7:1 In anul dintai al lui Belsatar, imparatul Babilonului, Daniel a visat un vis si a avut vedenii in mintea lui, pe cand era in pat. In urma a scris visul si a istorisit lucrurile de capetenie.
Anul dintai al lui Belsatar. Trebuie sa se sublinieze ca Daniel nu prezinta materialele acestei carti in ordine strict cronologica. Evenimentele din cap. 5 si 6 au avut loc dupa cele raportate in cap. 7, dar, fara indoiala din considerente de continuitate povestirea este dusa pana la capat in capitolele 1-6. Cu privire la identitatea si locul lui Belsatar in Istorie, vezi Nota Aditionala de la Capitolul 5.
A visat un vis. Literal, ,,a vazut un vis”. Printr-un vis Domnul i-a oferit lui Daniel o viziune in tablouri a istoriei viitoare a lumii.
Profetia cap. 7 acopera in fond aceeasi perioada de timp a istoriei ca si visul din cap. 2, ambele intinzandu-se din timpul profetului pana la timpul asezarii imparatiei lui Dumnezeu. Nebucadnetar a vazut puterile mondiale sub forma unui chip de metal; Daniel le-a vazut ca fiare si coarne simbolice, si a vazut si aspecte ale istoriei legate de experienta poporului lui Dumnezeu si realizarea planului Sau. Capitolul 2 trateaza mai ales probleme de natura politica. El fusese dat, in primul rand, pentru instruirea lui Nebucadnetar, pentru a determina conlucrarea lui cu planul divin (vezi comentariul la cap. 2,1). Relatia poporului lui Dumnezeu cu scena politica intr-o continua schimbare nu a constituit o tema a acelei profetii. Profetia din cap. 7, ca si acelea din restul cartii, a fost data in special pentru poporul lui Dumnezeu ca ei sa-si poata intelege rolul in planul divin de-a lungul veacurilor. Prevederea inspirata a evenimentelor a fost data pe fundalul marii lupte dintre Hristos si Satana. Eforturile arhi-vrasmasului sufletelor de a nimici ,,poporul sfant” au fost dezvaluite, iar victoria finala a adevarului a fost garantata.
A scris. Pentru a se putea pastra pentru generatiile viitoare.
Lucrurile de capetenie. Cuvintele aramaice traduse astfel sunt deosebit de greu de redat in limba noastra. Cuvantul pentru ,,de capetenie” este re’s, care inseamna ,,cap”, sau ,,inceput”. Versiunea greceasca originala zice: eis Kephalaia logon, care ar putea sa fie tradusa cu sensul de ,,un rezumat”. Evident, ceea ce se intentioneaza prin expresia aceasta este ca Daniel a scris si a raportat partea principala a visului. Ehrlich traduce expresia aceasta prin ,,detaliile importante”.
7:2 Daniel a inceput si a zis: In vedenia mea de noapte am vazut cum cele patru vanturi ale cerurilor au izbucnit pe marea cea mare.
Vanturi. De la aramaicul ruach, echivalent cu ebraicul ruach, care are diverse sensuri, ca de pilda: ,,aer” (Ieremia 2,24), ,,suflare” (Iov 19,17), ,,duhul” omului (Psalmi 32,2), ,,Duhul” lui Dumnezeu (Psalmi 51,11), si ,,vant” (Exod 10,13). Metaforic cuvantul acesta este folosit ca un simbol al lucrurilor zadarnice si lipsite de continut (Ieremia 5,13). Folosit in viziuni profetice, ca aici, cuvantul pare sa denote o forma de activitate sau energie, forma specifica urmand sa fie determinata de context. De exemplu: ,,vanturile” viziunii simbolice a lui Ezechiel, care au reinviat oasele uscate, reprezentau energia divina readucand la viata natiunea lipsita de viata a lui Israel (Ezechiel 37,9-14). ,,Vanturile” lui Daniel, batand pe marea cea mare, determinand aratarea a patru
fiare – sau imperii – reprezentau acele framantari diplomatice, razboinice, politice, sau de alt fel, care aveau sa determine istoria respectivei perioade. Cele ,,patru vanturi” venind din cele patru puncte cardinale, reprezinta fara indoiala activitatea politica in diferite parti ale pamantului (Ieremia 49,36; comp. Daniel 8,8; 11,4; Zaharia 2,6; 6,5). Izbucnit. Aramaicul guach, care inseamna ,,a starni”. Forma verbului denota o actiune continua.
Marea cea mare. Nu o intindere de apa specifica, cum ar fi Mediterana. Marea este aici un simbol al popoarelor lumii – ,,marea cea mare” a omenirii dintotdeauna (vezi Apocalips 17,15; comp. Isaia 17,12; Ieremia 46,7).
7:3 Si patru fiare mari au iesit din mare, deosebite una de alta.
Patru fiare. Aplicatia simbolului nu este lasata pe seama speculatiei. Dupa cele spuse in v. 17 cele patru fiare reprezinta ,,patru imparati, care se vor ridica pe pamant”. In loc de ,,imparati” LXX, Theodotion si Vulgata zic ,,imparatii”. A patra fiara este numita chiar ,,a patra imparatie” (v. 23). Exista un consens ca cele patru fiare reprezinta cele patru puteri mondiale simbolizate de chipul de metal din cap. 2.
Au iesit. Cele patru puteri mondiale reprezentate nu au stapanit contemporan ci succesiv. Deosebite. Diversitatea de care se vorbeste aici a fost ilustrata si de diferitele metale prezentate (cap. 2,38-40).
7:4 Cea dintai semana cu un leu, si avea aripi de vultur. M-am uitat la ea, pana in clipa cand i s-au smuls aripile; si, sculandu-se de pe pamant, a stat drept in picioare ca un om, si i s-a dat o inima de om.
Leu... aripi de vultur. Un simbol corespunzator pentru Babilon. Leul inaripat se gaseste pe obiectele de arta babiloniene. Combinatia de leu si vultur era un motiv obisnuit – mai adesea un leu cu aripi de vultur, uneori cu gheare sau cioc; o compozitie asemanatoare era vulturul cu cap de leu. Leul inaripat este una din infatisarile fiarei adesea zugravite ca fiind in lupta cu Marduc, zeul patron al cetatii Babilon. Cu privire la combinatiile acestea de leu-vultur vezi S.H. Langdon, Semitic Mythology (,,The Myhtology of All Races”, vol. 13), p. 118, 277-282, si Fig. 51 din fata p. 106 (leu inaripat) si p. 116, 117 (vultur cu cap de leu); vezi ilustratii ale diferitelor fiare babiloniene si asiriene compuse in E. L. Froom Prophetic Faith of Our Fathers, Vol. I, p. 50, 52.
Alti profeti s-au referit la imparatul Nebucadnetar prin imagini similare (Ieremia 4,7; 50,17.44; Plangeri 4,19; Ezechiel 17,3.12; Habacuc 1,8). Leul ca imparat al fiarelor si vulturul ca imparat al pasarilor constituiau un simbol potrivit al Imperiului Babilonian aflat in culmea gloriei lui. Leul este vestit pentru puterea lui, in timp ce vulturul este cunoscut pentru taria si intinderea zborului sau. Puterea lui Nebucadnetar era simtita nu numai in Babilon ci de la Marea Mediterana pana la Golful Persic, si din Asia Mica pana in Egipt. Astfel este potrivit, pentru a reprezenta intinderea puterii babiloniene ca leul sa fie inzestrat cu aripi de vultur.
Smuls. Leul nu mai era in stare sa zboare ca un vultur care se arunca asupra prazii sale. Aceasta se refera fara indoiala la vremea cand imparati mai putin puternici i-au urmat lui Nebucadnetar in imparatia babiloniana, conducatori sub a caror administratie Babilonul si-a pierdut gloria si puterea. Unii au sugerat o posibila referire si la ultima parte a vietii lui Nebucadnetar cand timp de sapte ani el a fost lipsit nu numai de puterea, ci si de ratiunea sa (cap. 4,31-33).
Sculandu-se. Un leu stand in picioare ca un om este un semn al pierderii calitatilor sale de leu.
O inima de om. Porecla regelui Richard ,,Inima-de-Leu”, ii atribuia un curaj si o indrazneala neobisnuite. Dimpotriva, o ,,inima-de-om” ar arata lasitate si timiditate. In anii decaderii lui Babilonul a ajuns sa fie slab si plapand din cauza bogatiei si a luxului, si a cazut prada imparatiei medopersane.
Unii vad in expresia ,,inima de om” disparitia caracteristicilor animalice de lacomie si ferocitate, si umanizarea imparatului Babilonului. Acestea i s-ar putea aplica lui Nebucadnetar in urma experientei sale umilitoare, dar nu ar fi o reprezentare potrivita a imperiului in ultimii sai ani.
7:5 Si, iata ca o a doua fiara era ca un urs si statea intr-o rana; avea trei coaste in gura intre dinti; si i s-a zis: Scoala-te, si mananca multa carne!
Un urs. Imperiul Persan sau Medo-Persan, corespunzand argintului chipului (vezi comentariul la cap. 2,39). Dupa cum argintul este inferior aurului, tot asa, cel putin in unele privinte ursul ii este inferior leului. Totusi, ursul este crud si rapace, caracteristici atribuite mezilor in Isaia 13,17.18.
Intr-o rana. Comentatorul (v. 16) nu explica acest element al viziunii. Totusi, o comparatie cu cap. 8,3.20 pare sa arate clar ca imparatia era compusa din doua parti. Dintre mezi si persi, cei din urma au devenit puterea dominanta cu cativa ani inainte ca imperiul dualist sa cucereasca Babilonul (vezi comentariul la cap 2,39).
Trei coaste. Acestea nu sunt mentionate in interpretare (v. 17-27), dar multi comentatori le-au considerat un simbol al celor trei puteri principale care au fost supuse de Imperiul Medo-Persan: Lidia, Babilonul si Egiptul (vezi comentariul la Isaia 41,6).
I s-a zis: Vorbitorul nu este identificat.
7:6 Dupa aceea m-am uitat mai departe si iata o alta ca un pardos, care avea pe spate patru aripi ca o pasare; fiara aceasta avea si patru capete, si i s-a dat stapanire.
Ca un pardos. Pardosul este un animal feroce si carnivor, vestit pentru repeziciunea si agerimea miscarilor lui (vezi Habacuc 1,8; comp. Osea 13,7).
Puterea care urmeaza Imperiului Persan este identificata in cap. 8,21 ca fiind ,,Grecia”. Aceasta ,,Grecie” nu trebuie sa fie confundata cu Grecia perioadei clasice, intrucat perioada aceea a precedat caderea Persiei. ,,Grecia” lui Daniel era Imperiul Macedonean semi-grec al lui Alexandru cel Mare (vezi comentariul la cap. 2,39), care a inaugurat ceea ce s-a numit perioada elenistica. Abia in timpul lui Alexandru s-a putut face referire la ,,cel dintai imparat” (cap. 8,21) al unui imperiu grecesc care era ,,un imparat viteaz” cu ,,mare putere” (cap. 11,3).
In 336 Alexandru a urmat la tronul Macedoniei, un stat semi-grec la hotarul nordic al Greciei. Tatal lui Alexandru, Filip, unise mai inainte in cea mai mare parte statele-cetati ale Greciei sub conducerea sa la 338 i.Hr. Alexandru si-a dovedit curajul infrangand revolte in Grecia si in Tracia. Dupa ce a pus ordine in propria sa imparatie, Alexandru a pornit la cucerirea imperiului persan, o ambitie pe care o mostenire de la tatal sau. Printre factorii care il determinau pe tanarul imparat sa faca aceste planuri erau ambitia personala, nevoia de expansiune economica, dorinta de a raspandi cultura greaca si o animozitate fireasca fata de persi datorita relatiilor anterioare cu concetatenii sai.
