Home / eBooks Multigenre Online / Adventist / Romanian_non-diacritics / Ellen White / Tragedia veacurilor 14:18-*
Previous part
Nu numai cel umil si sarac a avut curajul sa marturiseasca pentru Hristos in mijlocul suferintelor si batjocurilor. In salile domnesti ale castelelor si palatelor, se aflau suflete nobile care pretuiau adevarul mai presus de bogatie, rang sau chiar viata. Armura regala ascundea inimi mai nobile si mai statornice decat mantia si mitra episcopala. Louis de Berquin era de origine nobila. Era un cavaler curajos si curtenitor, devotat studiului, cuviincios si manierat si cu o morala fara pata. "El era, spune un scriitor, un mare adept al institutiilor papale, precum si un serios ascultator al liturghiilor si al predicilor... si a incoronat aceste virtuti tratand lutheranismul cu mare dispret". Dar, asemenea multor altora
condusi in mod providential la Biblie, a fost uimit cand a descoperit in ea "nu invataturile Romei, ci invataturile lui Luther". (Wylie, b.13, cap.9). De aici inainte el s-a devotat cu totul cauzei Evangheliei.
"Cel mai cult dintre nobilii Frantei", geniul si elocventa lui, curajul si zelul lui eroic neinfricat si marea lui influenta la curte - caci era un favorit al regelui - l-au facut sa fie privit de multi ca fiind cel destinat a deveni reformatorul tarii sale. Beza spunea: "Berquin ar fi putut fi un al doilea Luther, daca ar fi gasit in Francisc I un al doilea elector". "El este mai rau decat Luther, se tanguiau papistasii." (Idem, b.13, cap.9). Fara indoiala, era mai de temut pentru romanistii din Franta. L-au aruncat in temnita ca pe un eretic, dar a fost pus in libertate de rege. Lupta a continuat ani de zile. Francisc, osciland intre Roma si Reforma, uneori tolera si alteori restrangea zelul aprig al calugarilor. Berquin a fost intemnitat de trei ori de autoritatile papale, numai pentru a fi eliberat de monarh care, admirandu-i geniul si caracterul lui nobil, a refuzat sa-l jertfeasca rautatii ierarhiei papale.
Berquin a fost avertizat in repetate randuri cu privire la primejdia care-l ameninta in Franta si a fost indemnat sa urmeze calea acelora care si-au gasit siguranta intr-un exil voluntar. Erasmus cel timid si oportunist, care, cu toata minunatia eruditiei lui, n-a reusit niciodata sa se ridice la maretia morala care tine mai putin la viata si onoruri decat la adevar, ii scria lui Berquin: "Cere sa fii trimis ca ambasador in vreo tara straina; du-te si calatoreste in Germania. Il cunosti pe Beda si pe altii ca el - este un monstru cu o mie de capete, care arunca venin in toate partile. Vrajmasii tai se numesc legiune. Daca ar fi cauza ta mai buna decat aceea a lui Isus Hristos, ei nu te-ar lasa pana nu te-ar distruge in mod mizerabil. Nu te increde prea mult in protectia regelui. In orice caz, nu ma compromite la facultatea de teologie." (Idem, b.13, cap.9).
Dar, pe masura ce primejdiile se inmulteau, ravna lui Berquin nu facea decat sa se intareasca si mai mult. Departe de a adopta politica prudenta
si sfatul lui Erasmus, el s-a hotarat sa treaca la masuri si mai indraznete. El nu avea sa ramana doar in apararea adevarului, ci urma sa atace ratacirea. Acuzatia de erezie pe care romanistii cautau sa i-o atribuie el o va arunca asupra lor. Cei mai activi si mai inversunati adversari ai lui erau doctorii eruditi si calugarii departamentului teologic al marii Universitati din Paris, una dintre cele mai inalte autoritati ecleziastice atat a orasului, cat si a natiunii. Din scrierile acestor doctori, Berquin a extras douasprezece propozitii pe care le-a declarat in public ca fiind "impotriva Bibliei si eretice" si a cerut regelui sa judece aceasta disputa.
Monarhul, bucuros de a pune la proba puterea si istetimea fruntasilor in lupta si multumit pentru ocazia ce o avea de a umili mandria acestor calugari ingamfati, a poruncit romanistilor sa-si apere cauza cu Biblia. Dar ei stiau ca aceasta arma nu-i va ajuta; intemnitarea, chinul si rugul erau armele pe care stiau sa le manuiasca mai bine. Zarurile erau aruncate si s-au vazut gata sa cada in groapa in care nadajduisera sa il arunce pe Berquin. Inspaimantati, priveau in jur sa gaseasca o cale de scapare.
"Chiar in vremea aceea, a fost batjocorita o icoana a fecioarei la coltul unei strazi." S-a produs o mare agitatie in oras. Multimi de oameni s-au adunat in locul acela ca sa-si exprime indignarea si mahnirea. Insusi imparatul era profund miscat. Aceasta era o situatie pe care calugarii o puteau intoarce in favoarea lor si s-au grabit sa traga foloase. "Acestea sunt roadele invataturii lui Berquin", strigau ei. "Totul este gata sa fie distrus - religia, legile si chiar tronul - de catre aceasta conspiratie lutherana." (Idem, b.13, cap.9)
Berquin a fost iarasi arestat. Regele a plecat din Paris, iar calugarii au fost lasati astfel sa-si aduca planul la indeplinire. Reformatorul a fost cercetat si condamnat la moarte si, pentru ca Francisc sa nu mai intervina in favoarea lui, sentinta a fost executata chiar in ziua in care a fost pronuntata. La
amiaza, Berquin era condus spre locul executiei. O multime imensa se adunase sa fie martora la acest eveniment si multi au vazut cu uimire si cu presimtiri triste ca victima fusese aleasa din cea mai buna si mai curajoasa dintre familiile nobile din Franta. Uimirea, indignarea, batjocura si ura amara intunecau fetele acelei multimi furioase; dar pe o singura fata nu se vedea nici o umbra. Gandurile martirului erau departe de scena aceea plina de framantare; el era constient numai de prezenta Domnului Sau.
Displayed: 5427 bytes.
Next part
All the chapter
Next Chapter
Previous Chapter
Enter into the browser of your mobile phone the address: biblephone.net/ebooks/online