15:1 Cativa oameni, veniti din Iudea, invatau pe frati si ziceau: Daca nu sunteti taiati imprejur dupa obiceiul lui Moise, nu puteti fi mantuiti.
Cativa oameni. (,,Anumiti oameni”; KJV). Emisarii disensiunii nu sunt numiti. Pare sa fi fost farisei care devenisera crestini (vezi v. 5).
Veniti din Iudeea. (,,Au coborat din Iudea”, KJV). Adica, din Iudeea la Antiohia. Acesti noi invatatori veneau de la centrul autoritatii apostolice, dar dupa cate se vede fara permisiunea de a-si propovadui invatatura.
Invatati pe frati. Biserica din Antiohia era o organizatie cosmopolita, alcatuita din iudei, prozeliti dintre neamuri si membri convertiti direct de la paganism (cf. cele de la cap. 11,19.20). In plus, Pavel si Barnaba, personajele de seama in lucrarea de predicare pentru neamuri, erau cu vaza acolo si fusesera delegati de acea biserica. Din motivele acestea si pentru ca biserica antiohiana era una din cele mai apropiate de Iudeea, cuprinzand membri dintre neamuri in mare numar, in mod natural acolo a aparut intrebarea cum sa se procedeze cu neamurile din punct de vedere al randuielilor iudaice.
Taiati imprejur. Vezi cap. 7,8. Aceasta cerere dovedeste ceea ce nu e spus lamurit in alta parte, ca Pavel si Barnaba nu cerusera convertitilor lor dintre neamuri sa fie circumcisi. Aici incepe relatarea celei dintai mari controverse din biserica crestina. Ea trebuia, cu siguranta, sa apara de indata ce crestinismul s-ar fi intins dincolo de Palestina. Primii convertiti la crestinism fusesera iudei, dar ei pastrasera cea mai mare parte din practicile si prejudecatile religiei in care fusesera crescuti. De aceea, ei erau socati sa vada persoane dintre neamuri ca intra in biserica crestina fara ca mai intai sa fi devenit prozeliti deplini la iudaism. Convertirea lui Corneliu si chiar aceea a etiopianului sau a samaritenilor ar fi putut sa para ca ar fi rezolvat chestiunea. Aceia care acum ridicau obiectiuni poate ar fi fost dispusi sa accepte pe Corneliu si casa lui in biserica. Dar probabil ei argumentau ca indrumarea Duhului Sfant facuse o exceptie in cazul lui Corneliu care nu altera regula circumciziunii. Din aceasta cauza ei declarau ca aceia care erau adusi in biserica prin botez, sub clara conducere a Duhului Sfant, trebuiau acum sa fie circumcisi.
Agitatorii acestia au venit la Antiohia, pretinzand ca vorbesc in numele lui Iacob, conducatorul bisericii din Ierusalim. Dar Iacob a tagaduit hotarat ca i-ar fi autorizat sa faca lucrul acesta (v. 24). Totusi, intrucat el pare sa fi fost un sustinator al ritualului si obiceiurilor iudaice in viata lui personala (cf. Galateni 2,12), ei probabil s-au simtit indreptatiti sa-l identifice cu invatatura lor. Ei sustineau ca circumcizia facea parte din Lege si ca daca ea era neglijata sau refuzata, intreaga Lege era calcata. Ei nu erau nici pregatiti, nici dispusi sa recunoasca adevarata legatura dintre Hristos si Lege. Iudaizantii au scos la iveala la Antiohia o chestiune care s-a dovedit o cauza continua de disensiune, si care si-a lasat amprentele pe cea mai mare parte din scrierile NT, si chiar pe literatura postapostolica.
Se poate ridica intrebarea de ce Domnul nu a anticipat asemenea intrebari, ca aceasta, in timpul lucrarii Sale pe pamant. El nu S-a ocupat cu ea in mod specific, dar a pus un accent general asupra religiei adevarate ca fiind aceea a sufletului si nu a pazirii exterioare. Hristos a pus o baza vasta si a enuntat principii si nu dogme de amanunt. Biserica urma sa fie condusa pas cu pas in tot adevarul de Duhul Sfant (Ioan 16,13). Aceasta nu insemna ca biserica sa-si dezvolte o traditie cu autoritate. Dar arata ca biserica avea sa descopere si sa experimenteze o lumina noua. Crestinismul a avut de rezolvat multe probleme cand s-au ivit noi dezvoltari, dar aceasta nu trebuia sa se faca schimband invataturile si exemplele Scripturilor (Romani 15,4). Lumina noua, cu solutionarea problemelor neprevazute, urma sa vina pe urma cercetarii sporite a adevarurilor Scripturii si prin aplicarea principiilor biblice la lucrarea bisericii.
Dupa obiceiul lui Moise. (,,Felul lui Moise”, KJV). Sau ,,obiceiul lui Moise”. Practica era mai mult decat un ,,fel” in sensul de ,,moda”. Circumcizia fusese data lui Abraam, de Dumnezeu (Geneza 17, 10-13) si fusese confirmata lui Moise (Levitic 12,3; cf. Ioan 7,22).
Nu puteti fi mantuiti. Aici era miezul problemei. Circumcizia nu putea fi ceruta neamurilor pe temeiul vechimii obiceiului si nici ca o conditie de a fi membru al bisericii. Iudaizantii o prezentau ca un pas necesar spre mantuire. Totusi Dumnezeu ,,deschisese neamurilor usa credintei” (cap. 14,27),
o dezvoltare care nu putea decat sa demonstreze ca ritualurile ceremoniale nu mai erau necesare. Conciliul de la Ierusalim
15:2 Pavel si Barnaba au avut cu ei un viu schimb de vorbe si pareri deosebite; si fratii au hotarat ca Pavel si Barnaba, si cativa dintre ei, sa se suie la Ierusalim la apostoli si prezbiteri, ca sa-i intrebe asupra acestei neintelegeri.
Pavel si Barnaba. Apostolii acestia erau in centrul disputei, intrucat cererile iudaizantilor prezentau o condamnare directa a lucrarii pe care acesti doi misionari o facusera in Cilicia, in Antiohia si in prima lor calatorie misionara. O astfel de lucrare ei n-o puteau interpreta ca o biruinta a harului lui Dumnezeu. Ei proclamasera mantuirea prin credinta in Hristos. Acum ei nu puteau sa stea deoparte tacuti, in timp ce convertitii lor erau invatati ca primirea harului lui Dumnezeu prin credinta nu era indestulatoare si ca ritualele exterioare trebuiau indeplinite pentru a capata mantuirea.
Viu schimb de cuvinte. (,,Disensiune”, KJV). Gr. stasis, ,,situatie”, ,,partida”, sau ,,factiune”. In Marcu 15,7 si Luca 23,19 e folosit cu privire la insurectia in care Baraba fusese sef de banda. Aici el zugraveste un viu schimb de vorbe.
Pareri deosebite. (,,Disputa”, KJV; ,,Cercetare”; Nitz) Gr. zetesis, ,,o cautare” si deci ,,intrebari”,
,,o dezbatere”.
Au hotarat. Gr. tasso, ,,a randui”, ,,a aranja”. (vezi cap. 13,48).
Pavel si Barnaba. N-ar fi putut fi alesi reprezentanti mai buni ai cauzei libertatii in Evanghelie,
ca acestia doi, care deja lucrasera cu atata succes printre neamuri.
Cativa. (,,Oarecari altii”, KJV). Acestora nu li se da numele. S-ar putea ca ei sa fi fost profetii din Antiohia (cap. 13,1) sau barbati din Cipru si Cirene (cap. 11,20) care aveau un interes pentru neamuri. Tit era, probabil, un exemplu impresionant de felul de lucrare pe care Duhul Sfant ii facuse in stare pe Pavel si pe Barnaba sa o faca (Galateni 2,1).
La Ierusalim. In ce priveste chestiunea identificarii acestei vizite la Ierusalim cu aceea din Galateni 2, vezi Note Aditionale la sfarsitul capitolului, Nota 1.
Apostoli si prezbiteri. Petru, Ioan si Iacob, fratele Domnului, erau la Ierusalim (vezi Galateni 2,9; cf. cap 1,19). Acestia impreuna cu prezbiterii (vezi Fapte 11,30) si poate alti apostoli care nu sunt aratati pe nume, apar ca grup conducator al tinerei biserici. Faptul ca biserica primara a deferit chestiunea mult dezbatuta a circumciziei unui conciliu al apostolilor si prezbiterilor din Ierusalim e un precedent foarte insemnat pentru organizatia bisericeasca. Ea sta contra teoriei ca decizia finala in chestiuni bisericesti trebuie sa fie data de un om care actioneaza ca un autocrat. Ea mai ilustreaza si nevoia de sfat si autoritate la o treapta mai larga decat acea a congregatiei locale, cand sunt in discutie treburi care afecteaza intreaga biserica. Pentru biserica NT, apostolii si slujbasii bisericii initiale din Ierusalim constituiau in mod logic un asemenea consiliu de apel. In acelasi timp, se va nota mai tarziu in capitol (cap. 15, 22.25) ca decizia finala in cazul de fata era bazata pe acordul tuturor celor de fata, inclusiv cei care prezentasera cazul, ca delegati din Antiohia si nu numai pe decizia conducatorilor din Ierusalim. Ducand problema lor la Ierusalim, Pavel si Barnaba, si de fapt intreaga biserica antiohiana, demonstrau increderea lor in calauzirea Duhului Sfant prin conducerea de la Ierusalim. In felul acesta Pavel declara ca a urcat la Ierusalim, ,,in urma unei descoperiri” (Galateni 2,2). Vezi AA 96.
15:3 Dupa ce au fost petrecuti de Biserica pana afara din cetate, si-au urmat drumul prin Fenicia si Samaria, istorisind intoarcerea Neamurilor la Dumnezeu; si au facut o mare bucurie tuturor fratilor.