In anul 334 i.Hr., Alexandru a trecut Helespontul si a patruns pe teritoriul persan cu numai 35.000 de oameni, cu modesta suma de 70 de talanti in bani, si provizii doar pentru o luna. Campania a fost o serie de triumfuri. Prima victorie a fost castigata la Granicus, a doua la Issus in anul urmator, si apoi la Tir in anul celalalt. Trecand prin Palestina Alexandru cucereste Gaza si apoi intra in Egipt practic fara sa intampine vreo opozitie. Aici in anul 331 i.Hr., fondeaza Alexandria. Se declara succesorul faraonilor si trupele lui il saluta ca zeu. Cand a pornit din nou in anul acela si-a indreptat ostirile spre Mesopotamia, inima imperiului Persan. Persii au ocupat pozitii in apropiere de Arbela, la rasarit de intalnirea Tigrului cu raul Marele Zab, dar fortele lor au fost infrante si imprastiate. Bogatiile fabuloase ale celui mai mare imperiu mondial stateau la indemana tanarului imparat in varsta de 25 de ani.
Dupa organizarea preliminara a imperiului sau, Alexandru si-a impins cuceririle sale spre nord si spre est. La 329 i.Hr, luase Maracanda, si apoi Samarcanda in Turkistan. Doi ani mai tarziu a invadat India de nord-vest. La scurt timp dupa traversarea Indusului, trupele lui au refuzat sa mearga mai departe, iar el a fost constrans sa li se supuna. Intorcandu-se in Persia si Mesopotamia, Alexandru a fost intampinat de lucrarea uriasa de organizare a administratiei teritoriilor sale. In 323 i.Hr., el si-a asezat capitala la Babilon, o cetate care mai pastra inca amintirea gloriei vremurilor lui Nebucadnetar. In acelasi an, dupa un sir de betii, Alexandru s-a imbolnavit si a murit de ,,friguri de balta”, probabil vechea denumire a malariei.
Patru aripi ca o pasare. Desi pardosul este el insusi o faptura iute in miscari, agilitatea lui naturala pare insuficienta pentru a descrie rapiditatea uimitoare a cuceririlor lui Alexandru. Viziunea simbolica reprezenta animalul ca fiindu-i adaugate aripi, nu doua ci patru, dand a se intelege o repeziciune superlativa. Simbolul reprezinta in chipul cel mai potrivit viteza fulgeratoare cu care Alexandru si macedonenii lui in mai putin de un deceniu au ajuns in stapanirea celui mai mare imperiu, pe care l-a cunoscut lumea. Nu mai este vreun alt exemplu in vremurile antice al unor asemenea miscari rapide de trupe pe o scara atat de intinsa si cu atata succes.
Patru capete. Evident paralele cu cele patru coarne ale tapului, care reprezentau cele patru regate (mai tarziu reduse la trei) care au ocupat teritoriul cuceririlor de scurta durata ale lui Alexandru (vezi comentariul la cap. 8,8.20-22). Timp de cativa ani generalii lui Alexandru au incercat sa pastreze, in teorie daca nu in realitate, unitatea vastului imperiu. Alexandru a murit fara sa fi facut aranjamente cu privire la succesiunea la tronul sau. Mai intai fratele sau vitreg, slab de minte, Filip, si apoi fiul sau postum Alexandru au fost conducatorii titulari sub regenta unuia sau altuia dintre generali, iar imperiul a fost divizat intr-un mare numar de provincii, dintre care cele mai importante erau controlate de vreo sase generali de frunte ca satrapi (vezi p. 824, harta A).
Dar autoritatea centrala – adica regenta pentru cei doi imparati manechine – n-a fost niciodata suficient de puternica ca sa sudeze laolalta vastul imperiu. Dupa vreo 12 ani de lupte launtrice, timp in care controlul diferitelor parti ale teritoriului s-a schimbat adesea, si in care ambii imparati au fost ucisi, Antigonus s-a ridicat ca ultim pretendent la puterea centrala peste intregul imperiu. Lui i s-a opus o coalitie de patru conducatori puternici: Casandru, Lisimah, Seleuc si Ptolemeu, care inclinau sa imparta teritoriul intre ei. La 306 Antigonus s-a declarat imparat (impreuna cu fiul sau Demetrius) al intregului imperiu, succesor al lui Alexandru. Dupa care, cei patru aliati, parasindu-si titlurile lor subordonate de satrapi, s-au declarat regi ai teritoriilor lor respective (vezi p. 824, harta B).
Indelungata lupta pe viata si pe moarte asupra chestiunii daca imperiul sa fie unit sub Antigonus si Demetrius sau impartit intre cei patru generali, a fost decisa in lupta de la Ipsus din anul 301 i.Hr. Antigonus a fost ucis, Demetrius a fugit, iar teritoriul lor impartit. Din acesta au rezultat, cu exceptia unor mici fragmente, patru regate independente (vezi p. 825, harta C) in locul imperiului urias pe care Alexandru il cucerise, dar nu fusese in stare sa-l consolideze. Ptolemeu avea Egiptul, Palestina si o parte din Siria; Casandru avea Macedonia, cu suveranitate nominala peste Grecia; Lisimah avea Tracia si o mare parte din Asia Mica, iar Seleuc avea cea mai mare parte din ceea ce constituise imperiul persan – parte din Asia Mica, Siria de Nord, Mesopotamia si Rasaritul. Demetrius si-a vazut conducerea restransa la o flota si cateva cetati de coasta, nu avea regate, desi mai tarziu i-a inlaturat pe mostenitorii lui Casandru si a fondat dinastia Antigonizilor din Macedonia.
Dupa 20 de ani de la divizare, cele patru au fost reduse la trei, deoarece Lisimah a fost eliminat (vezi p. 825, harta D). Mare parte din teritoriul sau a fost luat de Imperiul Seleucid, dar parte a fost luat in stapanire de catre Gali, sau s-a despartit in mici state independente dintre care cel mai de seama a fost Pergam. Insa Macedonia, Egiptul si Imperiul Seleucid (cateodata cunoscut ca Siria, deoarece partile rasaritene au fost in curand pierdute) au continuat sa existe ca cele trei subdiviziuni mediteraneene de rasarit pana cand s-au topit, una cate una, in Imperiul Roman.
Multi istorici, in special scriitorii de manuale scolare care trebuie sa elimine detaliile intr-o privire generala, trec peste impartirea in patru si mentioneaza numai impartirea finala si mai de durata, in trei regate principale care si-au retinut identitatea pana in vremurile romane.
Unii ar cauta sa gaseasca continuarea celor patru regate si mai departe in perioada romana considerand Pergamul succesorul regatului de scurta durata al lui Lisimah. Insa fara sa tinem seama de faptul daca vorbim despre trei regate principale si mult mai micul regat Pergam, sau de trei regate plus o grupa de state mai mici, este semnificativ ca la timpul critic – cand ultima nadejde de a tine laolalta imperiul lui Alexandru a dat gres, iar divizarea a fost inevitabila – intregul teritoriu, cu exceptia unor fragmente mai mici, s-a despartit in patru regate (vezi p. 825, harta C) asa cum specifica profetia (cap. 8,22). In ce priveste hotarele aproximative ale acestor patru regate, vezi hartile din Willis Botsdorf, Istoria Elenistica, din fata p. 463; vezi tratarea chestiunii in Botsdorf, p. 454, W.W. Tarn, Civilizatia Elenistica (ed. 2-a), p. 6, 9.
Imperiul lui Alexandru, chiar si in faza lui divizata, inca era o continuare si o intrupare a idealului intemeietorului lui: o lume greco-macedoneana cu diversele ei popoare unita prin limba, gandirea si civilizatia greaca. Cu exceptia centralizarii politice, lumea elenistica constituia tot atat de bine o unitate asa cum fusese sub Alexandru, si chiar mai mult decat se realizase mai inainte. Era bine reprezentata printr-o singura fiara cu multiple capete (sau, in cap.8, cu multiple coarne). Cu privire la perioada elenistica si ridicarea Romei vezi articolul privitor la perioada inter-testamentara din Vol. II.
7:7 Dupa aceea m-am uitat in vedeniile mele de noapte, si iata ca era o a patra fiara, nespus de grozav de inspaimantatoare si de puternica; avea niste dinti mari de fier, manca, sfarama, si calca in picioare ce mai ramanea; era cu totul deosebita de toate fiarele de mai inainte, si avea zece coarne.
Fiara a patra. Compara v. 19. Probabil ca in lumea naturala nu exista nici o paralela prin care sa fie desemnata aceasta faptura hidoasa, deoarece nu se face nici o comparatie ca in cazul primelor trei fiare. N-ar trebui sa fie nici o indoiala, totusi, cu privire la faptul ca ea reprezinta aceeasi putere care este infatisata prin picioarele de fier ale chipului celui mare (vezi comentariul la cap. 2,40).
Este limpede din istorie ca puterea mondiala care a urmat celui de al treilea imperiu profetic a fost Roma. Totusi, tranzitia a fost gradata asa ca este imposibil de a se indica un anumit eveniment care sa marcheze schimbarea. Dupa cum s-a spus mai inainte, imperiul lui Alexandru s-a impartit incepand cu 301 in patru (mai tarziu trei) regate elenistice (vezi comentariul la cap. 8,8), iar inlocuirea lor prin Imperiul Roman a fost un proces gradat realizat in cateva stadii principale. Scriitorii difera in incercarea de a alege un punct de trecere semnificativ.
In anul 200 i.Hr., cand Cartagina nu mai era un rival (desi n-a fost distrusa decat la peste o jumatate de secol mai tarziu), Roma era stapana partilor mediteraneene de apus si incepuse sa intre in contact cu rasaritul, unde de aici inainte de asemenea urma sa devina dominanta. In anul 197 Roma a infrant Macedonia si a asezat statele grecesti sub protectia sa. In anul 190 Roma l-a infrant pe Antioh III si a ocupat teritoriul seleucid spre rasarit pana la Muntii Taurus. In anul 168, prin batalia de la Pydna, Roma a pus capat monarhiei din Macedonia, impartind teritoriul acesteia in patru confederatii; si probabil in acelasi an l-a determinat pe Antioh IV sa nu mai atace Egiptul. In anul 146 Roma anexeaza Macedonia ca provincie si aseaza majoritatea cetatilor grecesti sub conducerea guvernatorului Macedoniei.
Daca stapanirea Romei asupra Rasaritului este socotita de la inlaturarea monarhilor celor trei regate elenistice, prin puterea romana, data de 168 poate fi socotita ca primul pas in acest proces. Totusi, regii seleucizi si potolemaici au ramas pe tronurile lor pana mult mai tarziu, 63 in Siria si 30 in Egipt. Daca se considera datele anexarii acestor trei regate ca provincii romane, datele ar fi respectiv 146, 64 si 30. Unii istorici scot in evidenta data de 168 datorita faptului ca Roma a cucerit Macedonia si a salvat Egiptul de a cadea sub stapanirea regatului seleucid prin simplul fapt ca a interzis invazia lui Antioh IV. Aceasta demonstra ca practic Roma controla toate cele trei regate chiar daca inca nu cucerise decat unul singur dintre ele.
