Home / eBooks Multigenre Online / Adventist / Romanian_non-diacritics / Ellen White / Hristos Lumina Lumii 36:15-*
Previous part
O tacere grea s-a lasat asupra ucenicilor. Nici Petru nu indraznea sa-si exprime groaza care-i umplea inima. Corabiile care pornisera sa-L insoteasca pe Isus fusesera in aceeasi primejdie ca aceea a ucenicilor. Teroarea si disperarea stapanisera si peste oamenii din ele, dar porunca lui Isus a adus linistea asupra acelei scene ingrozitoare. Furia furtunii adunase corabiile la un loc si toti cei care erau pe ele vazusera minunea. In calmul care a urmat, temerea a fost uitata. Oamenii sopteau intre ei: "Ce fel de om este acesta de-L asculta pana si vanturile si marea?"
Cand a fost trezit pentru a intampina furtuna, Isus era perfect linistit. Nu era nici urma de teama in cuvant sau privire, pentru ca in inima Lui nu era teama. Dar El nu era linistit pentru ca puterea Sa era nemarginita. Nu ca un "Domn al cerului si al pamantului" statea El asa linistit. El renuntase la puterea aceea, pentru ca zice: "De la Mine Insumi nu pot face nimic" (Ioan 5,30). El Se incredea in puterea Tatalui. Isus Se sprijinea pe credinta - credinta in iubirea si purtarea de grija a lui Dumnezeu - si puterea acelui cuvant care a linistit furtuna era puterea lui Dumnezeu.
Dupa cum Isus Se sprijinea prin credinta pe purtarea de grija a Tatalui, tot astfel si noi trebuie sa ne incredem in purtarea de grija a Mantuitorului nostru. Daca s-ar fi increzut in El, ucenicii ar fi ramas linistiti. Teama lor in timpul primejdiei le-a descoperit necredinta. In stradania lor de a se salva singuri, ei au uitat de Isus; si numai atunci cand, ajunsi la disperare, nu s-au mai increzut in ei insisi, ci s-au indreptat catre El, Isus a putut sa le dea ajutor.
De cate ori nu avem si noi aceeasi experienta ca ucenicii! Cand se aduna furtuna ispitelor, cand fulgerele salbatice stralucesc si cand valurile se pravalesc peste noi, ne luptam singuri cu furtuna, uitand ca este Unul care ne poate ajuta. Ne incredem in propria putere, pana cand pierdem orice nadejde si suntem aproape de pieire. Atunci ne aducem aminte de Isus si, daca-L strigam sa ne mantuiasca, chemarea noastra nu va fi in zadar. Desi, plin de intristare, El mustra necredinta si increderea noastra in noi insine, niciodata nu ne lasa fara ajutor cand avem nevoie. Fie pe uscat, fie pe mare, daca avem pe Mantuitorul in inima noastra, nu trebuie sa ne temem. Credinta vie in Rascumparatorul va linisti marea vietii si El ne va scapa din primejdie, cum stie ca este mai bine.
Mai e inca o invatatura spirituala in aceasta minune a linistirii furtunii. Experienta fiecarui om marturiseste in favoarea adevarului cuvintelor Scripturii: "Cei rai sunt ca marea infuriata, care nu se poate linisti... Cei rai n-au pace, zice Dumnezeul meu" (Is. 57,20.21). Pacatul ne-a distrus pacea. Cat timp eul este nesupus, nu putem gasi odihna. Patimile cele mai mari ale inimii nu pot fi stapanite de nici o putere omeneasca. In privinta aceasta, suntem la fel de fara putere ca ucenicii, care nu erau in stare sa linisteasca furtuna ce urla. Dar Acela care a linistit valurile Marii Galileii prin Cuvantul Sau are un cuvant aducator de pace pentru orice om. Oricat de grozava ar fi furtuna, aceia care se indreapta spre Isus cu strigatul: "Doamne, mantuieste-ne" vor fi eliberati. Harul Lui, care impaca sufletul cu Dumnezeu, linisteste framantarea patimilor omenesti si, in iubirea Lui, inima gaseste odihna. "A oprit furtuna, a adus linistea si valurile s-au potolit. Ei s-au bucurat ca valurile s-au linistit,
si Domnul i-a dus in limanul dorit." (Ps. 107,29-30). "Deci, fiindca suntem socotiti neprihaniti, prin credinta avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos." "Lucrarea neprihanirii va fi pacea, roada neprihanirii: odihna si linistea pe vecie" (Rom. 5,1; Is. 32,17).
In zorii zilei, Mantuitorul si insotitorii Lui au ajuns la tarm si lumina soarelui rasarind atingea apa si uscatul ca o binecuvantare de pace. Dar de abia coborasera pe tarm si au avut inaintea ochilor o priveliste mai cumplita decat furia furtunii. Dintr-un ascunzis aflat intre morminte, s-au aruncat asupra lor, ca si cum ar fi vrut sa-i sfasie, doi demonizati. De oamenii acestia erau agatate bucati din lanturile pe care le sfaramasera cand au scapat din inchisoare. Pe corp aveau rani care sangerau, acolo unde se taiasera cu pietre ascutite. Ochii lor priveau rataciti prin parul lung si murdar si orice asemanare cu fiintele omenesti parea ca fusese stearsa de catre demonii care ii stapaneau; semanau mai mult a fiare decat a oameni.
Ucenicii si insotitorii lor au fugit cuprinsi de groaza; dar deodata si-au dat seama ca Isus nu era cu ei si s-au intors sa-L caute. El era acolo unde Il lasasera. El, care linistise furtuna, care il intampinase mai inainte pe Satana si-l biruise, n-a fugit din fata acestor demoni. Cand, dezamagiti, scrasnind din dinti si facand spume la gura, acesti oameni s-au apropiat de El, Isus a ridicat mana care poruncise valurilor sa se linisteasca, si ei nu s-au putut apropia mai mult. Urlau fara putere in fata Lui.
Cu autoritate, El a poruncit duhurilor necurate sa iasa din ei. Cuvintele Lui au patruns in mintea intunecata a acelor nenorociti.
Displayed: 5116 bytes.
Next part
All the chapter
Next Chapter
Previous Chapter
Enter into the browser of your mobile phone the address: biblephone.net/ebooks/online