Petrecuti. (,,Trimisi fiind”, Nitz). Obiceiul acesta e relatat de repetate ori in Fapte (cap. 20,38; 21,26). Insotirea unui oaspete si mai ales a unui invatator care pleca o scurta distanta din drumul sau, era considerat de iudei ca un act de ospitalitate. In felul acesta, Abraam a insotit pe ingeri in drumul lor catre Sodoma (Geneza 18,16). O veche traditie iudaica spune: ,,Un invatator (insoteste) pe elevii sai pana la marginile unei cetati; un coleg (insoteste) pe un altul pana la limita de Sabat; un elev (insoteste) pe magistrul sau o distanta nelimitata” (Talmud Sotah, 46b, ed. Soncino, p. 243). O declaratie atribuita lui Rabi Meir (c.150 d. Hr) zice: ,,Oricine nu insoteste pe altii sau nu ingaduie ca el sa fie insotit e ca si cum varsa sange” (Ibid, p. 244).
Fenicia. Drumul apostolilor de la Antiohia la Ierusalim trecea de-a lungul coastei marii, trecand prin Sidon, Tir si probabil Cezareea si apoi prin Samaria. Ei au gasit pe cale ,,frati”, dand sa se inteleaga adunari statornicite. Unele din acestea fara indoiala fusesera infiintate de Filip. Cu privire la originea altora nu se stie nimic in afara de aceasta scurta aluzie, care sugereaza cat de mult din istoria crestina primara n-a fost pastrata.
Intoarcerea neamurilor la Dumnezeu. (,,Convertirea Neamurilor”, KJV). In mod inevitabil aceasta a fost tema principala a lui Pavel. Fara indoiala el a istorisit despre multe ocazii cu amanunte depline si a subliniat, asa cum a facut Petru cu Corneliu, ca Duhul pusese sigiliul Sau de aprobare pe primirea celor necircumcisi.
Au facut o mare bucurie. Forma verbului folosit aici lasa a se intelege ca in timp ce Pavel si Barnaba isi continuau drumul spre Ierusalim, vestea convertirii neamurilor era primita fara incetare cu bucurie. Aceasta atitudine din partea bisericilor din Fenicia si Samaria contrasteaza izbitor cu ingustimea si asprimea fariseilor din biserica din Ierusalim (v. 5) si partida iudaizanta care cauta sa vorbeasca in numele ei.
Tuturor. Compara cap. 11, 2-4.18. Biserica era fericita la auzul vestilor bune pe care le aduceau Pavel si Barnaba. Aceia care staruiau asupra circumciziunii pentru neamuri erau numai un grup printre iudeii crestini si sunt descrisi ca ,,unii din partida fariseilor care crezusera” (cap. 15,5). Fariseii erau sustinatori zelosi ai legii rituale.
15:4 Cand au ajuns la Ierusalim, au fost primiti de Biserica, de apostoli si de prezbiteri, si au istorisit tot ce facuse Dumnezeu prin ei.
Primiti de biserica. La prima sosire la Ierusalim, apostolii pare sa fi fost primiti cordial de biserica in general. Fractiunea potrivnica s-a dat la iveala dupa ce apostolii au subliniat public succesul lor intre neamuri.
Apostoli. Vezi cap. 1,2.
Au istorisit. Comparatia cu v. 6 pare sa arate ca s-a tinut o adunare preliminara la care Pavel si Barnaba au povestit descrierea activitatii lor misionare. Poate aceasta era adunarea tinuta ,,deosebi” cu ,,cei mai cu vaza”, la care se refera Pavel ulterior (Galateni 2,2). Trebuie sa se fi consumat oarecare timp cu povestirea faptelor si suferintelor, a semnelor si minunilor, ca si a curateniei si iubirii convertitilor dintre neamuri. O asemenea naratiune era introducerea cea mai buna la chestiunea care a fost tratata ulterior si asupra careia s-a luat hotarare de catre conciliu.
15:5 Atunci unii din partida Fariseilor, care crezusera, s-au ridicat, si au zis ca Neamurile trebuie sa fie taiate imprejur, si sa li se ceara sa pazeasca Legea lui Moise.
Partida. (,,Secta”, KJV). Gr. hairesis (vezi cap. 5,17). Unii dintre farisei devenisera crestini. Ei primisera pe Isus ca invatator trimis de Dumnezeu (vezi Ioan 3,2), lucru care fusese dovedit de invierea Lui dintre morti. In acord cu aceasta, ei se asteptau ca El sa devina capetenia imparatiei care urma sa transmita omenirii un iudaism restatornicit si proslavit, cu legea si Templul la locul cuvenit si neamurile primite ca o favoare, prin circumcizie. Acestia s-au ridicat acum si au protestat contra a ceea ce facusera Pavel si Barnaba. Poate ca problema generala a fost dezbatuta in legatura cu un caz individual, acela al lui Tit (vezi Galateni 2,3), o persoana dintre neamuri care nu trecuse prin stadiul tranzitoriu al prozelitismului. Amestecarea lui Tit in controversa actuala l-au pregatit ca mai tarziu sa lupte impotriva insitentei iudaizantilor asupra formelor depasite ale religiei (cf. Tit 1,10.14.15).
S-au ridicat. Poate ca aceasta ridicare a iudaizantilor sa fi necesitat convocarea unei adunari oficiale a conciliului. Legea lui Moise. Vezi cap. 6,13. Circumcizia nu era singura cerinta pe care iudaizantii propuneau sa o pretinda de la crestini.
15:6 Apostolii si prezbiterii s-au adunat laolalta, ca sa vada ce este de facut.
Apostolii si prezbiterii. Vezi v. 2, cap. 11,30. O comparatie cu cap. 15,23 lasa a se intelege ca pe langa oficialitatile bisericii si ,,frati”, cunoscuti astazi ca laici, au luat o oarecare parte la conciliu.
15:7 Dupa ce s-a facut multa vorba, s-a sculat Petru si le-a zis: Fratilor, stiti ca Dumnezeu, de o buna bucata de vreme, a facut o alegere intre voi, ca, prin gura mea, Neamurile sa auda cuvantul Evangheliei, si sa creada.
Multa vorba. (,,Multa disputa”, KJV) Gr. zetesis (vezi v. 2). Elementul omenesc aparent in tratarea unei chestiuni cruciale ca acela care se decide aici, demonstreaza impresionant faptul ca Duhul calauzitor al lui Dumnezeu lucreaza cu si prin fiinte omenesti si Isi implineste voia, in ciuda slabiciunilor si nepotrivirilor lor.
S-a sculat Petru. Petru ocupa o pozitie plina de autoritate, dar nu era conducator infailibil. El nu a prezidat adunarea si desi vorbirea lui era, de fapt, nota-cheie a deciziei conciliului, el n-a propus rezolutia finala. Faptul ca el a fost instrumentul convertirii primei persoane dintre neamuri, Corneliu, un roman, si ca acea convertire fusese aprobata de biserica (vezi cap. 11,1-18), l-au pus intr-o pozitie deosebit de favorabila de a starui la acceptarea de alte persoane dintre neamuri.
Fratilor. (,,Barbati si frati”, KJV) Vezi cap. 1,16; 2,37; 13,15.
O buna bucata de vreme. Literal, ,,din primele zile”. Petru a facut aluzie la convertirea lui Corneliu (cap. 10) care avusese loc poate cu o decada sau mai multe inainte. Multe din cele ce erau in legatura cu problema prezenta avusesera loc de atunci incoace.
Prin gura mea. Petru nu pretindea pozitia deosebita, ci se prezenta ca purtator de cuvant al lui Dumnezeu.
15:8 Si Dumnezeu, care cunoaste inimile, a marturisit pentru ei, si le-a dat Duhul Sfant ca si noua.
Cunoaste inimile. Literal, ,,cunoastere de inima”. Expresia aceasta este folosita in NT in alt loc numai in cap. 1,24. Dumnezeu lucrase punand pe necircumcisi pe aceeasi treapta cu cei circumcisi si biserica nu putea sa actioneze decat in consecinta.
Duhul Sfant. Vezi cap. 10,44.
15:9 N-a facut nici o deosebire intre noi si ei, intrucat le-a curatit inimile prin credinta.
Nici o deosebire. Adica, ,,nici o deosebire”. Dumnezeu daduse noilor convertiti dintre neamuri fara circumcizie aceeasi revarsare a Duhului, cum daduse la inceput la Ziua Cincizecimii, fara sa faca nici o deosebire intre iudei si neamuri. Aceasta evident insemna completa acceptare a neamurilor in biserica. Vezi afirmarea ulterioara a aceluiasi principiu de catre Pavel (Romani 10,17).
Le-a curatit inimile. (,,Curatandu-le inimile”, KJV). Credinta curatase inima lui Corneliu si a familiei lui. Tinerea legii ceremoniale era fara rost cand inima era curata inaintea lui Dumnezeu, care singur poate sa judece curatia. Ceremoniile legii erau pentru curatire, dar aici era un ideal de curatenie mai inalt decat acela asupra caruia staruiau fariseii. Ei puneau neamurile sub o acuzatie generala de necuratie pentru ca nu tineau legea ceremoniala si traditiile batranilor. Petru intelesese ca nimeni nu trebuie sa fie socotit de rand sau necurat (cap. 10,23) si curatenia trebuie sa fie a inimii si nu a trupului (vezi Tit 1,15).
15:10 Acum dar, de ce ispititi pe Dumnezeu, si puneti pe grumazul ucenicilor un jug, pe care nici parintii nostri, nici noi nu l-am putut purta?
De ce ispitesti pe Dumnezeu? Adica, pentru ce puneti la incercare pe Dumnezeu cu privire la voia Lui de a primi neamurile, cand El deja daduse pe fata care era voia Lui pentru ele? Oare voia impotrivitoare a omului sa fie facuta mai tare decat a lui Dumnezeu? Iudeii ispitisera pe Dumnezeu in pustie (Evrei 3,9) cand, in prezenta marilor Sale lucrari pentru ei, au murmurat impotriva conducatorilor pe care li-i dadu-se. Ei ispitisera pe Hristos (1 Corinteni 10,9) si neascultarea lor atrasese asupra lor pedeapsa serpilor infocati. Anania si Safira ispitisera Duhul lui Dumnezeu, cautand sa insele biserica cu privire la darul lor (Fapte 5,9). Petru avertiza pe ascultatorii sai cu privire la ispitirea lui Dumnezeu in chestiunea admiterii neamurilor.