Cand este vorba de un proces treptat, nu se poate fixa o singura data. Fara a se tine cont de alegerea datei sau datelor celor mai semnificative, schimbarea puterii mondiale si trecerea ei la Roma este clara, iar absorbirea teritoriului lui Alexandru din Macedonia pana la Eufrat s-a incheiat in anul 30 i.Hr. Vezi articolul despre perioada inter-testamentara din Vol. V.
Dinti mari de fier. Dintii enormi metalici vorbesc despre cruzimea si putere. Dupa cum fiara sfasia in bucati si isi devora prada cu acesti colti grotesti, tot asa si Roma devora natiuni si popoare prin cuceririle ei. Uneori cetati intregi au fost distruse, ca in cazul Corintului la 146 i.Hr., apoi chiar regate, ca de pilda Macedonia si dominioanele seleucide, au fost impartite in provincii.
Calca in picioare ce mai ramanea. Acolo unde Roma nu nimicea sau subjuga un popor, adesea ii folosea pe oameni ca sclavi sau ii vindea ca robi. In intensitatea puterii ei de a distruge, Roma a intrecut imparatiile care condusesera lumea anterior.
Zece coarne. Explicate ca fiind ,,zece imparati” (v. 24). Daca ,,cei patru imparati din v. 17 reprezinta imparatii sau regate (vezi comentariul la v. 3), paralela a celor patru imperii ale cap. 2, atunci este tot atat de logic a intelege ca acesti ,,zece imparati” sunt si ei regate, dupa cum cele patru corne ale tapului sunt ,,patru imparatii” (cap. 8,22). Invadarea succesiva a Imperiului Roman de catre numeroase triburi germanice, si inlocuirea imperiului printr-o serie de state sau monarhii separate, este o realitate istorica bine atestata. Datorita faptului ca zeci de triburi barbare au invadat Imperiul Roman, comentatorii au alcatuit liste diferite ale regatelor ce s-au intemeiat. Lista urmatoare este reprezentativa: ostrogotii, vizigotii, francii, vandalii, suevii, alemanii, anglo-saxonii, herulii, lombarzii, burgunzii. Unii prefera sa-i aseze pe huni in locul alamanilor, desi hunii au disparut de timpuriu fara sa fi lasat un regat organizat. Perioada aceasta a fost o perioada de mari rasturnari, confuzie si schimbare, timp in care un mare numar de state si-a asigurat independenta.
Principalele teritorii din imperiul lui Alexandru (1)
Principalele teritorii din imperiul lui Alexandru (2)
7:8 M-am uitat cu bagare de seama la coarne, si iata ca un alt corn mic a iesit din mijlocul lor, si dinaintea acestui corn au fost smulse trei din cele dintai coarne. Si cornul acesta avea niste ochi ca ochii de om, si o gura, care vorbea cu trufie.
Un alt corn mic. Mai bine, ,,un alt corn, un corn mic”. Desi initial mic, acest corn mic este descris mai tarziu ca fiind ,,deosebit de cele dintai”, literal ,,mai mare decat tovarasii lui”. Se va vedea ca aceasta a fost continuarea puterii romane in Biserica Romana.
,,Din ruinele Romei politice, s-a ridicat marele Imperiu moral sub ,,forma uriasa” a Bisericii Romane”
(A. C. Flick, Ridicarea Bisericii Medievale (1900), p. 150). Vezi mai departe comentariul laversetele 24, 25.
,,Sub stapanirea Imperiului Roman papii nu aveau putere temporala. Dar dupa ce Imperiul Roman s-a dezintegrat si locul lui a fost luat de o serie de regate primitive, barbare, Biserica Romano-Catolica nu numai ca a devenit independenta de stat in treburile religioase, dar a dominat si in treburile civile. Uneori, sub domnitori de felul lui Carol cel Mare (768-814), Otto cel Mare (936973), si Henric III (1039-1056), puterea civila a controlat biserica intr-o oarecare masura; dar in general, sub sistemul politic slab al feudalismului, biserica bine organizata, unificata si centralizata, avandu-l pe papa in fruntea ei, nu a fost numai independenta in cele eclesiastice, dar a controlat si treburile civile”
(Carl Conrad Eckhardt, Papalitatea si Treburile Civile (1937), p. 1.
Dinaintea. Aramaic godam, un cuvant care apare deseori in Daniel, insemnand ,,inainte din punct de vedere temporal”, sau ,,in prezenta lui”. Cuvintele ,,dinaintea acestuia” pot fi interpretate ca insemnand ,,a-i face loc acestuia”.
Trei din cele dintai coarne. ,,Cornul cel mic” este un simbol al Romei papale. De aceea smulgerea a trei corne simbolizeaza doborarea a trei natiuni barbare. Printre principalele piedici care stateau in calea ridicarii Romei papale la puterea politica erau herulii, vandalii si ostrogotii. Toti trei erau sustinatori ai arianismului, care era rivalul cel mai puternic al catolicismului.
Herulii au fost cel dintai dintre triburile barbare care sa domine asupra Romei. Ei au fost trupe germane auxiliare in Roma, care s-au revoltat si in anul 476 l-au detronat pe copilul Romului Augustulus, ultimul imparat al Apusului. In fruntea herulilor si a altor trupe de mercenari era Odovacar (Odoacru) care s-a facut imparat al Romei. Odovacar, un arian, desi tolerant fata de catolici, era urat de italieni. La sugestia imparatului Zeno al Imperiului de Rasarit, Theodoric, capetenia Ostrogotilor, a invadat ulterior Italia. El a sosit acolo in anul 489, iar la 493 a obtinut supunerea lui Odovacar si curand dupa aceea l-a ucis (vezi Thomas Hodgkin, Italia si Invadatorii ei, Vol. III, p. 180-213).
In ce priveste pozitia Bisericii Romane, sosirea lui Theodoric n-a insemnat nici o schimbare in bine, ci numai o schimbare de domni. Theodoric a fost un tot asa de tare domnitor arian pe tronul Italiei ca si predecesorul sau. Desi a acordat toleranta religioasa diferitelor culte din imparatia sa, inalta ambitie a pontifului roman nu putea reusi sub un sistem care acorda numai toleranta.
Intre timp vandalii condusi de Gaiseric (Genseric), se asezasera in Africa de Nord, dupa ce cucerisera Cartagina in anul 439. Fiind arieni fanatici si razboinici ei constituiau o amenintare pentru suprematia Bisericii Catolice in Apus. Ei erau deosebit de intoleranti fata de catolici pe care-i numeau eretici. Pentru a sprijini cauza catolicilor din Apus imparatul Iustinian, care domnea in jumatatea rasariteana a Imperiului Roman la Constantinopol, l-a trimes pe Belisarius, cel mai capabil general al lui. Belisarius i-a infrant deplin pe vandali in 534.
Victoria i-a lasat pe ostrogoti in Italia ca fiind singura putere supravietuitoare ariana de oarecare tarie, care sa impiedice hegemonia papalitatii in Apus (vezi Hodgkin, op.cit., Vol. 3, cap. 15). Maturandu-i pe vandali, Belisarius si-a inceput in 534 campania impotriva ostrogotilor in Italia. Desi aceasta campanie a continuat douazeci de ani inainte ca armatele imperiale sa iasa pe deplin victorioase (vezi Hodgkin, op.cit., Vol. 5, p. 3-66), actiunea decisiva s-a petrecut chiar la inceputurile campaniei. Ostrogotii, care fusesera alungati din Roma, s-au inapoiat si au inceput asedierea ei in 537. Asediul a durat un an intreg, dar in anul 538 Iustinian a debarcat o alta ostire in Italia, iar in martie, ostrogotii au abandonat asediul (vezi Hodgkin, op. cit., Vol. 4, p. 73-113, 210-252; Charles Dichl, ,,Justinian”, in Istoria Medievala de Cambridge, vol. 2, p.15). Este adevarat ca ei au reintrat in cetate pentru un foarte scurt timp in anul 540, dar ramanerea lor acolo a fost de scurta durata. Retragerea lor din Roma in anul 538 a marcat sfarsitul real al puterii ostrogote, desi nu si al natiunii ostrogote. In felul acesta a fost ,,smuls” al treilea din cele trei coarne care au stat in calea cornului celui mic.
Iustinian este notoriu nu numai pentru succesul in ce priveste unirea temporara a Italiei si a partii apusene cu jumatatea rasariteana a Imperiului Roman, ci si pentru adunarea si organizarea legilor existente pe atunci ale imperiului, incluzand a noilor sale edicte personale, intr-un cod unificat. Acest cod imperial cuprindea si doua scrisori oficiale ale lui Iustinian, care aveau toata forta edictelor imperiale, in care el il confirma legal pe episcopul de Roma in pozitia de ,,cap al tuturor sfintelor biserici” si ,,capetenie a tuturor sfintilor preoti ai lui Dumnezeu” (Codul lui Iustinian, cartea 1, titlul 1). In ultima scrisoare el mai lauda si actiunile papei in calitate de corector al ereticilor.
Desi aceasta recunoastere legala a suprematiei eclesiastice a papei avea loc in 533, este evident ca edictul imperial nu putea intra in vigoare pentru papa atata vreme cat regatul arian ostrogot domina Roma si cea mai mare parte a Italiei. Abia dupa ce puterea gotilor a fost zdrobita papalitatea a putut fi libera sa-si dezvolte pe deplin puterea. In anul 538, pentru prima data de la sfarsitul vechii carmuiri imperiale de apus, Roma a fost eliberata de dominatia unui regat arian. In anul acela regatul ostrogot a primit lovitura de moarte (cu toate ca ostrogotii au mai supravietuit cativa ani ca popor). Acesta este motivul pentru care anul 538 este o data mai plina de insemnatate decat 533.
In concluzie: 1) Papa ajunsese sa fie recunoscut in general (desi in nici un caz universul) ca episcop suprem in bisericile din Apus, si exercitase o influenta politica considerabila, din timp in timp, sub patronajul imparatilor apuseni. 2) In anul 533 Iustinian a recunoscut suprematia eclesiastica a papei in calitate de ,,capetenie a tuturor sfintelor biserici” atat din Rasarit cat si din Apus, iar aceasta recunoastere legala a fost incorporata in codul de legi imperial (534). 3) In anul 538 papalitatea a fost efectiv eliberata de dominatia regatelor ariene care au urmat imparatilor apuseni la conducerea Romei si a Italiei. De la data aceea papalitatea a putut sa-si sporeasca puterea eclesiastica. Celelalte regate au devenit catolice, unul cate unul, iar intrucat departatii imparati rasariteni nu si-au pastrat stapanirea asupra Italiei, in imprejurarile tulburi care au urmat papa s-a ridicat adesea ca figura conducatoare din apus. Papalitatea a obtinut stapanirea teritoriala si in cele din urma a ajuns la apogeul dominatiei politice ca si religioase in Europa (vezi Nota Aditionala de la finele acestui capitol). Cu toate ca dominatia aceasta a venit mult mai tarziu, punctul hotarator poate fi gasit pe timpul lui Iustinian.
Unii considera semnificativ faptul ca Vigilius, papa care a detinut slujba in 538, il inlocuise, cu un an mai inainte pe un papa care fusese sub influenta gotica. Noul papa isi datora slujba imparatesei Theodora, si era privit de Iustinian ca mijlocul de a uni toate bisericile, din Rasarit si Apus, sub propria sa dominanta imperiala. S-a aratat ca, incepand cu Vigilius, papii au devenit din ce in ce mai mult si oameni de stat pe langa oameni ai bisericii, iar adesea au devenit chiar conducatori de stat (Charles Bemont si G. Monod, Europa Medievala, p. 121).
Cornul acesta. Impreuna cu cele zece coarne care reprezinta starea divizata a Imperiului Roman dupa prabusirea sa (vezi comentariul la v. 7), cornul cel mic trebuia sa reprezinte o putere oarecare care apare intre ele si care ia locul unora dintre ele (vezi citatul din cuprinsul comentariului la cap. 8,23).
Ochi. De obicei un simbol al inteligentei. In contrast cu barbarii, care erau in cea mai mare parte inculti, puterea reprezentata prin ,,cornul cel mic” era notorie pentru inteligenta ei si puterea ei de pricepere si de prevedere.
Vorbea cu trufie. Sau ,,lucruri semete”. Vezi comentariul la v. 25.
7:9 Ma uitam la aceste lucruri, pana cand s-au asezat niste scaune de domnie. Si un Imbatranit de zile a sezut jos. Haina Lui era alba ca zapada, si parul capului Lui era ca niste lana curata; scaunul Lui de domnie era ca niste flacari de foc, si rotile Lui ca un foc aprins.
S-au asezat. Aramaicul remach. Cuvantul insemneaza fie ,,a aseza”, sau ,,ridica”, dar mai poate insemna si ,,a arunca” (vezi cap. 3,20; 6,16.24). In LXX gasim cuvantul tithémi care are sensul de ,,a pune”, ,,a aseza”, ,,a ridica”. Anumite traduceri folosesc expresia ,,trantit”, lucru ce se explica prin faptul ca interpretarea considera ca tronurile apartineau fiarelor. O reprezentare a marii Judecati de apoi, care stabileste soarta oamenilor si a natiunilor, este aici adusa la lumina.
Un imbatranit de zile. Aramaica spune literal: ,,un Vechi de zile”, sau ,,Unul, vechi de zile”. Expresia este mai degraba descriptiva decat un titlu. Articolul ,,Cel” este folosit in versetele 13, 22 ca un articol de referire anterioara, adica functia lui este de a se referi la Fiinta descrisa anterior. Dumnezeu Tatal este cel reprezentat aici.
Haina lui. Trebuie sa se aiba grija atunci cand se interpreteaza viziunile simbolice: ,,Nimeni na vazut vreodata pe Dumnezeu” (Ioan 1,18). Daniel a vazut doar o reprezentare a Dumnezeirii. Nu se poate sti in ce masura reprezentarea reflecta realitatea. In viziune Dumnezeirea este prezentata in diferite infatisari, infatisarea luata fiind in general legata de obiectivul didactic al viziunii. Intr-o viziune a celei de-a doua veniri, Ioan l-a vazut pe Isus sezand pe un cal alb, imbracat intr-o haina stropita cu sange, iar din gura Lui iesind o sabie (Apocalips 19,11-15). Fireste ca noi nu ne asteptam sa-L vedem pe Mantuitorul nostru imbracat echipat, sau calarind astfel la momentul revenirii Sale. Dar fiecare din aceste parti componente are valoare didactica (vezi comentariul la Apocalips 19,11-15). In viziunea lui Daniel noi putem vedea in haina cea alba un simbol al puritatii, iar parul alb un semn al vechimii, dar a trece dincolo de simboluri si a face speculatii cu privire la infatisarea Aceluia care locuieste ,,intr-o lumina de care nu poti sa te apropii” (1Timotei 6,16) inseamna a patrunde pe un teren al teoriilor nepermise (vezi 8T 279). Ca Dumnezeu este o Fiinta personala nu poate fi pus la indoiala. ,,Dumnezeu este duh, si cu toate acestea este o Fiinta personala, deoarece omul a fost facut dupa chipul lui” (8T 263). ,,Nimeni sa nu se dedea la speculatii cu privire la natura Lui. Aici tacerea insemneaza elocventa” (8T 279). Cu privire la interpretarea viziunilor simbolice vezi comentariul la Ezechiel 1,10.
7:10 Un rau de foc curgea si iesea dinaintea Lui. Mii de mii de slujitori Ii slujeau, si de zece mii de ori zece mii stateau inaintea Lui. S-a tinut judecata si s-au deschis cartile.
Mii de mii. Acestia reprezinta ingerii ceresti care stau in fata Domnului si care Ii indeplinesc pururea voia Lui. Ingerii joaca un rol important in cadrul judecatii. Ei slujesc atat ca ,,slujitori cat si ca martori” (GC 479).
S-a tinut. Sau ,,a inceput sa se tina”. Lui Daniel i s-a aratat judecata finala in ambele ei faze, de cercetare si de executare.
La judecata de cercetare se vor examina dosarele tuturor acelora care si-au declarat vreodata supunerea fata de Hristos. Cercetarea nu se face pentru informarea lui Dumnezeu sau a Domnului Hristos, ci pentru informarea universului intreg – ca Dumnezeu sa poata fi recunoscut ca procedand drept atunci cand pe unii ii primeste si pe altii ii respinge. Satana ii pretinde pe toti oamenii ca pe niste supusi ai lui legali. Aceia in favoarea carora Domnul Isus pledeaza la judecata, sunt acuzati de Satana in fata lui Dumnezeu; dar Domnul Isus prezinta pocainta si credinta lor. Drept rezultat al judecatii se va alcatui un registru al acelor care vor fi cetateni ai viitoarei imparatii a lui Isus Hristos. Registrul acesta cuprinde nume de barbati si de femei din orice neam, semintie, limba si norod. Ioan vorbeste despre cei rascumparati aflati pe noul pamant ca fiind ,,neamurile” celor mantuiti (Apocalips 21,24).
S-au deschis cartile. Compara Apocalips 20,12. Urmatoarea clasificare apare in GC 480, 481: 1) Cartea vietii, in care sunt trecute numele tuturor acelora care au acceptat sa-I slujeasca lui Dumnezeu; 2) Cartea amintirii, un raport al faptelor bune ale sfintilor; si 3) un raport al pacatelor oamenilor. Intr-o descriere a unei viziuni a fazei executive a judecatii la finele celor 1000 de ani, apare clasificarea urmatoare: 1) Cartea vietii, continand un raport al faptelor bune ale sfintilor; 2) Cartea mortii, continand raportul faptelor rele ale celor nepocaiti; 3) Codul, Biblia, potrivit prevederilor careia oamenii sunt judecati (EW 52).
7:11 Eu ma uitam mereu, din pricina cuvintelor pline de trufie, pe care le rostea cornul acela: m-am uitat pana cand fiara a fost ucisa, si trupul ei a fost nimicit si aruncat in foc, ca sa fie ars.
Ma uitam. In viziunea profetica Daniel a vazut imagini succedandu-se cu rapiditate. Urmariti repetarea cuvintelor: ,,M-am uitat” si ,,am vazut”, in tot cursul descrierii viziunii. Cuvintele acestea introduc tranzitia de la o scena la alta.
Cuvintele pline de trufie. Vezi comentariul la v. 25.
A fost ucisa. Aceasta reprezinta sfarsitul sistemului, sau organizatiei, simbolizata prin corn. Pavel prezinta aceeasi putere sub titlul ,,omul faradelegii”, ,,fiul pierzarii”, ,,potrivnicul”, si vorbeste despre prapadirea acestuia la a doua venire a Domnului Hristos (2Tesaloniceni 2,3.8; comp. Apocalips 19,19-21).
7:12 Si celelalte fiare au fost dezbracate de puterea lor, dar li s-a ingaduit o lungire a vietii pana la o vreme si un ceas anumit.
Dezbracate de puterea lor. Sau ,,Li s-a ridicat domnia”. Teritoriul Babilonului a ajuns sa fie supus Persiei, insa supusilor Babilonului li s-a ingaduit sa traiasca mai departe. La fel, atunci cand Macedonia a supus Persia si cand Roma a supus Macedonia, locuitorii tarilor supuse nu au fost omorati. Cand va avea loc nimicirea finala a puterii reprezentate prin cornul cel mic intreaga lume va fi depopulata.
7:13 M-am uitat in timpul vedeniilor mele de noapte, si iata ca pe norii cerurilor a venit unul ca un fiu al omului; a inaintat spre Cel imbatranit de zile si a fost adus inaintea Lui.
Ca un fiu al omului. Aramaicul Kebar ‘enas, literal, ,,ca un fiu de om”. Potrivit uzului aramaic expresia ar putea sa fie redata, ,,ca un om” (Hans Bauer si Pontus Leander, Gramatica a Aramaicei Biblice (Halles, 1927), p. 315d). LXX zice, hós huios anthrópou, care literal inseamna la fel ,,ca un fiu de om”.
Multe din traducerile revizuite urmeaza traducerea aceasta literala. Unii au ajuns la conceptia ca o astfel de traducere stirbeste din maretia Rascumparatorului nostru. Ce e drept, expresia ,,un fiu al omului” este neclara. Cu toate acestea expresia aramaica echivalenta este plina de sens. Ca si alte limbi vechi, aramaica omite articolul atunci cand accentul principal se aseaza asupra calitatii, si-l foloseste atunci cand accentul se pune asupra identitatii. Ordinea normala in descrierea profetica este ca profetul mai intai sa descrie ce a vazut, si mai apoi sa dea atentie identitatii. Diferitele chestiuni profetice sunt introduse de obicei fara articol. Cand dupa aceea se face referire la ele, se foloseste articolul (vezi comentariul la v. 9). Asa au fost ,,patru fiare mari” (v. 3), nu ,,cele patru fiare mari”, dar mai tarziu se zice, ,,toate fiarele” (v. 7). Imbatranitul de zile a fost prezentat ca ,,un Imbatranit de zile” (vezi comentariul la v. 9), dar mai tarziu este amintit ca ,,Cel Imbatranit de zile”
(v. 13, 22; vezi comentariul la v. 9). Compara si cu ,,un berbec” si ,,berbecele”, ,,doua coarne” si ,,cele doua coarne”, ,,un tap” si ,,tapul” (cap. 8,3-8), etc. In armonie cu regula aceasta Fiul lui Dumnezeu este prezentat in mod literal ca ,,Cineva cu chip de om”. El nu mai este amintit prin expresia aceasta in aceasta profetie. Daca ar mai fi fost amintit, probabil ca ar fi aparut cu articolul hotarat. In Noul Testament expresia ,,Fiul omului” cu privire la care majoritatea comentatorilor sunt de acord ca se bazeaza pe cap. 7,13, apare aproape invariabil cu articol.
In loc de traducerea ,,un fiu al omului” traducerea ,,Cineva avand chip de om” ar reprezenta mai bine expresia aramaica. Dumnezeu alege sa-L prezinte pe Fiul Sau in viziunea profetica accentuand in special natura Lui omeneasca (vezi MB 14).
Cu prilejul intruparii, Fiul lui Dumnezeu a luat asupra Sa chipul naturii omenesti (Ioan 1,1-4.12.14; Filipeni 2.7; Evrei 2,14, etc.) si a devenit Fiu al omului (vezi comentariul la Marcu 2,10) unind astfel natura dumnezeiasca cu natura omeneasca printr-o legatura ce urmeaza sa nu fie desfiintata niciodata (DA 25). In felul acesta pacatosii pocaiti au ca reprezentant al lor inaintea Tatalui pe ,,Cineva ” la fel cu ei, Cineva care in toate lucrurile a fost ispitit ca si ei si care este miscat de sentimentul slabiciunilor lor (Evrei 4,15). Cat de mangaietor este acest gand!
A inaintat spre Cel Imbatranit de zile. Aceasta nu poate sa fie o reprezentare a celei de-a doua veniri a Domnului Hristos pe pamantul acesta deoarece Domnul Hristos vine la ,,Cel Imbatranit de Zile”. Aici este reprezentata venirea Domnului Hristos in locul prea sfant pentru curatirea sanctuarului (GC 426, 480).