Un jug. Jugul de care vorbeste Petru era legea ceremoniala (AA 194), impreuna cu dezvoltarile ei traditionale, prin care iudeii cautau sa castige mantuirea. Pavel insusi nu ar fi putut vorbi cuvinte mai aspre ca acestea. Ele atrageau atentia la insasi vorbirea lui Hristos cu privire la ,,poverile grele” ale traditiilor fariseilor (Matei 23,4), in comparatie cu propriul Sai jug ,,usor” (cap. 11,30). Ele anticipau avertizarea data de Pavel galatenilor de a nu se pleca ,,iarasi sub jugul robiei”. (Galateni 5,1).
Nu l-am putut purta. Asa cum fusesera intentionate originar de Dumnezeu, cerintele ceremoniale ale legii lui Moise nu erau intolerabile. Numai pentru ca iudeii pierdusera din vedere adevarata lor insemnatate, facand din ele un sir de ceremonii prin care cautau sa castige mantuirea, lucrurile acestea au devenit un jug de nesuferit. In plus, rabinii cautasera sa faca o ingradire in jurul legii, asa ca sa inchida cu un zid perceptele ei prin reglementari adaugate de la ei ca sa nu fie nici o sansa de a calca porunca. Drept urmare, regulile ceremoniale iudaice ajunsesera o povara intolerabila.
15:11 Ci credem ca noi, ca si ei, suntem mantuiti prin harul Domnului Isus.
Suntem mantuiti. (,,Vom fi mantuiti”, KJV). Mantuirea pe care o fagaduieste Dumnezeu este prin har (vezi Romani 3,21-26; 5,1.2; 11,5.6; Efeseni 2,5.8). Faptele vin dupa primirea darului mantuirii prin har. (Romani 8,4; Efeseni 2,9.10; Filipeni 2,12.13).
Harul Domnului. Petru sustinea ca nu conformarea fata de lege aduce mantuirea, ci harul Domnului. Afirmatia aceasta a venit ca argumentul lui de incheiere.
15:12 Toata adunarea a tacut, si a ascultat pe Barnaba si pe Pavel, care au istorisit toate semnele si minunile, pe care le facuse Dumnezeu prin ei in mijlocul Neamurilor.
Adunarea. (,,Multimea”, KJV). Adica grupa adunata (vezi v. 6).
A tacut. (,,A pastrat tacerea”, KJV). Ca raspuns la marturia convingatoare a lui Petru, nu au fost glasuri impotrivitoare. Opozitia a fost adusa la tacere, chiar daca nu toate parerile fusesera schimbate. Lui Petru i se infransesera prejudecatile personale in convertirea lui Corneliu, acum el biruise prejudecatile altora.
A asculta. Pana la punctul acesta pare ca Pavel si Barnaba nu vorbisera pe larg adunarii. Acum cuvantarea lui Petru pregatise adunarea sa-i asculte cand povesteau evenimentele remarcabile ale celei dintai calatorii misionare. Cei doi misionari au repetat public ceea ce deja povestisera apostolilor si prezbiterilor (v. 4).
Semnele si minunile. (,,Miracolele si minunile”,KJV). Sau, ,,semnele si minunile” (vezi vol. V, p. 208). Avand in vedere indoielile unora dintre cei de fata, fara indoiala Barnaba si Pavel au subliniat faza miraculoasa a lucrarii lor ca o acceptare de catre Dumnezeu a rezultatelor. Relatarea lor arata ca se savarsisera minuni atat printre neamuri, cat si printre iudei.
15:13 Cand au incetat ei de vorbit, Iacov a luat cuvantul, si a zis: Fratilor, ascultati-ma!
Iacov. Acesta este probabil fratele Domnului si conducator al bisericii din Ierusalim. Vezi cap. 12,17. Fratilor. (,,Barbati si frati”, KJV). Vezi cap. 1,16; 2,37; 13,15). Ascultati-ma. Rezumatul lui Iacob trece cu vederea ,,multa vorba” (v. 7). Discernamantul lui Petru (v. 7,11) coincidea cu profetia VT si pe faptul acesta Iacob si-a bazat decizia.
15:14 Simon a spus cum mai intai Dumnezeu Si-a aruncat privirile peste Neamuri, ca sa aleaga din mijlocul lor un popor, care sa-I poarte Numele.
Simon. (,,Simeon”, KJV). Gr. Sumeon, o forma a numelui ,,Simon” care reflecta mai de aproape ebraicul Shimion. Forma aceasta este folosita pentru Petru numai aici si poate in 2 Petru 1,1 si era naturala pentru Iacob ca un vorbitor din Galileea.
Cum, mai intai, Dumnezeu. (,,Cum Dumnezeu a vizitat la inceput”, KJV). Mai bine, ,,cum Dumnezeu la inceput a cercetat”. Adica, ceea ce prezentase Petru marca prima primire a unei persoane dintre neamuri in biserica.
Si-a aruncat privirea. (,,A cercetat”, KJV; ,,Isi cauta”, Nitz). Gr. episkeptomai, ,,a privi asupra”, adesea, ca aici, avand si intelesul de cu bunatate (vezi Luca 1,68; 7,16; Evrei 2,6).
Un popor. Iudeii credeau ca numai ei erau ,,poporul” – poporul lui Dumnezeu – si ca toti ceilalti erau in afara de cercul iubirii lui Dumnezeu. Dar Iacob proclamase ca Dumnezeu Isi alegea un popor si din aceste natiuni pagane. Pavel recunostea aceeasi schimbare (Romani 9,26). Intrucat ,,poporul ales” nu mai urma sa fie privit de catre crestini ca fiind numai iudeii, cerintele ceremoniale care-i diferentiau pe iudei de neamuri nu mai erau necesare.
15:15 Si cu faptul acesta se potrivesc cuvintele prorocilor, dupa cum este scris:
Cu faptul acesta se potrivesc. Adica, cu aceasta actiune din partea lui Dumnezeu, coincid profetii VT. Ei privisera si asteptasera convertirea neamurilor, care acum avea loc.
Dupa cum este scris. Citatul din versetul 16,17 e din LXX, Amos 9,11.12. Ascultatorii, obisnuiti cu Scripturile VT, ar fi putut sa-si aminteasca si alte profetii asemanatoare asa cum a facut Pavel in Romani 15,9-12. Faptul ca citatul lui Iacob este din LXX si ca LXX in acest pasaj lamureste mai bine argumentatia sa decat exprimarea alternativa a textului masoretic, a ridicat intrebarea daca nu cumva conciliul s-a tinut in limba greaca. In favoarea ideii ca asa a fost, e faptul ca multi iudei, chiar si in Palestina, erau bilingvi si ca chestiunea in discutie aici era concentrata in jurul crestinilor de limba greaca. Erau de fata crestini din Antiohia (vezi Fapte 15,2) care se poate sa fi cunoscut sau se poate sa nu fi cunoscut aramaica, si Tit, o persoana necircumcisa dintre neamuri (vezi Galateni 2,3), care probabil nu intelegea aramaica, fara indoiala, era acolo. Spre folosul acestora, greaca ar fi fost
o limba potrivita spre a fi folosita.
Totusi, sunt motive temeinice pentru a presupune ca Iacob si-a tinut vorbirea in aramaica, probabil citand Scriptura in limba ebraica de aproape inrudita. Iacob se gaseste, atat in Noul Testament, cat si in literatura crestina timpurie, in pozitia de conducator al crestinismului iudaic. Problema in discutie era esential o problema iudaica si fusese ridicata de cei mai iudaici dintre crestini – fariseii. Avand in vedere lucrul acesta ar parea rezonabil de a astepta ca o discutie intre apostolii din Ierusalim de data aceasta sa fi fost probabil tinuta in aramaica. Lucrul acesta nu insemneaza totusi ca Luca greseste citand LXX, versiunea Biblica cunoscuta de cititorii sai greci. Ebraica din Amos 9,11.12, asa cum este in textul masoretic, n-ar fi necorespunzatoare la argumentatia sa si, daca nu l-a folosit pe acela, se poate sa fie citat dintr-o forma de text ebraic care era mai de aproape inrudit cu LXX de cum era cel masoretic. Descoperirile de la Qumran au aratat ca astfel de texte existau cel putin pentru parti ale VT (vezi vol. I, p. 93).
15:16 Dupa aceea, Ma voi intoarce, si voi ridica din nou cortul lui David din prabusirea lui, ii voi zidi daramaturile, si-l voi inalta din nou:
Ma voi intoarce. Expresia aceasta nu e in acord nici cu textul ebraic si nici cu cel din LXX, Amos 9,11. Ea este totusi o expresie ebraica favorita pentru: ,,Voi face lucrul acesta iarasi si iarasi” (vezi Eclesiastul 9,11; Osea 2,9; 11,9). Aceasta ar putea sa fie o indicatie ca Iacob a citat VT in ebraica.
Cortul. (,,Tabernacolul”, KJV). Gr. skene, ,,un cort”, reprezentand cuvantul ebraic sukkah, ,,un umbrar”, folosit la Sarbatoarea Corturilor, cand evreii locuiau in adaposturi usoare si provizorii.
15:17 pentru ca ramasita de oameni sa caute pe Domnul, ca si toate Neamurile peste care este chemat Numele Meu,
Ramasita de oameni. La punctul acesta textul masoretic din Amos 9,12 zice, sheerith edom, ,,ramasita Edomului”. Totusi, in alfabetul ebraic cuvintele edom, ,,Edom” si adam, ,,om”, sunt aproape identice; LXX parca a citat cuvantul din urma si asa a tradus, ,,ramasita de oameni”. Argumentul lui Iacob este scos in evidenta de exprimarea greaca. ,,Ramasita de oameni” – neamurile – urma sa cheme ,,numele lui Dumnezeu”. Iacob a recunoscut profetia ca o prezicere a convertirii neamurilor si in felul acesta se afla acum in legatura cu subiectul in discutie.
Sa caute. Textul masoretic difera mult de citatul lui Iacov, asa cum e ilustrat de o comparare a acestui pasaj din Fapte cu versiunea KJV la Amos 9,12. Aceasta din urma descrie poporul restatornicit al lui Israel (sub infatisarea unui cort) ca posesor al ramasitei Edomului si a tuturor paganilor. Dar, asa cum Iacov aplica aceasta profetie, ea este o declaratie a intentiei lui Dumnezeu ca neamurile sa-L caute. Iacov lamureste ca aceasta lucrare de a cauta ,,pe Domnul” urmeaza sa fie adevarata zidire din nou atat a casei lui David, cat si a intregii omeniri.
Chemat numele Meu. Expresia ,,peste care este chemat numele Meu”, este semitica si inseamna ,,care sunt chemati cu numele Meu”. Apare in textul ebraic din Deuteronom 28,10 si in cel grec din Iacov 2,7.
15:18 zice Domnul, care face aceste lucruri, si caruia Ii sunt cunoscute din vesnicie.
Zice Domnul. Dovezi textuale favorizeaza (cf. p. 10) o exprimare a ultimei parti a v. 17 si a v. 18 care poate fi tradusa: 1) ,,Zice Domnul, care face cunoscut lucrurile acestea din vechime”; 2) ,,Zice Domnul care face aceste lucruri care erau cunoscute din vechime”. Oricare din aceste traduceri arata ca mantuirea neamurilor nu e o noutate in planul lui Dumnezeu (vezi vol. IV, p. 2730).
Cunoscute. Faptul ca Dumnezeu ar primi neamurile, a uimit pe iudei, dar El descoperise lucrul acesta prin proorocii Sai. Acum El savarsea ceea ce cunoscuse si intentionase de la inceput (vezi Ef.
3,2-12).
15:19 De aceea, eu sunt de parere sa nu se puna greutati acelora dintre Neamuri care se intorc la Dumnezeu;
Eu sunt de parere. (,,Decizia mea este”, KJV; ,,Eu gasesc cu cale”, Nitz). Literal, ,,Eu decid”. Cuvintele lui Iacov lasa sa se inteleaga ca el vorbeste cu autoritate. Totusi, ceea ce urmeaza nu e un decret, deoarece cand a fost promulgata aceasta hotarare se baza pe autoritatea apostolilor si a prezbiterilor (vezi cap. 16,4).
Greutati. (,,Necazuri”, KJV; ,,A nu supara”, Nitz). Gr. parenochleo, ,,a tulbura”, ,,a hartui”, ,,a necaji”, prin punerea de obstacole in calea altuia. Acesta este singurul loc in NT unde e folosit verbul acesta.
Se intorc. (,,Sunt intorsi”, KJV). Mai degraba ,,se intorc”. Lucrarea de convertire avea loc printre neamuri chiar in clipa aceea. Verbul acesta (Gr. epistrepho) apare de repetate ori in Fapte cu referire la convertire (vezi cap. 3,19). Ca neamurile cu adevarat se intorceau la Dumnezeu si ca Dumnezeu le primea, era dovedit de relatarea lui Pavel si a lui Barnaba, si poate de prezenta lui Tit, un crestin dintre neamuri (vezi Galateni 2,1; cf. Note Aditionale la finele capitolului, Nota 1). Acesta era motivul fundamental pentru decizia luata. Neamurile se converteau; Dumnezeu le primea. Atunci, cum ar fi putut biserica sa nu le primeasca? Biserica inca nu vedea clar ca legile ceremoniale aratau spre Hristos si se implineau in El si ca simbolurile etnice care caracterizau pe iudei (ca de pilda circumcizia) de asemenea nu mai aveau nici o insemnatate. De zeci de ani, crestinii iudei, in general, continuau sa se identifice cu ritualele Templului si chiar si Pavel a luat parte la ele pe cand era la Ierusalim (Fapte 20,16; 21,18-26; cf. cap. 18,19). Dar mai apoi s-a descoperit, mai ales lui Pavel, ca existau motive teologice pentru a nu cere tinerea ritualurilor mozaice. Multe din acestea erau, ,,umbre” aratand spre Hristos si lucrarea Lui; o data ce misiunea Lui s-a sfarsit, ele nu mai aveau insemnatate (Coloseni 2,11-20; Evrei 9,1-12). Altele erau simboluri caracteristice ale iudaismului care incetau sa mai aiba insemnatate si toti oamenii puteau gasi in mod egal mantuirea in Isus Hristos fara a mai fi nevoie sa se identifice cu poporul iudeu (vezi Romani 10,11.12; Coloseni 3,10.11). Pavel a vazut clar ca spiritul legalismului, incurajat de aceste ritualuri, a devenit o bariera intre iudei si neamuri, care nu aveau nici un loc printre oamenii care erau una in Hristos Isus (Efeseni 2,13-16).
15:20 ci sa li se scrie doar sa se fereasca de pangaririle idolilor, de curvie, de dobitoace sugrumate si de sange.
Scrie. Gr. epistello, ,,a trimite o solie”, ,,a scrie o scrisoare” (vezi Evrei 13,22). Solii trimisi de apostoli au luat cu ei decizia scrisa a conciliului (vezi Fapte 15,23).
Sa se fereasca. (,,Sa se abtina”, KJV). Decizia era esential practica (vezi v. 19). O data cu acceptarea unui mai mare discernamant teologic, chestiunea consumarii de carne jertfita idolilor a fost mai tarziu privita intr-o lumina oarecum diferita (vezi mai jos, la ,,pangaririle idolilor”). Dar, in imprejurarile momentului, decizia aceasta mergea atat de departe cat simtea biserica ca e bine sa mearga. Neamurile nu puteau decat sa fie multumite, intrucat nu li se impunea nici o povara extrema si cei cu tendinte fariseice nu puteau tagadui ca neamurile fusesera cu adevarat convertite. Cerintele stipulate pareau sa fie acceptabile pentru iudeii crestini.
Pangaririle idolilor. Avand in vedere faptul ca exprimarea oficiala scrisa a Conciliului din Ierusalim se declara contra ,,lucrurile jertfite idolilor” (Gr. eidolothuta, [,,lucruri”] oferite iolilor”, v. 29), e probabil lucrul cel mai bun de a intelege ,,pangaririle idolilor” de aici in sensul specific al hranei (si bauturii) care fusese jertfita dumnezeilor pagani. In religia greaca si romana, carnea era prezentata in mod obisnuit zeitatilor in temple. Totusi, numai o mica parte din ea era pusa pe altar. Restul era sau consumat de cei care traiau in legatura cu templul sau trimisa la piata spre vanzare. In ochii iudeilor stricti, o asemenea hrana era pangarita. In felul acesta o judecata atribuita lui Rabi Akiba (c. anul 100 d. Hr) declara: ,,Carnea care e dusa intr-un loc de idoli e ingaduita [a scoate vreun folos din ea], dar aceea care e scoasa afara e oprita, deoarece e [privita] ca ,,jertfe ale mortului” (Misna Abodah Zarah 2,3, ed. Soncino a Talmudului, p. 115). La fel o alta reglementare din Misna (codificata c. 250 d.Hr.) declara cu privire la vinul jertfit unui idol: ,,Yen nesek (vin de libatie) e oprit si face (alt vin) sa fie oprit chiar si cea mai mica cantitate. Vinul (amestecat) cu vin si apa cu apa (descalifica) chiar si prin cea mai mica cantitate. Vin (amestecat) cu apa si apa cu vin (descalifica atunci cand e oprit) desi da gust specific amestecului. Aceasta este regula generala: cu aceleasi feluri (amestecatura e descalificata) chiar si prin cantitatea cea mai mica, dar cu o specie diferita (e descalificata cand elementul prohibit) da gust specific” (Ibid 5,8, ed. Soncino a Talmudului, p. 349). In consecinta, un iudeu strict niciodata nu cumpara carne in piata libera, ci numai de la un macelar iudeu. Cand calatorea, o facea cu kophinos-ul, sau cosul sau in spinare, isi ducea hrana cu sine (vezi Marcu 6,43). Juvenal se refera la ,,Iudei, care poseda un cos si un manunchi de fan ca echipament total al lor” (Satire, III, 13,14, ed. Loch, p. 33).
Avand in vedere acest puternic sentiment iudaic, conciliul a considerat ca e bine sa ceara crestinilor dintre neamuri sa se fereasca de lucrurile jertfite idolilor. Aceasta prevedere ar fi cerut multa lepadare de sine. Convertitul urma sa refuze invitatii la multe ocazii festive, sau daca era de fata, sa refuze a manca. Un om cu constiinta atenta de asemenea urma sa refuze a manca alimente puse inaintea lui intr-o casa particulara, afara de cazul ca era incredintat ca ea nu fusese jertfita intr-un templu. In acelasi timp, restrictia aceasta avea valoare practica de a feri pe crestinii dintre neamuri de ispita de a se angaja in ritualuri pagane, la care gustarea hranei si a bauturii rituale era
o parte esentiala a cultului. Daca nu era de mancat nimic jertfit unui idol, crestinul constiincios putea intelege ca chiar si ritualul de forma de a gusta din hrana si de a bea la altarul imparatului era interzis. Lucrul acesta pare sa fi fost o problema pe vremea scrierii Apocalipsului (vezi Apoc. 2,14).
La cativa ani dupa Conciliul din Ierusalim, restrictia aceasta a intampinat oarecare impotrivire. La Corint, oamenii pretindeau dreptul de a manca ceea ce alegeau si Pavel a admis, teoretic, dreptul de a cumpara hrana din piata indiferent daca ea fusese oferita mai inainte intr-un templu, intrucat ,,un idol nu e nimic”. Dar sustinea restrictia pe temeiul iubirii fratesti si a respectarii scrupulelor altora ( 1 Corinteni 8,10; vezi Romani 14).