7:14 I S-a dat stapanire, slava si putere imparateasca, pentru ca sa-i slujeasca toate popoarele, neamurile, si oamenii de toate limbile. Stapanirea Lui este o stapanire vesnica, si nu va trece nicidecum, si imparatia Lui nu va fi nimicita niciodata.
I s-a dat stapanire. In Luca 19,12-15 Domnul Hristos este reprezentat ca un om de neam mare care S-a dus intr-o tara departata pentru a primi o imparatie, si a se intoarce dupa aceea. La sfarsitul slujbei sale preotesti in sanctuarul ceresc, pe cand se afla inca in cer, Domnul Hristos primeste imparatia de la Tatal Sau si apoi se intoarce pe pamant pentru sfintii Sai (vezi GC 428; EW 55, 280).
7:15 Eu, Daniel m-am tulburat cu duhul, si vedeniile din capul meu m-au inspaimantat.
Tulburat. Aramaic Kerah, ,,a fi nelinistit”.
7:16 M-am apropiat de unul din cei ce stateau acolo, si l-am rugat sa-mi dea lamuriri temeinice cu privire la toate aceste lucruri. El mi-a vorbit si mi le-a talcuit astfel:
Unul din aceia. Fiinta aceasta nu este identificata. Aici, Daniel este tot in viziune, iar fiinta careia i se adreseaza este probabil unul dintre participantii la lucrarea de judecata. Ori de cate ori cerem lumina spirituala cu inima sincera, Domnul are pe cineva care sta alaturi pentru a ne ajuta. Ingerii sunt doritori sa le comunice oamenilor adevarul. Ei sunt duhuri slujitoare (Evrei 1,14) insarcinati de Dumnezeu sa aduca solii din cer pe pamant (Fapte 7,53; Evrei 2,2; Apocalips 2,1).
7:17 Aceste patru fiare mari, sunt patru imparati, care se vor ridica pe pamant.
Patru imparati. Vezi comentariul la v. 3-7
7:18 Dar sfintii Celui Preainalt vor primi imparatia si vor stapani imparatia in veci, din vesnicie in vesnicie.
Vor primi imparatia. Toti domnitorii si toate stapanirile pamantesti vor trece, dar imparatia Celui Prea Inalt va ramane vesnic. Uzurparea si carmuirea nedreapta a celor rai poate ca dureaza un timp, dar in curand se sfarseste. Atunci pamantul acesta va fi redat Stapanului lui de drept, care il va stapani impreuna cu sfintii. Aceia care vreme indelungata au fost jefuiti si dispretuiti de oameni in curand vor fi onorati si inaltati de Dumnezeu.
In veci, din vesnicie in vesnicie. Repetarea expresiei scoate in evidenta ideea continuitatii. Nu este nimic trecator in ce priveste ocuparea pamantului refacut. Termenul de arenda, ca sa zicem asa, nu va expira niciodata, iar locuitorii vor fi in siguranta in propriile lor locuinte. ,,Ei nu vor cladi” pentru ca altii sa vina sa le ia cladirile. ,,Ei nu vor sadi” ca altul sa vina sa manance roadele, deoarece ,,alesii ... se vor bucura de lucrul mainilor lor” (Isaia 65,22).
7:19 In urma am dorit sa stiu adevarul asupra fiarei a patra, care se deosebea de toate celelalte, si era nespus de grozava: avea dinti de fier si gheare de arama, manca, sfarama si calca in picioare ce ramanea;
Sa stiu adevarul. Compara v. 7. Daniel repeta explicatiile amanuntelor date mai inainte. El este interesat in deosebi de fiara a patra care este atat de deosebita in infatisare si activitate fata de cea dinainte. Intrebarea concentreaza in chip dramatic atentia catre marea putere persecutoare a istoriei (vezi comentariul la v. 24, 25).
7:20 si asupra celor zece coarne pe care le avea in cap, si asupra celuilalt corn care iesise, si inaintea caruia cazusera trei; asupra cornului acestuia, care avea ochi, o gura, care vorbea cu trufie, si avea o infatisare mai mare decat celelalte coarne.
Mai mare. Aramaic, rab, ,,mare”. Expresia spune literal, ,,a carui infatisare era mai mare decat a sotilor lui”. Desi la inceput era mic, cornul acesta mic a crescut pana ce a ajuns mai mare decat oricare alt corn. Puterea aceasta urma sa castige superioritate asupra tuturor celorlalte puteri pamantesti. In ce priveste interpretarea specificarilor notate aici vezi comentariul la v. 24, 25.
7:21 Am vazut de asemenea cum cornul acesta a facut razboi sfintilor, si i-a biruit,
A facut razboi sfintilor. Cornul acesta mic reprezinta o putere persecutoare, ducand o campanie de exterminare a poporului lui Dumnezeu (vezi comentariul la v. 25).
I-a biruit. Timp de multe si lungi secole (vezi comentariul la v. 25), sfintii s-au aratat fara putere fata de forta ei nimicitoare.
7:22 pana cand a veni Cel Imbatranit de zile si a facut dreptate sfintilor Celui Preainalt, si a venit vremea, cand sfintii au luat in stapanire imparatia.
A venit Cel Imbatranit de zile. Daniel relateaza evenimentele asa cum i-au aparut in viziune. Prin venirea Celui Imbatranit de zile el intelege aratarea acestei Fiinte pe ecranul profetic. Cu privire la semnificatia evenimentelor vezi comentariul la v. 9-14.
A facut dreptate. Sau ,,S-a dat judecata”. Nu numai ca se va face dreptate la judecata celor sfinti, ci potrivit cu cele spuse de Pavel (1Corinteni 6,2.3) si de Ioan (Apocalips 20,4) sfintii vor asista la lucrarea de judecata in timpul celor 1000 de ani (vezi GC 661).
7:23 El mi-a vorbit asa: Fiara a patra, este o a patra imparatie, care va fi pe pamant. Ea se va deosebi de toate celelalte, va sfasia tot pamantul, il va calca in picioare si-l va zdrobi.
Sfasia. Vezi comentariul la v. 7.
7:24 Cele zece coarne, inseamna ca din imparatia aceasta se vor ridica zece imparati. Iar dupa ei se va ridica un altul, care se va deosebi de inaintasii lui, si va dobori trei imparati.
Zece coarne. Cu privire la subdiviziunile Imperiului Roman vezi comentariul la v. 7.
De inaintasii. Mai bine ,,de (coarnele) de mai inainte”. Cuvantul tradus cu ,,inaintasi” este la plural. Inaintasii reprezentau regate politice. Puterea reprezentata de acest corn unic era de natura politico-religioasa. Papalitatea era o imparatie eclesiastica condusa de un pontif; celelalte regate erau puteri politice conduse de regi.
7:25 El va rosti vorbe de hula impotriva Celui Preainalt, va asupri pe sfintii Celui Preainalt, si se va incumeta sa schimbe vremurile si legea; si sfintii vor fi dati in mainile lui timp de o vreme, doua vremuri, si o jumatate de vreme.
Vorba de hula. Aramaic, millin (singular millah), simplu, ,,cuvinte”. Atributul ,,de hula” este adaugat. Expresia ,,cu trufie” (v. 8 si 20) este traducerea aramaicului rabreban. Millah este tradus prin ,,lucru” in cap. 2,5.8.11.15.17; 6,12; 7,1; ,,cuvant” in cap. 3,28; 4,31.33; 5,10.15; 7,11.25.28; ,,neadevaruri” in cap. 2,9; ,,ce cere” cap. 2,10; ,,taina” 2,23; ,,poruncea” 3,22.
Impotriva. Aramaicul lesad. Sad inseamna literal ,,latura” sau ,,parte”. Lesad ar putea fi luat cu sensul de ,,pe partea cealalta in fata”, dand a se intelege ca, in opozitie cu Cel Prea Inalt, cornul cel mic se inalta ca fiind egal cu Dumnezeu (vezi comentariul la 2Tesaloniceni 2,4; comp. Isaia 14,12-14).
Literatura eclesiastica este suprasaturata de probe ale pretentiilor arogante si hulitoare ale papalitatii. Exemple tipice sunt urmatoarele extrase dintr-o intinsa lucrare enciclopedica scrisa de un teolog romano-catolic din secolul al XVIII-lea:
,,Papa este de o demnitate atat de mare si atat de inalta incat el nu este un simplu om, ci e ca Dumnezeu, si vicarul lui Dumnezeu ...”
,,Papa este incoronat cu o intreita coroana ca imparat al cerului, al pamantului si al locurilor de jos.”
,,Papa este ca Dumnezeu pe pamant, unicul suveran al credinciosilor lui Hristos, capetenia imparatilor, avand plinatatea puterii, caruia i s-a incredintat de catre Atotputernicul Dumnezeu carmuirea nu numai a imparatiei pamantesti, dar si a celei ceresti ...”
,,Papa are o autoritate atat de mare incat poate sa modifice, sa explice, sau sa interpreteze chiar si legile divine ...”
,,Papa poate sa modifice legea divina, intrucat puterea lui nu este a omului ci a lui Dumnezeu, si el actioneaza ca vicerege al lui Dumnezeu pe pamant cu puterea nemarginita de a-si lega si dezlega oile.”
,,Tot ceea ce se spune ca face Domnul Dumnezeu Insusi si Mantuitorul, acestea le face si vicarul Lui, cu conditia ca sa nu faca nimic contrar credintei” (tradus din lucrarea lui Lucius Ferraris, ,,Papa II”, Prompta Biblioteca, Vol. VI, p. 25-29).
Va asupri. Sau ,,va epuiza”, ,,va distruge”. Evenimentul este descris anterior in cuvintele: ,,cornul acesta a facut razboi sfintilor si i-a biruit” (v. 21). Expresia descrie persecutia continua si neobisnuita. Papalitatea recunoaste ca a persecutat si apara astfel de acte ca fiind o exercitare legitima a puterii ce i-ar fi fost acordata, zice-se, de catre Hristos. Cuvintele urmatoare sunt din The Catholic Encyclopedia:
,,In bula ,,Ad extirpanda” (1252) Inocentiu IV zice: ,,Cand cei declarati vinovati de erezie au fost predati puterii civile de catre episcop sau de reprezentantii lui, sau de Inchizitie, magistratul principal al cetatii trebuie sa-i ia de indata, si, in decurs de cel mult cinci zile, sa execute legile facute impotriva lor, ”... Nu ar putea sa mai ramana nici o indoiala cu privire la randuielile civile vizate aici, deoarece pasajele care ordonau arderea ereticilor nepocaiti erau inserate in decretaliile papale din constitutiile imperiale ,,Commissis nobis” si ,,Inconsutibilem tunicam”. Mai sus numita bula ,,Ad extirpanda” a ramas deci un document fundamental al Inchizitiei, reinnoit sau reintarit de diferiti papi: Alexandru V (1254-61), Clement IV (1265-68), Nicolae IV (1288-92), Bonifaciu VIII (1294-1303) si altii. Prin urmare autoritatile civile erau obligate de papi sub pedeapsa cu excomunicarea sa execute sentintele judecatoresti care ii osandeau pe ereticii care nu se pocaiau la ardere pe rug” (Joseph Blotzer, art. ,,Inchizitie, Vol. VIII, p. 34).
Incumeta. Aramaic sebar, ,,a avea de gand”, ,,a intentiona”, ,,a se stradui”, ,,a incerca”. Este indicata o incercare premeditata (vezi GC 446).