De curvie. Ar parea surprinzator la inceput sa se gaseasca o regula morala plasata la un loc cu restrictii care par pur ceremoniale. Dar primul punct din decret era si moral in masura in care era bazat pe porunca a doua a Decalogului. Cu privire la desfranare, Legea levitica era pe buna dreptate stricta fata de orice forma a acestei nelegiuiri (Levitic 18,20, 10-21).
Pacatul curviei, cuprinzand lipsa oricarui respect pentru igiena feminina, era un rau atat de raspandit, incat poate fi considerat aproape o caracteristica a vietii greco-romane. Idolatria si curvia erau uneori unite in cultul pagan. Asa cum era cu preotesele Afroditei la Corint si Pafos, prostitutia era adesea o parte a idolatriei. Omul care participa la templu exprima presupusa lui credinta in zeita astfel adorata. Pacatul desfranarii era ceva ingaduit si chiar ceva obisnuit pentru pagani. Pentru motivul acesta, crestinul iudeu ar fi dorit sa stie ca cei convertitii dintre neamuri intrasera intr-o viata noua si curata (vezi 1 Corinteni 6,15; Apocalipsa 2,14). De aceea la Conciliul de la Ierusalim, crestinismul a facut primul lui pas public pentru sustinerea unor standarde morale inalte, nu numai prin invatatura lui generala, ci si printr-o regula specifica trasata pentru conduita membrilor lui.
Dobitoace sugrumate. (,,Lucruri sugrumate”, KJV). Dovezi textuale importante pot fi citate (cf.
p. 10) pentru omiterea cuvintelor, ,,si de lucruri sugrumate”. In VT nu e o opreliste clara contra mancarii de ,,dobitoace sugrumate”. Totusi, principiul cuprins pare sa fie acelasi ca si cel din interdictia – interzicerea consumarii sangelui. Animalele sugrumate nu ar fi eliminat sangele si astfel ar fi fost inacceptabile ca hrana (vezi Levitic 17,13.14). Declaratia lui Iacov poate de asemenea sa fi fost bazata si pe restrictiile mozaice contra carnii animalelor care mureau de la sine sau care fusesera ucise de un alt animal (Levitic 17,15; Deuteronom 14,21). Astfel de restrictii erau tinute de biserica primara asa cum a marturisit Tertulian (mort c. anul 230 d. Hr.) care, scriind paganilor declara: ,,Rositi pentru caile voastre rele in fata crestinilor, care nu au nici macar sange de animale la mesele lor de alimente simple si naturale pentru ca se feresc de dobitoace sugrumate ca sa nu se pangareasca, datorita sangelui inca neeliminat din trupul acestor animale” (Apologia 9, ANF, vol 3,
p. 25). La fel, o veche oranduire din Biserica Rasariteana porunceste: ,,Daca vreun episcop, prezbiter, diacon sau de fapt oricine din catalogul sacerdotal consuma carne cu sange sau animale care au fost sfasiate de fiare sa fie demis, deoarece lucrul acesta a fost interzis de lege. Dar, daca e cineva dintre laici, sa fie suspendat”. (Apostolic Canon, 63, ANF, vol. 7, p. 504). Vechea traditie iudaica declara ca atunci cand grumazul unui animal era frant, sangele se scurgea in picioare, in asa fel ca nu putea sa fie scos nici cu folosirea sarii (Talmud Hullin 113a , Ed. Soncino, pag. 621,622).
De sange. Interzicerea folosirii sangelui ca aliment a fost facuta de indata ce carnea de animale a fost permisa ca aliment pentru oameni (Geneza 9,4) si a fost adeseori repetata in legea mozaica (Levitic 3,17; 7,26; 17,10; 19,26). Consumarea de sange era socotita un pacat impotriva Domnului pe vremea lui Saul (1 Samuel 14,33). Alimente pregatite cu sange erau obisnuite la mesele atat ale grecilor, cat si ale romanilor. De pilda aceasta se gaseste in Omer: ,,Aici la foc sunt asezate burti de capre, pe care le-am pus acolo pentru cina, dupa ce le-am umplut cu grasime si sange. Acum oricare din cei doi castiga si se dovedeste omul cel mai bun, sa se ridice si sa-si aleaga pe oricare vrea din acestea” (Odyssey, XVII, 44-49; ed. Loeb, vol. 2, pag. 199,201).
Paganii erau obisnuiti ca la mesele lor sa bea sange amestecat cu vin. Iosif, vorbind din punct de vedere al iudeilor din secolul I d. Hr., declara ca ,,sange de orice fel el (Moise) a oprit sa fie folosit ca hrana, considerandu-l ca suflet si spirit” (Antiquities, III, 11.2 (260), ed. Loeb, vol. 4, p. 443). Atitudinea iudeilor fata de interdictia aceasta poate sa fie vazuta dintr-o publicatie atribuita lui Rabi Shim`on ben Azzai (c. anul 110 d. Hr.): ,,In Tora sunt 265 oprelisti si printre toate legile nu e nici una ca aceasta … daca Scripturile va indeamna in felul acesta cu privire la interzicerea sangelui (Deuteronom 12,23), in comparatie cu care nu e vreuna mai usoara printre toate poruncile, cu cat mai mult aceasta se aplica la tot restul poruncilor!” (Sifra, Deuteronom 12,23; citat in Stoack si Billerbeck, Kommentar zum Neuen Testament aus Talmud und Midrash, vol 2, p. 734). Prohibirea sangelui ar putea sa fie considerata cea mai usor de tinut din toate poruncile si ajuta sa se faca inteles sentimentul crestinilor iudei de la Ierusalim ca si convertitii dintre neamuri sa ramana la ea. Timp de cateva secole, cel putin in unele regiuni, biserica crestina timpurie pare sa se fi tinut de regula aceasta (vezi mai sus la ,,dobitoace sugrumate”). In acelasi timp, mai ales in Apus, pare sa se fi facut o incercare pentru a prezenta restrictiile Conciliului din Ierusalim ca fiind doar interdictii morale. Astfel Irineu (c. anul 185) citeaza pasajul prezent dupa cum urmeaza: ,,Ca sa le fie impus, ca ei sa se fereasca de usuratatile idolilor, de curvie si de sange; si tot ce ei doresc sa nu li se faca lor, sa nu faca ni ei altora” (Against Heresies, III, 12,14; ANF, vol 1, pag. 435, 436). Dintr-un asemenea punct de vedere ,,sange” era interpretat ca varsarea de sange omenesc, adica, ucidere, e clar din Tertulian (mort c. anul 230, d. Hr. ) care explica: ,,Interzicerea cu privire la ,,sange” urmeaza sa o intelegem a fi (o interzicere) mult mai mult o interzicere cu privire la sange omenesc” (On Modesty, 12; ANF, vol. 4 pag. 86). Vezi Geneza 9,4.
15:21 Caci inca din vechime, Moise are in fiecare cetate oameni, care-l propovaduiesc, fiindca este citit in sinagogi in toate zilele de Sabat.
Din vechime. (,,Din timpuri de demult”, Nitz). Mai degraba, ,,din generatii de demult”. Iacov pare ca nu avea alt gand decat ca iudei crestinii urmau sa pastreze tot ceea ce le daduse iudaismul si ca ei nu aveau sa se desparta de sinagoga iudaica.
In sinagoga. Asupra programului cultului la sinagoga, vezi vol. V, pag. 56-58. Crestinii iudei inca mai participau la slujbele de la sinagoga. Legatura versetului acestuia cu cel precedent poate fi inteleasa in mai multe feluri. Unii considera ca inseamna ca ei n-au de ce sa se teama ca libertatea neamurilor va ataca tinerea din partea lor a legilor mozaice, deoarece ei si copiii lor urmau sa continue sa fie indemnati cu privire la lege in fiecare Sabat, cand participau la sinagoga. Altii intelegeau versetul acesta ca o baza pentru prohibitiile lui Iacob, in sensul acesta, ca intrucat Moise este citit in sinagoga. Neamurile urmau cel putin sa se fereasca de la lucrurile pe care el le enumera. Altii la fel il vad ca insemnand ca crestinii dintre neamuri nu vor gasi prohibitiile lui Iacob ca fiind grele, intrucat ei erau deja familiarizati cu ele din contactele lor cu sinagogile, unde legea era citita in mod regulat.
15:22 Atunci apostolii si prezbiterii si intreaga Biserica au gasit cu cale sa aleaga vreo cativa dintre ei, si sa-i trimita la Antiohia, impreuna cu Pavel si Barnaba. Si au ales pe Iuda, zis si Barsaba, si pe Sila, oameni cu vaza intre frati.
Au gasit cu cale. (,,Le-a placut”, KJV). Gr. dakeo, ,,a se parea ca e potrivit” sau asa cum era folosit cuvantul intr-un sens oficial, pasajul de aici poate fi tradus, ,,s-a randuit”, ,,s-a votat”.
Intreaga biserica. Lucrul acesta arata pozitia importanta ocupata de membrii bisericii. Ei au conlucrat la insarcinarea reprezentantilor trimisi cu scrisoarea. In secolele de mai tarziu, laicii au fost in cea mai mare parte exclusi de la conciliile oficiale bisericesti.
Cu Pavel si Barnaba. Barbatii alesi au fost trimisi cu Pavel si Barnaba pentru a confirma decretele adoptate pentru a nu fi nevoie sa o faca cei doi oameni, care erau implicati personal in problema. In felul acesta n-ar fi fost nici un prilej pentru vreun iudaizant recalcitrant sa acuze de fals pe Pavel si pe Barnaba.
Iuda, zis si Barsaba. Numele de Barsaba era purtat si de Iosif, ,,zis si Iust” (vezi cap. 1,23). Daca Barsaba e considerat nume de familie, acest Iuda si cu Iosif erau poate frati. Iosif cel putin a fost unul din urmasii din familia lui Isus. In cap. 14,32 Iuda e numit profet.
Sila. Acesta ar putea sa fie un nume aramaic sau o prescurtare a numelui roman Silvanus. Ca si Iuda, era profet (v. 32). A devenit tovarasul lui Pavel in a doua Calatorie Misionara (v. 43) si probabil e Silvan mentionat in 1 Tesaloniceni 1,2; 2 Tesaloniceni 1,1; 1 Petru 5,12).