Vremurile Sau ,,Timpurile”. Aramaic, zimmin (singular, zeman), un termen care denota timp fixat ca in cap. 3,7.8; 4,36; 6,10.13, sau o perioada de timp ca in cap. 2,16; 7,12. O sugestie cu privire la sensul expresiei ,,a schimba timpurile” se da in cap. 2,21 unde cuvintele aramaice identice pentru ,,schimbare” si ,,timpuri” apar din nou impreuna. Totusi, Daniel acolo pune in seama lui Dumnezeu prerogativa de a schimba timpurile. Dumnezeu este Cel care are sub controlul Sau destinul natiunilor. El este Cel care ,,rastoarna si pune pe imparati” (cap. 2,21). ,,Mai presus de si prin actiunea si contra-actiunea intereselor, puterii si pasiunilor omenesti, instrumentele Celui Atotputernic realizeaza in liniste si cu rabdare lucrarile vointei Sale” (Ed 173). Tot Dumnezeu este Acela care hotaraste si ,,timpul” (aramaicul zeman) cand sfintii urmeaza sa intre in posesia imparatiei (cap. 7,22). Pentru cornul cel mic stradania de a schimba vremurile ar indica o tentativa deliberata de a exercita prerogativele lui Dumnezeu in incercarea de a determina cursul istoriei omenirii.
Legea. Sau ,,Legile”. Aramaicul dath, folosit atat pentru legile omenesti (cap. 2,9.13.15; 6,8.12.15) cat si pentru cele divine (Ezra 7,12.14.21.25.26). Aici este evident ca se face referire la legea divina, intrucat legea omeneasca este schimbata de cei din locurile de raspundere, iar o astfel de schimbare nu prea ar avea de ce sa constituie un subiect al profetiei. Cercetand daca papalitatea s-a straduit sa schimbe legea divina, gasim raspunsul in marea apostazie a primelor secole crestine care a introdus numeroase doctrine si practici contrare vointei lui Dumnezeu asa cum este descoperita in Sfintele Scripturi. Cea mai indrazneata schimbare a fost in ce priveste ziua saptamanala de inchinare. Biserica apostata recunoaste pe fata ca este raspunzatoare de introducerea cultului duminicii, pretinzand ca are dreptul de a face astfel de schimbari (vezi GC 446). Un catehism cu autoritate pentru preoti zice: ,,Dar Biserica lui Dumnezeu (adica, biserica apostata) in intelepciunea ei a randuit ca celebrarea zilei de Sabat sa fie transferata asupra ,,zilei Domnului” (Catehismul Sinodului din Trent, traducerea Donovan, ed. 1829, p. 358). Catehismul acesta a fost scris din ordinul acelui mare sinod, si publicat sub auspiciile papei Pius V.
In toata perioada Noului Testament crestinii au tinut ziua a saptea a saptamanii ca Sabat (vezi comentariul la Fapte 17,2). Trecerea de la Sabat la duminica a fost un proces treptat care a inceput candva inainte de anul 150 d.Hr., si a continuat pentru aproximativ trei secole. Primele referiri istorice la tinerea duminicii de persoane ce se pretindeau crestine apar in Epistola lui Barnaba (cap. 15) si in Intaia Apologie (cap. 67) a lui Iustin Martirul ambele datand cam de pe la 150 d.Hr. Ambele sustineau ca nu trebuie sa se tina Sabatul ci trebuie sa se tina Duminica. Prima referire autentica la Duminica in calitate de ,,Ziua Domnului” vine din lucrarea apocrifa Evanghelia dupa Petru si de la Clement Alexandrinul (Diverse, v. 14), catre finele secolului al II-lea.
Inainte de revolta iudaica sub Bar Cochba, 132-135 d.Hr., Imperiul Roman recunostea iudaismul ca religie legala, iar crestinismul ca o secta iudaica. Dar ca urmare a acestei revolte iudeii si iudaismul au fost discreditati. Pentru a evita persecutia care a urmat, incepand de pe vremea aceasta crestinii au cautat prin toate mijloacele posibile sa lamureasca faptul ca ei nu erau iudei. Referiri repetate din partea scriitorilor crestini in urmatoarele trei secole la tinerea Sabatului ca fiind ,,iudaizare”, impreuna cu lipsa referintelor istorice cu privire la tinerea de catre crestini a duminicii ca zi sfanta inainte de revolta iudaica, indreapta atentia catre perioada anilor 135-150 d.Hr., ca fiind timpul cand crestinii au inceput sa ataseze sfintenia Sabatului zilei intai a saptamanii.
Totusi tinerea duminicii nu a inlocuit-o imediat pe aceea a Sabatului, ci a insotit-o si a suplimentat-o. Timp de cateva secole crestinii au tinut ambele zile. La inceputul secolului al III-lea, de pilda, Tertulian observa ca crestinii nu se lasasera de Sabat. Putin mai tarziu lucrarea apocrifa Constitutiile Apostolice (ii. 36) ii indemna pe crestini sa ,,tina Sabatul si sarbatoarea Zilei Domnului”.
Pe la inceputul secolului al IV-lea duminica dobandise o preferinta oficiala fata de Sabat. In lucrarea lui, Comentariu la Psalmul 92, Eusebiu, istoric bisericesc de frunte al epocii, scria: ,,Toate lucrurile pe care eram datori sa le facem in Sabat, le-am transferat asupra zilei Domnului, ca apartinandu-i mai corespunzator, pentru ca are prioritate si este intaia in rang si este mai de cinste decat Sabatul iudaic. ”
Cea dintai hotarare oficiala a Bisericii Catolice care exprima preferinta pentru Duminica a fost luata la Sinodul de la Laodicea, in secolul al IV-lea: Canonul 29 al acestui sinod stipuleaza ca ,,crestinii nu trebuie sa iudaizeze si sa nu lucreze Sambata (Sabat) ci sa lucreze in aceasta zi; dar ziua Domnului sa o onoreze in mod deosebit, si, fiind crestini, ar trebui, daca e posibil, sa nu lucreze in ziua aceea. Daca, insa, ei tot vor fi gasiti iudaizand, sa fie indepartati de la Hristos”. Sinodul acesta a prevazut ca serviciile divine sa aiba loc in Sabat, dar ziua era desemnata ca o zi de lucru. Este demn de observat ca aceasta prima lege eclesiastica impunand tinerea duminicii, prezinta iudaizarea ca motiv de evitare a tinerii Sabatului. Mai mult, aspra masura luata impotriva tinerii Sabatului este o dovada ca multi inca mai ,,iudaizau” in ziua aceea. Intr-adevar scriitorii secolelor al IV-lea si al V-lea ii avertizau de repetate ori pe semenii lor crestini sa se fereasca de aceasta practica. Pe la anul 400 de exemplu, Chrisostom observa ca multi inca mai tineau Sabatul dupa felul iudeilor, iar astfel iudaizau.
Rapoarte contemporane descopera de asemenea faptul ca bisericile din Alexandria si din Roma purtau raspunderea principala pentru promovarea tinerii duminicii. Pe la anul 440 d.Hr., istoricul bisericesc Socrate scria ca ,,aproape toate bisericile din intreaga lume celebreaza sfintele taine in Sabat in fiecare saptamana, totusi, crestinii din Alexandria si din Roma, datorita unei vechi traditii, au incetat sa faca astfel” (Istoria Eclesiastica, v. 22). Cam pe aceeasi vreme Sozomen scria ca ,,oamenii din Constantinopol si aproape de pretutindeni, se aduna laolalta in Sabat ca si in ziua intaia a saptamanii, obicei care nu se pastreaza la Alexandria sau la Roma.”
Trei realitati devin astfel clare: 1) Conceptia despre sfintirea duminicii printre crestini a aparut initial datorita efortului lor de a evita practici care ar fi tins sa-i identifice ca iudei, si astfel sa duca la persecutie. 2) Biserica Romei a dezvoltat de timpuriu o preferinta pentru duminica; iar sporirea importantei acordata Duminicii in biserica timpurie cu pretul Sabatului este in stransa legatura cu ridicarea treptata a Romei la putere. 3) In sfarsit, influenta romana a reusit sa faca din tinerea duminicii o chestiune de legislatie bisericeasca, asa cum a facut cu multe alte practici ca de pilda cultul Mariei, venerarea sfintilor si a ingerilor, folosirea icoanelor si rugaciunile pentru morti. Sfintirea duminicii statea pe aceeasi baza ca si aceste practici nebiblice introduse in biserica de episcopul Romei.
O vreme, doua vremi, si o jumatate de vreme. Aramaicul ‘iddan tradus aici prin ,,vreme” apare si in cap. 4,16.23.25.32. In pasajele acestea cuvantul ‘iddan insemneaza fara indoiala ,,un an” (vezi comentariul la cap. 4,16). Cuvantul tradus ,,vremi”, derivand de asemenea de la ‘iddan a primit de le masoreti punctuatia de plural, dar invatatii sunt in general de acord ca ar fi trebuit sa fie vocalizat ca un dual, insemnand in felul acesta ,,doua vremi”. Cuvantul pelag poate fi bine tradus prin termenul jumatate [in KJV este tradus prin ,,diviziune”, ,,parte”]. De aceea traducerea cea mai acceptabila este aceea de ,,o vreme, doua vremi, si o jumatate de vreme”.
O comparatie cu profetiile paralele care atrag atentia la aceeasi perioada de timp, dar de o alta maniera, ne ajuta sa calculam lungimea timpului despre care este vorba, In Apocalips 12,14 perioada este denumita ,,o vreme, vremi si jumatate de vreme”. Aceeasi perioada este amintita mai la inceputul capitolului ca ,,o mie doua sute sase zeci de zile” (Apocalips 12,6). In Apocalips 11,2.3 expresia ,,o mie doua sute sase zeci de zile” este echivalenta cu ,,patruzeci si doua de luni”. In felul acesta este clar ca o perioada de trei vremuri si jumatate este egala cu 42 de luni, care la randul lor sunt egale cu 1260 de zile, si ca ,,o vreme” reprezinta 12 luni sau 360 de zile. Perioada aceasta poate fi numita un an profetic. Totusi un an profetic de 360 de zile sau 12 luni de 30 de zile nu trebui sa fie confundat nici cu anul calendaristic iudaic, care era un an lunar de o lungime variabila (cu luni de 29 si 30 de zile), nici cu anul calendaristic solar de 365 de zile (vezi Vol. II, p. 111, 112). Un an profetic insemneaza 360 de zile, dar o zi profetica tine locul unui an solar.
Deosebirea aceasta poate fi explicata astfel: Un an profetic de 360 de zile nu este literal, ci simbolic, de aceea cele 360 de zile ale lui sunt zile profetice, nu literale. Pe temeiul principiului zi-an, asa cum este ilustrat in Numeri 14,34 si Ezechiel 4,6 o zi in profetia simbolica reprezinta un an literal. In felul acesta un an profetic sau ,,o vreme”, reprezinta 360 de ani literali, naturali, si, tot asa, o perioada de 1260 sau 2300 sau oricare alt numar de zile profetice insemneaza tot atatia ani literali, reali (adica ani solari intregi, asa cum sunt demarcati de sezoane, care sunt stapanite de soare). Desi numarul zilelor in fiecare an lunar, era variabil, calendarul iudaic era corectat prin adaugarea ocazionala a unei luni in plus (vezi Vol. II, p. 104), asa ca pentru scriitorii biblici – ca si pentru noi – un sir lung de ani lunari era intotdeauna echivalent cu acelasi numar de ani solari. Cu privire la aplicarea principiului zi-an vezi p. 39-76.
Validitatea principiului zi-an a fost demonstrata de implinirea precisa a diferitelor profetii calculate dupa metoda aceasta, mai ales a celor 1260 de zile si a celor 70 de saptamani. O perioada de trei ani si jumatate reali este absurd de scurta pentru a implini cerintele profetiilor celor 1260 de zile cu privire la papalitate. Dar atunci cand pe baza principiului zi-an perioada este extinsa la 1260 de ani, profetia isi gaseste o implinire unica.
In iulie 1790, treizeci de episcopi romano-catolici au aparut inaintea conducatorilor guvernului revolutionar al Frantei ca sa protesteze impotriva legiunilor care urmareau sa scoata clerul francez de sub jurisdictia papei si sa-i faca direct raspunzatori fata de guvern. Aveau de gand, intrebau ei, conducatorii revolutiei sa acorde libertate tuturor religiilor ,,cu exceptia aceleia care fusese candva suprema, care fusese sustinuta de evlavia parintilor nostri si de toate legile Tatalui, si care timp de douasprezece secole fusese religia nationala?” (A. Aulard, Creationismul si Revolutia Franceza, p. 70).
Perioada profetica a cornului mic a inceput in anul 538 d.Hr., cand ostrogotii au renuntat la asedierea Romei, iar episcopul Romei, eliberat de controlul arian, a fost liber sa exercite prerogativele decretului lui Iustinian din 533, si prin urmare sa sporeasca autoritatea ,,Sfantului Scaun” (vezi comentariul la v. 8). Exact dupa 1260 de ani (1798), biruintele spectaculoase ale ostirilor lui Napoleon in Italia l-au lasat pe papa la mila guvernului revolutionar franceze, care l-a avizat ca religia catolica va constitui permanent vrajmasul de neinduplecat al republicii si a adaugat ca ,,mai este un lucru chiar mai esential pentru realizarea scopului dorit, iar acesta este distrugerea, daca este posibil, a centrului unitatii Bisericii Romane, si urmeaza ca domnia voastra, care intruchipati in persoana dumneavoastra calitatile cele mai distinse ale generalului si ale omului politic iluminat, sa realizati scopul acesta daca considerati ca este posibil” (Ibid., p. 158). Ca raspuns la aceste instructiuni si la ordinul lui Napoleon, Berthier, cu o ostire franceza a intrat in Roma, a proclamat sfarsitul guvernarii politice a papei si l-a luat pe papa prizonier ducandu-l in Franta, unde a murit in exil.
Rasturnarea papalitatii in anul 1798 marcheaza apogeul unei lungi serii de evenimente legate de declinul ei progresiv precum si sfarsitul perioadei profetice de 1260 de ani. Pentru o mai completa descriere a ridicarii si declinului papalitatii, vezi Nota Aditionala de la finele acestui capitol.
7:26 Apoi va veni judecata, si i se va lua stapanirea, care va fi prabusita si nimicita pentru totdeauna.
Va veni judecata. Vezi comentariul la v. 9-11. Judecata va da sentinta de desfiintare a papalitatii. Puterea aceasta isi va continua razboaiele sale impotriva sfintilor pana la sfarsit de tot. Atunci stapanirea ei va fi inlaturata pentru totdeauna si nimicita.
7:27 Dar domnia, stapanirea si puterea tuturor imparatiilor care sunt pretutindeni sub ceruri, se vor da poporului sfintilor Celui Preainalt. Imparatia Lui este o imparatie vesnica, si toate puterile Ii vor sluji si-L vor asculta!
Se vor da. Aici este o strafulgerare a reasigurarii asupra rezultatului final al luptelor si al persecutiei prin care au trecut sfintii. Binecuvantata fagaduinta! Domnul Hristos va reveni in curand pentru a-i lua pe sfintii Sai si a-i primi in imparatia si la rasplata vesnica.
Toate puterile. Pe pamantul refacut, patria celor drepti, nu va mai fi neintelegere si nemultumire. Un singur puls al armoniei va vibra in intregul univers. Toti cei mantuiti ii vor da voioasa ascultare lui Dumnezeu si vor ramane vesnic in fericita Lui prezenta.
7:28 Aici s-au sfarsit cuvintele. Pe mine, Daniel, m-au tulburat nespus de mult gandurile mele, si mi s-a schimbat culoarea fetei; dar am pastrat cuvintele acestea in inima mea.
Tulburat. Sau ,,speriat”.
Culoarea fetei. Aramaicul ziw, care dupa unii autori inseamna ,,fata”, dupa altii ,,stralucire” probabil in sensul de ,,infatisare”. Dezvaluirea istoriei viitoare a sfintilor l-a uimit si intristat intr-o mare masura pe profet. NOTA ADITIONALA LA CAPITOLUL 7
Dezvoltarea marii apostazii care a culminat cu papalitatea a fost un proces treptat care a acoperit mai multe secole. Acelasi lucru este valabil si pentru declinul aceste puteri.
In privinta viitorului, Domnul Isus Si-a avertizat ucenicii: ,,Luati seama sa nu va insele cineva”, caci ,,se vor scula multi proroci mincinosi, si vor insela pe multi”, savarsind ,,semne mari si minuni” pentru confirmarea pretentiilor lor mincinoase ,,pana acolo incat sa insele, daca va fi cu putinta, chiar si pe cei alesi” (Matei 24,4.11.24).
Pavel, vorbind in mod inspirat, spunea ca se vor scula oameni ,,care vor invata lucruri stricacioase, ca sa traga pe ucenici de partea lor ” (Fapte 20,29.30). Rezultatul avea sa fie o ,,lepadare de credinta” (apostazie) in care se va da pe fata puterea pe care el o mentioneaza sub denumirea de ,,omul faradelegii” si ,,taina faradelegii”, care se impotriveste adevarului, se inalta mai presus de Dumnezeu si uzurpa autoritatea lui Dumnezeu asupra bisericii (2Tesaloniceni 2,3.4). Puterea aceasta care, avertiza el, era deja la lucru intr-o masura mai mica (v. 7), urma sa lucreze ,,prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne si puteri mincinoase” (v. 9). Maniera tainica a aratarii sale urma sa fie atat de iscusit camuflata incat nimeni in afara de aceia care credeau si iubeau adevarul cu sinceritate, nu avea sa fie la adapost de pretentiile ei inselatoare (v. 10-12).
Inainte de sfarsitul primului secol apostolul Ioan scria ca ,,in lume au iesit multi prooroci mincinosi” (1Ioan 4,1), iar ceva mai tarziu, ca ,,in lume s-au raspandit multi amagitori” (2Ioan 7). Acesta, zicea el, ,,este duhul lui Antihrist, de a carui venire ati auzit. El chiar este in lume acum” (1Ioan 4,3).
Prezicerile acestea avertizau ca deja actionau in biserica forte prevestitoare de rele, forte care prevesteau erezie, schisma si apostazie de mari proportii. Pretinzand prerogativele si autoritatea care Ii apartin numai lui Dumnezeu, si totusi actionand pa baza unor principii satanice si prin metode satanice, unealta aceasta ii va amagi in cele din urma pe majoritatea crestinilor sa accepte conducerea lui si astfel isi va asigura controlul asupra bisericii (vezi Fapte 20,29.30; 2Tesaloniceni 2,3-12).
In vremurile apostolice fiecare grupare locala isi alegea proprii slujbasi si isi rezolva singura problemele. Biserica universala era totusi ,,un singur trup” in virtutea lucrarii nevazute a Duhului Sfant, si a calauzirii apostolilor, care ii uneau pe credinciosii de pretutindeni intr-un ,,singur Domn, o singura credinta si un singur botez” (vezi Efeseni 4,3-6). Conducatorii bisericilor locale trebuiau sa fie oameni ,,plini de Duhul Sfant” (Fapte 6,3) alesi, pregatiti si calauziti de Duhul Sfant (vezi Fapte 13,2) si numiti (Fapte 6,5) si intariti prin binecuvantare de catre biserica (Fapte 13,3).
Pe masura ce biserica si-a parasit ,,dragostea dintai” (Apocalips 2,4), ea si-a pierdut curatia doctrinara, inaltele sale standarde de conduita personala, si legatura invizibila a unitatii realizata prin Duhul Sfant. In ce priveste cultul, formalismul a luat locul simplitatii. Popularitatea si puterea personala au ajuns sa detina o pondere din ce in ce mai mare in alegerea conducatorilor, care mai intai si-au asumat o autoritate sporita in cadrul bisericii locale, si apoi au cautat sa si-o extinda la nivelul bisericilor invecinate.
Administrarea bisericii locale sub calauzirea Duhului Sfant, a fost inlocuita cu timpul de autoritarismul eclesiastic concentrat in mainile unui singur slujbas, episcopul, caruia fiecare membru al bisericii ii era supus personal si prin a carui unica mijlocire se avea acces la mantuire. De aici inainte conducerea se gandea numai cum sa stapaneasca biserica in loc sa ii slujeasca, iar ,,cel mai mare” nu mai era cineva care sa se considere ,,robul tuturor”. Astfel, treptat, s-a dezvoltat conceptia unei ierarhii preotesti care s-a interpus intre fiecare crestin si Domnul sau.
Potrivit cu scrierile atribuite lui Ignatiu din Antiohia, care a murit pe la anul 117, prezenta episcopului era necesara pentru celebrarea ritualurilor religioase si pentru supravegherea treburilor bisericesti. Irineu (decedat in jurul anului 200) ii clasifica pe episcopii diferitelor biserici dupa varsta si importanta relative ale bisericilor peste care prezidau. El acorda o onoare deosebita bisericilor infiintate de apostoli, si sustinea ca toate celelalte bisericii trebuia sa fie de acord cu biserica din Roma in materie de credinta si doctrina. Tertulian (decedat in 225) sustinea suprematia episcopului fata de prezbiteri – batranii alesi la nivel local.
Ciprian (decedat in jurul anului 258) este considerat fondatorul ierarhiei romano-catolice. El sustinea teoria ca este o singura biserica adevarata, si ca in afara de ea nu exista posibilitate de mantuire. El avea pretentia ca Petru a intemeiat biserica din Roma, si ca prin urmare episcopul bisericii din Roma ar trebui sa fie onorat mai mult decat alti episcopi, iar parerile si deciziile sale sa aiba intotdeauna intaietate. El sublinia importanta succesiunii apostolice directe, afirma preotia reala a clerului, si sustinea ca nici o biserica n-ar putea sa celebreze ritualurile religioase sau sa-si rezolve treburile fara prezenta si consimtamantul episcopului.