Oameni cu vaza. (,,Barbati fruntasi”, KJV). Sau ,,oameni de conducere”, ,,cu autoritate”. Pozitia lor s-ar putea sa se fi datorat faptului ca erau profeti (v. 32). Daca vor fi fost urmasi ai lui Isus, lucrul acesta ar fi facut ca ei sa fie foarte mult respectati de frati.
15:23 Si au scris astfel prin ei: Apostolii, prezbiterii si fratii: catre fratii dintre Neamuri, care sunt in Antiohia, in Siria si in Cilicia, plecaciune!
Au scris. (,,Au scris scrisori”, KJV). Ceea ce urmeaza in acest capitol este fara indoiala o transcriere a documentului trimis, primul dintr-o lunga serie de decrete si canoane care apar in istoria bisericii. Probabil scrisoarea aceasta a fost scrisa in limba greaca. Forma ei este greceasca; persoanele dintre neamuri interesate de deciziile pe care le cuprindea erau mai ales de limba greaca, cum fara indoiala era biserica din Antiohia careia i-a fost expediata.
Prin ei. Literal, ,,prin mana lor”, poate un evreism. Aceasta nu insemneaza ca scrisoarea a fost scrisa de acesti barbati, ci ca a fost trimisa prin ei.
Apostolii, prezbiterii si fratii. Dovezi textuale favorizeaza (cf. p. 10) exprimarea: ,,Apostolii si prezbiterii, frati”. In felul acesta, conducatorii de la Ierusalim asigurau pe crestinii carora ei le scriau ca erau cu totii frati in Hristos.
Neamuri. Dupa cum e aratat in v. 20, scrisoarea conciliului era adresata neamurilor, si nu crestinilor iudei.
In Antiohia, in Siria si in Cilicia. In Antiohia, disputa asupra obligatiilor puse asupra neamurilor ajunsese la un punct critic. Fara indoiala erau atinse si bisericile din regiunile invecinate din Siria. Mentionarea Ciliciei sugereaza ca Pavel facuse o lucrare importanta in provincia sa natala, inainte de a lucra cu Barnaba la Antiohia. (vezi cap. 11,25).
Sanatate. (,,Trimit salutare”, KJV). Gr. chairein (vezi Romani 1,7). Cuvantul acesta este o salutare obisnuita in literatura greaca, dar nu e folosit in NT, decat aici, in Fapte 23,26 si in Iacov 1,1.
15:24 Fiindca am auzit ca unii, plecati dintre noi, fara vreo insarcinare din partea noastra, v-au tulburat prin vorbirile lor, si v-au zdruncinat sufletele, zicand sa va taiati imprejur si sa paziti Legea;
Plecati. (,,Care au plecat”, KJV). Dovezile textuale sunt impartite (cf. p. 10) intre pastrarea si omiterea acestor cuvinte. Din v. 1 este clar ca ei erau din Iudeea. Lipsa lor de autoritate contrasteaza cu autoritatea data lui Iuda si lui Sila de catre conciliu (v. 27).
Fara vreo insarcinare. (,,N-am dat o astfel de porunca”, KJV). Mai degraba, ,,n-am dat ordine”. Aceasta e o completa dezaprobare a ideii ca fusese data pretentiilor prezentate de aceeasi grupa mai tarziu. (Galateni 2,92).
V-au zdruncinat. (,,Rasturnandu-va”, KJV). Gr. anaskeuazo, ,,a tulbura”. Iudaizantii tulburasera credinta convertitilor dintre neamuri, deoarece sustinerile lor lovisera chiar la baza experientei si dogmei crestine – faptul ca mantuirea nu e castigata prin observarea de ceremonii externe sau prin alipirea la o anumita grupa de persoane.
Zicand. Dovezi textuale favorizeaza (cf. p. 10) omiterea cuvintelor ,,Zicand sa va taiati imprejur si sa paziti Legea”.
15:25 noi, dupa ce ne-am adunat cu totii laolalta, cu un gand, am gasit cu cale sa alegem niste oameni, si sa-i trimitem la voi, impreuna cu preaiubitii nostri Barnaba si Pavel,
Am gasit cu cale. (,,S-a parut bine”, KJV). Gr. dakeo (vezi v. 22). Daca cuvintele sunt luate in sensul lor oficial, prima parte a acestui verset poate fi tradusa: ,,Am votat cu unanimitate sa trimitem”. O traducere alternanta este, ,,ajungand la intelegere, am decis sa trimitem”.
Sa alegem niste oameni. (,,Sa trimitem oameni alesi”, KJV). Si anume pe Iuda Barsaba si pe Sila.
Iubitii. Gr. agapetos, un adjectiv care in NT e indeosebi aplicat la aceia care sunt uniti in credinta si in iubire. Intreaga scrisoare onoreaza intentionat pe Pavel si pe Barnaba, si expresia ,,iubiti” ilumineaza declaratia lui Pavel ca ,,stalpii” bisericii din Ierusalim i-au dat lui si lui Barnaba ,,mana dreapta de insotire” (Galateni 2,9). Petru vorbeste despre Pavel, folosind termenul acesta (2 Petru 3,15).
Barnaba si Pavel. Probabil ca numele lui Barnaba e pus aici mai intai, deoarece el fusese mai inainte un sol special trimis de la biserica din Ierusalim la Antiohia (cap. 11,22).
15:26 oamenii acestia, care si-au pus in joc viata pentru Numele Domnului nostru Isus Hristos.
Si-au pus in joc. (,,Si-au hazardat”, KJV). Gr. paradidomi, ,,a preda”, ,,a incredinta”. Pasajul acesta poate fi inteles in ambele feluri. S-ar putea sa insemneze ca ei erau oameni care se aratasera gata sa-si dea si viata pentru Hristos – lucru care era cu siguranta adevarat (vezi cap. 13,50; 14, 5.19) – sau poate sa insemneze, mai general, ca ei isi predasera viata pentru cauza lui Hristos.
Pentru numele. Aici ca si mai inainte, ,,nume”, inseamna demnitatea mesianica si autoritatea divina a lui Isus. Misionarii predicasera pe Isus ca Hristos. Vezi cap. 3,16.
15:27 Am trimis dar pe Iuda si pe Sila, care va vor spune prin viu grai aceleasi lucruri.
Prin viu grai. Literal, ,,prin cuvant”. Compara expresia ,,prin cuvantul gurii”.
15:28 Caci s-a parut nimerit Duhului Sfant si noua, sa nu mai punem peste voi nici o alta greutate decat ceea ce trebuie,
S-a parut nimerit. (,,A parut de bine”, KJV). Verbul grecesc este acelasi aici ca si in v. 25. Isus fagaduise ca Duhul Adevarului va calauzi pe ucenicii Sai in tot adevarul (Ioan 16,13) si Luca vorbeste adesea despre ei ca fiind plini de Duhul. Din cauza aceasta barbatii conciliului au pretins fara ezitare ca Duhul Sfant era Calauza lor. Sub indrumarea Duhului, crestinii iudei inlaturau prejudecata lor veche impotriva comuniuni cu neamurile. Cat de bine ar fi fost pentru biserici ca in mod cinstit sa fi putut spune totdeauna ca este sub controlul si calauzirea Duhului Sfant.
Nici o alta greutate. (,,Nici o povara mai mare”, KJV). Iudeii insisi simteau povara aceasta in gramada grea a prescriptiilor legale (vezi Fapte 15,10; Apocalipsa 2,24).
15:29 adica: sa va feriti de lucrurile jertfite idolilor, de sange, de dobitoace sugrumate, si de curvie, lucruri de care, daca va veti pazi, va fi bine de voi. Fiti sanatosi.
Lucrurile jertfite idolilor. Aceasta formulare da o definitie si mai precisa a avertizarii lui Iacob fata de ,,pangaririle idolilor” (vezi v. 20).
De dobitoace sugrumate. Pot fi citate dovezi importante (cf. p. 10) pentru omiterea acestor cuvinte ca la v. 20. In ce priveste tratarea acestor oprelisti, vezi v. 20.
Bine de voi. (,,Bine faceti”, KJV). Gr. en prasso. Aceasta expresie poate sa insemne sau ,,a reusi”, ,,a o duce bine”, sau ,,a face bine”. Desi intelesul dintai e mai comun, literatura crestina din secolul al doilea sustine pe cel din urma si pare sa fie mai corespunzator in contextul de fata. Dovezi din papirusuri arata ca en prasso era un termen folosit in epistolele din perioada Koine pentru a exprima o cerere politicoasa si pasajul prezent ar putea chiar sa fie tradus, ,,de care va rugam fierbinte”.
Fiti sanatosi. (,,Ramas bun”, KJV). O forma a verbului grec rhonnumi, ,,a fi tare”; ,,a prospera”, aceasta este o salutare obisnuita de incheiere in literatura greaca. Scrisoarea aceasta urmeaza titlul clasic grec atat la inceputul, cat si la sfarsitul ei (vezi v. 23).
15:30 Ei deci, si-au luat ramas bun de la Biserica, si s-au dus la Antiohia, unde au dat epistola multimii adunate.
S-au dus la Antiohia. (,,Au venit la Antiohia,” KJV). E natural de a presupune ca trimisii de la conciliu s-au inapoiat in nord, prin Samaria si Fenicia. Fara indoiala a fost bucurie in sanul adunarilor crestine pentru cei dintre neamuri, la vestea libertatii pe care o primisera.
Au dat epistola. (,,Au predat epistola”, KJV). Trebuie sa fi fost o revarsare de bucurie cand scrisoarea a fost deschisa cu solemnitate si citita cu voce tare. Propozitie dupa propozitie respingea invataturile iudaizantilor si confirma pozitia luata de Pavel si de Barnaba. Pentru credinciosii dintre neamuri din Antiohia, epistola aceasta era o carta a libertatii, castigata dupa o adevarata lupta.
15:31 Dupa ce au citit-o, fratii s-au bucurat de imbarbatarea, pe care le-o aducea.