Factorii care au contribuit la ascendenta si, cu timpul, la suprematia episcopului Romei au fost urmatorii: 1) Fiind capitala si metropola lumii civilizate, Roma era locul natural pentru resedinta unei biserici mondiale. 2) Biserica Romei era singura din apus care pretindea ca are origine apostolica, un fapt care, pe atunci, facea sa se para natural ca episcopul Romei sa aiba intaietate fata de ceilalti episcopi. Roma ocupa o pozitie foarte onorabila chiar si inainte de anul 100 i.Hr. 3) Mutarea capitalei politice de la Roma la Constantinopol de catre Constantin (330) l-a lasat pe episcopul Romei oarecum liber de controlul imperial, si de aici inainte imparatul a dat un sprijin consistent mai degraba pretentiilor acestuia fata de acelea ale altor episcopi. 4) In parte, imparatul Iustinian l-a sprijinit puternic pe episcopul Romei, si i-a satisfacut interesele printr-un edict imperial recunoscandu-i suprematia asupra bisericilor din rasarit si din apus – un edict care nu putea sa intre pe deplin in vigoare decat dupa zdrobirea stapanirii ostrogotilor asupra Romei in anul 538. 5) Succesul bisericii din Roma de a rezista diferitelor asa-zise miscari eretice, mai ales gnosticismului si monoteismului, i-a dat o inalta reputatie de ortodoxie, iar gruparile aflate in conflict adesea apelau la episcopul din Roma ca sa arbitreze in neintelegerile lor. 6) Controversele teologice din rasarit care au divizat si slabit biserica din rasarit au lasat Roma libera sa se devoteze unor probleme mai practice si sa foloseasca ocaziile pentru a realiza o extindere a autoritatii. 7) Imprejurarile repetate cand a reusit sa evite sau sa imblanzeasca atacurile barbare asupra Romei au ridicat prestigiul politic al papalitatii, iar adesea in lipsa conducerii civile papa a servit orasul cu functiunile esentiale ale guvernarii civile. 8) Invaziile mahomedane au stanjenit Biserica din rasarit, eliminand in felul acesta unicul rival al Romei. 9) Invadatorii barbari din apus se pretindeau deja, in cea mai mare parte, convertiti la crestinism, iar invaziile acestea l-au eliberat pe papa de sub controlul imperial. 10) O data cu convertirea lui Clovis (496), regele francilor, papalitatea a gasit o armata puternica care sa-i sustina interesele, si un ajutor eficient in sprijinul convertirii altor triburi barbare.
Marturisind crestinismul, Constantin cel Mare (decedat in 337) a unit biserica cu statul, a subordonat biserica statului, si a facut din biserica un instrument al politicii de stat. Reorganizarea administratiei politice a Imperiului Roman facuta de el a devenit modelul administratiei eclesiastice a Bisericii Romane, si astfel al ierarhiei catolice romane. Pe la 343 Sinodul de la Sardica i-a conferit episcopului de Roma jurisdictie asupra episcopilor metropolitani, sau arhiepiscopilor. Papa Inocentiu I (decedat in 417) pretindea ca are jurisdictie peste intreaga lume crestina, dar nu a fost in stare sa exercite aceasta putere.
Augustin (decedat in 430), unul din marii parinti bisericesti si intemeietorul teologiei medievale, sustinea ca Roma detinuse intotdeauna suprematia asupra bisericilor. Lucrarea lui clasica Cetatea lui Dumnezeu prezenta intr-o maniera plina de indrazneala idealul catolic al unei biserici universale care sa conduca un stat universal, iar aceasta a oferit premisele teoretice ale papalitatii medievale.
Leo I (cel Mare, decedat in 461) a fost primul episcop al Romei care a proclamat ca Petru a fost primul papa, care a sustinut succesiunea neintrerupta a papilor incepand cu Petru, care a pretins ca are primatul direct de la Isus Hristos, si care a izbutit sa aplice aceste principii in administratia treburilor bisericii. Leo I a definitivat teoria puterii papale, si a facut din puterea aceasta o realitate. El a fost cel care a obtinut un edict imperial care declara ca deciziile papale au putere de lege. Cu sprijinul imperial el s-a asezat mai presus de sinoadele bisericesti, asumandu-si dreptul de a defini doctrina si a emite hotarari. Succesul lui de a-l convinge pe Atila sa nu intre in Roma (452) si incercarea lui de a-l opri pe Gaiseric (Genseric, 455) a sporit prestigiul sau si al papalitatii. Leo I cel Mare a fost fara indoiala atat un conducator in cele temporale cat si un conducator spiritual al poporului sau. Pretentiile papale de mai tarziu la autoritate statala au fost intemeiate in cea mai mare parte pe presupusa autoritate a unor documente contrafacute cunoscute ca ,,pioasele fraude”, precum asa-numita Donatie a lui Constantin.
Convertirea lui Clovis, conducatorul francilor, la credinta romana pe la anul 496 cand cei mai multi navalitori barbari erau inca arieni, i-a dat papei un aliat politic puternic dispus sa lupte pentru biserica. Timp de peste douasprezece secole: spada Frantei, ,,fiul cel mai mare” al papalitatii, a fost un agent activ pentru convertirea oamenilor la Biserica Romei si pentru mentinerea autoritatii papale.
Pontificatul Papei Grigore I (cel Mare, decedat in 604), primul dintre prelatii medievali ai bisericii marcheaza trecerea de la era antica la cea medievala. Grigore si-a asumat cu indrazneala rolul, desi nu si titlul, de imparat al apusului. El a pus bazele puterii papale in cursul Evului Mediu, iar pretentiile de mai tarziu la absolutism ale papalitatii dateaza de la el. Eforturile misionare extensive incepute de Grigore cel Mare au intins intr-o mare masura influenta si autoritatea Romei.
Cand, peste un secol, lombarzii amenintau sa se intinda peste toata Italia, papa a apelat la Pepin, rege al francilor, sa-i vina in ajutor. Implinind cererea, Pepin i-a infrant deplin pe lombarzi, iar in 756, i-a daruit papei teritoriul pe care-l luase de la ei. Darul acesta, cunoscut in general sub numele de Donatia lui Pepin, marcheaza originea Statelor Papale si inceputul formal al domniei temporale a papei.
Din secolul al VII-lea pana in secolul al XI-lea puterea papala a fost, vorbind in general, la nivelul cel mai scazut. Urmatorul mare papa si unul dintre cei mai mari dintre toti, a fost Grigore al VII-lea (decedat in 1085). El sustinea ca Biserica Romana n-a gresit si nu poate gresi niciodata, ca papa este judecatorul suprem, ca el nu poate fi judecat de nimeni, ca hotararile lui nu pot fi schimbate, ca numai el are dreptul la omagiul tuturor domnilor, si ca numai el singur poate sa-i dea jos pe regi si pe imparati.
Timp de doua secole a existat o lupta continua intre papa si imparat pentru suprematie, lupta in care cand unul cand celalalt obtinea un succes temporar. Pontificatul lui Inocentiu III (decedat in 1296) a gasit papalitatea la apogeul puterii ei, iar in cursul secolului urmator ea s-a aflat chiar la zenitul gloriei ei. Pretinzand ca este vicarul lui Hristos, Inocentiu III a exercitat toate prerogativele pretinse de Grigore cu un secol si mai bine inainte.
La un secol dupa Inocentiu III, papa medieval ideal, Bonifaciu VIII (decedat in 1303) a incercat fara succes sa domneasca asa cum domnisera inainte de el ilustrii lui predecesori. El a fost ultimul papa care a incercat sa exercite autoritatea universala asa cum o afirmase Grigore VII si cum fusese mentinuta de Inocentiu III. Ca puterea papei slabea tot mai mult s-a vazut pe deplin in timpul asa-numitei Captivitati Babiloniene (1309-1377), cand, facand uz de forta, francezii au mutat sediul papalitatii de la Roma la Avignon, in Franta. La scurt timp dupa intoarcerea la Roma, a izbucnit ceea ce a fost cunoscut ca Marea Schisma (1378-1417). In acest timp au fost cel putin doi, si cateodata trei papi rivali in acelasi timp, fiecare acuzandu-l pe celalalt si pretinzand ca el este adevaratul papa. Ca urmare papalitatea a suferit o pierdere ireparabila de prestigiu in ochii popoarelor Europei. Cu mult inainte de perioada Reformatiunii multe voci din interiorul si din afara Bisericii Catolice s-au inaltat ca sa critice pretentiile sale arogante si numeroasele ei abuzuri atat ca putere civila cat si ca putere spirituala. Renasterea culturii (Renasterea) in Europa apuseana, epoca descoperirilor, cresterea puterii statelor nationale, inventarea tiparului, si diversi alti factori au contribuit la scaderea treptata a puterii papale. Pe vremea lui Martin Luther se facuse deja mult pentru subminarea autoritatii Romei.
Reformatiunea, considerata in mod obisnuit ca incepand in 1517, prin afisarea celor nouazeci si cinci de teze, a vazut cum puterea papala a fost alungata de pe mari teritorii ale Europei nordice. Eforturile papalitatii de a combate Reformatiunea a luat forme precum Inchizitia, Indexul si organizarea ordinului Iezuit. Iezuitii au devenit ostirea intelectuala si spirituala a bisericii pentru exterminarea Protestantismului. Timp de aproape trei secole Biserica Romei a dus o lupta viguroasa, dar in care pierdea treptat, impotriva fortelor luptand pentru libertate civila si religioasa.
In cele din urma, in timpul Revolutiei Franceze, Biserica Catolica a fost scoasa in afara legii in Franta – prima natiune din Europa care ii imbratisase cauza, natiunea care, timp de peste douasprezece veacuri ii sustinuse pretentiile ei si ii purtase razboiele, natiunea in care principiile sale fusesera testate mai deplin ca in oricare alta si fusesera gasite usoare. In 1798 guvernul francez a ordonat armatei care opera in Italia sub comanda lui Berthier sa-l ia prizonier pe papa. Cu toate ca papalitatea a existat si mai departe, ea a fost dezbracata de putere, si niciodata de atunci nu a mai exercitat acelasi fel sau aceeasi masura de putere pe care o dovedise in vremurile anterioare. In 1870 Statele Papale au fost complet absorbite in regatul unit al Italiei, puterea temporala pe care papalitatea o exercitase anterior timp de peste 1000 de ani a ajuns la sfarsit, iar papa a devenit de bunavoie ,,prizonier al Vaticanului” pana i s-a redat puterea temporala in 1929. Vezi comentariul la cap. 7,25.
Se vede clar din aceasta scurta schita ca ridicarea puterii papale a fost un proces treptat, care s-a intins peste mai multe secole. Acelasi lucru este valabil si pentru declinul ei. Primul proces se poate considera ca a durat de la anul 100 d.Hr. pana in anul 756; celalalt de la 1303 pana la 1870 d.Hr. Papalitatea s-a aflat in culmea puterii ei de pe timpul lui Grigore VII (1073-85) pana pe timpul lui Bonifaciu VIII (1294-1303). Astfel este clar ca nu se pot da date care sa marcheze o tranzitie clara de la lipsa de importanta la suprematie, sau de la suprematie inapoi la o relativa slabiciune. Asa cum se intampla cu toate procesele istorice, ridicarea si prabusirea papalitatii au fost si una si alta dezvoltari treptate.
Totusi in anul 538 papalitatea era pe deplin formata si functiona in toate aspectele ei semnificative, iar la 1798, 1260 de ani mai tarziu, isi pierduse, practic, toata puterea acumulata in cursul secolelor. Inspiratia ii acordase papalitatii 1260 de ani pentru a-si demonstra principiile, metodele si scopurile. Ca urmare, aceste doua date trebuie sa fie considerate ca marcand inceputul si sfarsitul perioadei profetice a puterii papale.
COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE
1-28 PK 548, 553, 554
2, 3 GC 440
9, 10 GC 479
10 EW 52; GC 414, 480, 512; LS 241; MH 417; MYP 330; PP 339, 357; 1T 100; 4T 384, 453, 482
13 ED 132; GC 422
13, 14 GC 424, 426, 480
14 GC 427
18 AH 540; ML 273; PP 342
22 GC 661
25 DA 763; EX 233; EW 33; GC 56.54, 439, 446, LS 101; PR 178, 183, 184; SR 328, 331, 382, 1T 76;9T 230
27 DA 828; EW 151, 280, 295; GC 347, 614; MB 108; PP 170; SR 44, 403; 9T 219
28 PK 553