Imbarbatarea. (,,Mangaierea”, KJV). Barnaba, ,,fiul mangaierii” (vezi cap. 4,36), era un vrednic membru al unei astfel de delegatii. Mangaiere urma sa fie simtita atat de iudei cat si de neamuri; de catre cei dintai pentru ca urma sa stie pe ce baza puteau sa priveasca pe convertitii dintre neamuri ca impreuna crestini, si de cei din urma, pentru ca erau acum liberi de jugul ceremoniilor si ritualurilor. Vezi Note Aditionale la finele capitolului, Nota 2.
15:32 Iuda si Sila, care si ei erau proroci, au indemnat pe frati, si i-au intarit cu multe cuvinte.
Iuda si Sila care si ei erau profeti. Vezi cap. 13,1 ,,Profet” e folosit aici, nu cu privire la cineva care, in mod necesar, prezice viitorul, ci o persoana care fiind plina de Duhul, vorbeste din partea lui Dumnezeu cu o autoritate neintrecuta. Iuda si Sila erau deci calificati atat sa indemne, cat si sa intareasca pe ucenici. Indemnul urma sa fie necesar pentru neamuri. Acesta era felul de lucrare la care fusese indemnat Petru de Domnul Sau (Luca 22,32) si urma sa fie facut acum in aceleasi conditii pe care Petru intelesese ca trebuie sa le aiba in vedere fata de Corneliu.
15:33 Dupa catava vreme, fratii i-au lasat sa se intoarca in pace la aceia de care fusesera trimisi.
In pace. Aceasta este traducerea salutului normal ebraic la despartire. Nu insemneaza ca oamenii erau lasati sa plece in liniste, ci ca rugaciunile bisericii pentru pacea lor ii insoteau. Compara Marcu 5,34.
La aceia de care fusesera trimisi. (,,La apostoli”, KJV). Dovezi textuale atesta (cf. p. 10) exprimarea ,,la aceia care-l trimisesera”.
15:34 Totusi Sila a gasit cu cale sa ramana acolo.
Totusi. Pot fi citate dovezi textuale (cf. p. 10) pentru omiterea acestui verset. Totusi, intrucat Pavel la scurt timp dupa aceea, a ales pe Sila ca tovaras al sau in urmatoarea sa calatorie misionara
(v. 40, cf. v. 36). Sila trebuie sa fi ramas in Antiohia dupa ce Iuda plecase sau trebuie sa se fi reintors curand acolo.
15:35 Pavel si Barnaba au ramas in Antiohia, si invatau pe norod si propovaduiau, cu multi altii, Cuvantul Domnului.
Propovaduiau. (,,Predicand”, KJV). O forma a verbului grec euaggalizo (vezi cap. 13,32). Atat invatarea, cat si predicarea trebuie sa fie facute pentru a prezenta pe Isus ca Mantuitor si pentru a instrui in felul de viata pentru Dumnezeu; fara indoiala lucrul acesta era de cea mai mare insemnatate pentru neamuri, care acum devenea clar, erau partasi la noul legamant, sub Evanghelie.
15:36 Dupa cateva zile, Pavel a zis lui Barnaba: Sa ne intoarcem, si sa mergem pe la fratii din toate cetatile, in care am vestit Cuvantul Domnului, ca sa vedem ce mai fac.
Dupa cateva zile. Vezi cap. 16,1
Sa ne intoarcem. (,,Sa mergem din nou”, KJV). Propunerea aceasta era caracteristica pentru Pavel. Inima lui era totdeauna plina de ,,grija pentru toate bisericile” (2 Corinteni 11,28), pe care el mereu le amintea in rugaciunile sale (Romani 1,9; Efeseni 1,16; Filipeni 1,3). Judecand dupa grija sa pentru Timotei, descoperita in epistolele lui Pavel, el va fi fost tot atat de mult preocupat de cresterea spirituala a membrilor in parte care erau copiii lui in credinta, asa cum era pentru starea generala a bisericilor pe care le intemeiase. Pavel a propus calatoria ca un prilej de a revizita bisericile intemeiate in prima calatorie, dar s-a extins cand a fost constrans de Duhul sa mearga in Europa, ca raspuns la chemarea macedoneana. Harta celei de a doua calatorii misionare a lui Pavel
15:37 Barnaba voia sa ia cu el si pe Ioan, numit Marcu;
Voia. (,,S-a hotarat”, KJV). Dovezi textuale atesta (cf. p. 10) exprimarea ,,era de parere” sau ,,dorea”. Fara indoiala, legaturile de familie ale lui Barnaba cu Ioan Marcu a fost ceea ce l-a indemnat sa-l ia pe tanar inca o data intr-o calatorie misionara, pentru a-i da prilej sa arate calificarea sa pentru serviciu (vezi Coloseni 4,10). Fara indoiala, el recunostea, asa cum n-a facut-o Pavel, circumstante care cel putin in parte scuzau retragerea anterioara a lui Marcu din fata unei sarcini grele (vezi Fapte 13,13). Pentru Pavel, un luptator zelos si curajos pentru Hristos, oricine se purtase in felul acela parea, in propriile cuvinte, ca ,,nu este destoinic pentru imparatia lui Dumnezeu” (Luca 9,62) si avea nevoie de disciplina, cel putin pentru un timp, pentru a-l califica pentru a lucra mai departe.
Numit. (,,Supranume”, KJV). Literal, ,,care e numit”.
15:38 dar Pavel socotea ca nu este bine sa ia cu ei pe acela, care ii parasise din Pamfilia, si nu-i insotise in lucrarea lor.
Ii parasise. (,,S-a departat de la ei”, KJV). Vezi cap. 13,13 Ioan Marcu se inapoiase la Ierusalim de la Perga. Nu-i insotise. (,,N-a mers”, KJV). Cuvintele acestea sugereaza ca plangerea lui Pavel contra lui Marcu era ca reintorcandu-se la Ierusalim, el se eschivase de la partasia sa la poverile calatoriei.
15:39 Neintelegerea aceasta a fost destul de mare, ca sa-i faca sa se desparta unul de altul. Barnaba a luat cu el pe Marcu, si a plecat cu corabia la Cipru.
Neintelegerea. Gr. paroxusumos, ,,invitatiei”, ,,manie vie”. De la cuvantul acesta deriva cuvantul nostru ,,paroxism”, care poate lasa o neintelegere trecatoare, desi severa, dar nu una de lunga durata. Caldura unei prietenii vechi sigilate prin ajutorul dat de Barnaba lui Pavel cand avea cea mai mare nevoie de un prieten (vezi cap. 9,27), ca si savarsirea impreuna a unei mari lucrari si obtinerea cu succes a unei mari hotarari, a facut ruptura dintre Barnaba si Pavel, cu atat mai dureroasa. Aceasta este ultima pomenire in Fapte atat a lui Barnaba, cat si a lui Marcu. Pentru biserica, rezultatul a fost ca s-au intreprins doua calatorii misionare in loc de una. Desi apostolii au fost de parere diferita in ce priveste cine era vrednic sa participe la o astfel de lucrare, nu era nici o despartire intre ei cu privire la lucrarea care trebuia sa fie facuta in Evanghelie. Numele lui Barnaba apare in epistolele lui Pavel in 1 Corinteni 9,6; Galateni 2,1.9.13; si Coloseni 4,10). Scriind corintenilor (1 Corinteni 9,6), apostolul numea pe Barnaba ca dand acelasi nobil exemplu ca si el, lucrand cu mainile lui si neprimind intretinere din partea bisericilor unde lucra pentru Evanghelie. Coloseni 4,10 da la iveala ca Pavel a primit din nou pe Ioan Marcu in calitate de conlucrator (Filimon 24) si Pavel a ajuns sa recunoasca in Ioan Marcu pe cineva care ii era ,,de folos pentru slujba” (2 Timotei 4,11). Dupa ce a lucrat cu Barnaba in Cipru, Marcu pare sa se fi inapoiat la Petru si a fost cu el la Roma (1 Petru 5,13). Se poate ca in perioada de ramanere a lui la Roma, Marcu a lucrat din nou cu Pavel.
A plecat cu corabia la Cipru. Aceasta era tara de bastina a lui Barnaba. Era natural ca el si Marcu sa-si inceapa lucrarea acolo.
15:40 Pavel si-a ales pe Sila, si a plecat, dupa ce a fost incredintat de frati in grija harului Domnului.
Pavel si-a ales pe Sila. Vezi v. 34. Lucrul acesta arata interesul lui Sila pentru lucrarea de evanghelizare printre neamuri, si fara indoiala era tot atat de bine calificat ca si Barnaba, deoarece avea darul profetiei.
Incredintat. (,,Recomandat”, KJV). Vezi cap. 14,26. Sila putea acum pretinde titlul de apostol, in intelesul mai cuprinzator de ,,misionar”, fiind trimis de biserica din Antiohia.
15:41 El a strabatut Siria si Cilicia, intarind Bisericile.
El a strabatut (,,El a mers”, KJV). Desi pronumele se refera numai la Pavel, naratiunea arata ca Sila a insotit pe apostolul mai experimentat. In felul acesta, intelesul pasajului este, ,,ei au strabatut” (,,au mers”)” (cf. cap. 16,1.6).
Siria si Cilicia. Intrucat Pavel nu vizitase provincia sa natala Cilicia in cea dintai calatorie, e probabil ca bisericile de acolo sa fi fost intemeiate in cursul anilor cat a stat la Tars, dupa convertirea sa (vezi cap. 9,30; 11,25). Dar iudaizantii fusesera activi in cele doua provincii numite si prezenta lui Pavel, impreuna cu Sila ca unul din emisarii trimisi de conciliu, trebuie sa fi ajutat sa calmeze orice indoieli sau preocupari din sufletul atat al iudeilor, cat si al celor dintre neamuri din bisericile pe care le vizitau acum.
Intarind. Vezi cap. 14,22.
NOTE ADITIONALE LA CAPITOLUL 15
Nota 1
Una din problemele cele mai dificile din cartea Faptelor e aceea care reiese din comparatia relatarii lui Luca a vizitelor lui Pavel la Ierusalim cu propria naratiune a apostolului din Galateni 1,2. Pana aici Luca relateaza trei vizite (Fapte 9,26-30; 11, 27-30; 12, 25; 15,1-29), in timp ce Pavel relateaza numai doua (Galateni 1,18.19; 2, 1-10). Din aceste vizite, acelea din Fapte 9,26-30 si Galateni 1,18.19 sunt aceleasi. Intrebarea, insa apare cu privire la legatura celei de a doua si a treia vizita relatata in Fapte cu a doua vizita din Galateni. Care din vizitele relatate de Luca in Fapte este aceea mentionata de Pavel in Galateni?
In general, invatatii au relatat trei abordari la problema aceasta. Unii identifica ,,vizita foametei” din Fapte 11,27-30; 12,25 cu calatoria din Galateni 2,1-10. Multi altii sustin ca ceea ce Pavel relateaza in Galateni 2 e aceea din Fapte 15, cuprinzand Conciliul de la Ierusalim. Iar altii vazand dificultati in amandoua aceste identificari, au tras concluzia ca relatarile lui Luca si Pavel pot fi armonizate numai printr-o reconstructie radicala. O astfel de solutie sugereaza ca ,,vizita foamei” (Fapte 11,12) si ,,vizita conciliului” (Fapte 15) sunt in realitate o singura calatorie, care este si acea relatata de Pavel in Galateni. Aceasta vedere sustine ca Luca a luat aceste doua relatari din Fapte din surse diferite si ca desi ele se ocupau de aceeasi calatorie, el le-a inteles gresit ca fiind doua vizite. O alta vedere radical critica ar plasa aceasta ,,vizita a foametei” la sfarsitul celei de a treia calatorii misionare a lui Pavel inainte de intaia lui inchidere, facand-o identica cu calatoria la Ierusalim, relatata in Fapte 21, cand a luat un dar de la bisericile din Macedonia si Ahaia (vezi Romani 15,25.26). Proorocul Agab e mentionat in Fapte 21 ca si in cap 11 si de fiecare data a rostit
o proorocie.
In aprecierea acestor vederi, se poate spune mai intai ca al treilea tip de abordare, care necesita reconstruiri radicale ale naratiunii lui Luca, pare sa ia prea putin in consideratie cunostinta pe care el trebuie sa o fi avut cu privire la aceasta faza a vietii lui Pavel si a inspiratiei care i-a luminat mintea. Un om interesat atat de mult de biografia lui Pavel ca Luca si care avusese un contact personal atat de intim cu el, ca Luca, nu ar fi putut sa fie atat de ignorant cu privire la legaturile lui Pavel cu biserica din Ierusalim cu privire la problema neamurilor, incat sa nu stie la care punct din viata lui Pavel avusese loc Conciliul din Ierusalim si nici nu pare rezonabil ca Luca sa fie confundat atat de rau faptele in intamplarea cu Agab. Din punctul de vedere ale acestui comentariu, o asemenea reconstructie radicala nu e intemeiata.
Oarecare dovezi pot fi prezentate in favoarea egalizarii ,,vizitei din timpul foametei” a lui Pavel si a lui Barnaba (Fapte 11,27-30; 12,25) cu calatoria pe care Pavel o relateaza in Galateni 2,1-10.
1. 1. Pavel declara ca s-a ,,suit in urma unei vedenii” (Galateni 2,2) la Ierusalim; Luca pare sa gaseasca un echivalent la aceasta, descriind ,,vizita cu prilejul foametei” ca rezultat direct al unei profetii a lui Agab ca avea sa vina o foamete (Fapte 11,28).
2. 2. In Galateni 1,2, Pavel sustine ca nu a primit felul sau de a intelege Evanghelia de la oameni si, cu siguranta, nu de la elementele iudaizante ale bisericii din Ierusalim, ci numai de la Hristos. Apoi schiteaza viata sa de dupa convertire, punand un accent deosebit pe contactele sale cu conducatorii de la Ierusalim pentru a ilustra ca legaturile sale cu ei fusesera relativ putine si hotarat contra spiritului iudaizant. Daca a doua vizita la Ierusalim pe care Pavel o pomeneste aici (Galateni 2,1-10) este asimilata cu aceea din Fapte 15, atunci apostolul a omis clar o vizita (pe aceea din Fapte 11) din naratiunea sa din Galateni – care l-ar fi facut imediat posibil de acuzarea ca intentionat a minimalizat legaturile sale cu Ierusalimul, de dragul argumentatiei sale. Pavel nu era atat de naiv pentru a face asa ceva. Dar, daca,in Galateni, el se refera la ,,vizita cu prilejul foametei” si daca scrie inainte ca sa fi avut loc Conciliul din Ierusalim, asa cum sustin multi invatati (vezi p. 104), atunci a relatat toate contactele sale cu Ierusalimul pana la data scrisorii si nu poate fi acuzat ca ar fi retinut dovezile in favoarea argumentatiei sale.
3. 3. Pavel declara ca in cursul anilor dintre prima lui vizita la Ierusalim (Galateni 1,18.19) si vizita in discutie era inca necunoscut bisericilor … din Iudeea (cap. 1,22). Afirmatia aceasta nu ar putea sa para ca e in acord cu ducerea de catre el de ajutoare in timp de foamete (Fapte 11,27-30),
daca aceea calatorie ar fi avut loc intre cele doua vizite din Galateni 1,2.
1. 4. In Galateni, unde Pavel e preocupat in cea mai mare masura cu relatia crestinilor dintre neamuri cu iudaismul, el nu face nici o referire de hotararea oficiala luata de conducatorii din Ierusalim cu privire chiar la aceasta problema. Lucrul acesta pare curios afara de cazul ca a doua calatorie la Ierusalim pe care o relateaza in Galateni este aceea din Fapte 11,27-30 si Conciliul de la Ierusalim inca nu avusese loc.
2. 5. Daca cele doua calatorii din Fapte 11 si Galateni 2 sunt una si aceeasi, prefacatoria lui Petru si a lui Barnaba de la Antiohia (Galateni 2,11-13) ar fi aparut inainte de Conciliul de la Ierusalim si Intaia Calatorie Misionara. Lucrul acesta este mai lesne inteles, decat daca am considera ca au cedat presiunii iudaice, dupa experientele lui Barnaba cu neamurile in prima calatorie si dupa ce Barnaba si Petru se plasasera public in avangarda deciziei Consiliului de la Ierusalim (vezi Fapte 15,7-13). Daca Petru si Barnaba au fost lipsiti de teama de a vorbi la Ierusalim, pentru ce ar fi trebuit ei sa se prefaca la Antiohia?
Argumentele de felul acesta au determinat pe multi invatati sa traga concluzia ca ceea ce Pavel relateaza in Galateni 2, e vizita cu foametea (Fapte 11) si nu vizita la Conciliu (Fapte 15). Totusi cei mai multi dintre vechii comentatori au identificat vizita din Galateni 2 cu aceea din Fapte 15 si raman multe de zis in favoarea acestei vederi.
1. 1. Fapte 11,27-30; 12,25 nu dau nici o indicatie ca problema neamurilor a aparut la data vizitei cu prilejul foametei. Pe de alta parte, problema aceasta este clar subiectul atat in Fapte 15 cat si in Galateni 2. Mai mult, intaia calatorie misionara (Fapte 13,14) procura un fundal logic pentru problema prezentata in Galateni 2.
2. 2. Atat in Fapte 15, cat si in Galateni 2 punctul in discutie a fost ridicat de intrusi. Luca vorbeste de ei ca fiind ,,unii din partida fariseilor” (Fapte 15,5), dar Pavel se refera la ei mai viguros ca fiind ,,frati mincinosi” (Galateni 2,4). Nu e data nici o indicatie cu privire la astfel de persoane in relatarea cu privire la ,,vizita cu prilejul foametei”.
3. 3. Cu privire la faptul ca, daca Galateni 2 este unificat cu Fapte 15, lipseste o vizita din relatarea lui Pavel din Galateni 1,2, s-a sugerat ca pe vremea ,,vizitei foametei” Pavel n-a avut legatura cu nici unul din apostoli. Luca spune numai ca el si Barnaba au dus daruri ,,la prezbiterii” (Fapte 11,30) din Ierusalim. In felul acesta, repovestind contactele sale cu apostolii, Pavel se poate sa nu fi considerat ,,vizita cu prilejul foametei” destul de insemnata pentru a o mentiona.
4. 4. Nu e nici o contradictie necesara intre afirmatia lui Luca despre ,,ajutorul” care a fost trimis ,,la prezbiteri prin mana lui Barnaba si a lui Saul” (cap. 11,30) si declaratia lui Pavel ca era ,,inca necunoscut la fata bisericilor din Iudeea” (Galateni 1,22). Scurta relatare a lui Luca ar arata ca nu a fost nimic mai mult legat cu acea calatorie decat ducerea milosteniilor colectate la prezbiteri, o misiune pe care se poate sa o fi indeplinit repede si apoi sa se fi inapoiat de indata la lucrarea lor prezenta din Antiohia. (In ce priveste o tratare a ,,prezbiterilor” vezi Fapte 11,30). In felul acesta, calatoria aceasta ar fi putut sa fie omisa de catre Pavel in Galateni ca fara insemnatate pentru a o introduce in cele spuse de el bisericilor galatene.
5. 5. Desi este mai usor de a vedea prefacatoria lui Barnaba si a lui Petru ca avand loc inainte de Conciliul de la Ierusalim, nu e imposibil de a-i intelege ca ar fi cedat dupa aceea sub presiunea iudaica. Pavel arata clar ca ei lucrau contra cunostintei lor (Galateni 2,12.13).
6. 6. Raportul lui Luca privitor la ,,vizita foametei” nu da nici o indicatie ca cineva ar fi insotit pe Pavel si pe Barnaba la Ierusalim. Dar Luca spune precis ca atunci cand au mers la Ierusalim pentru conciliu, au mai mers cu ei si ,,cativa” altii (Fapte 15,2). Aceasta ar fi o paralela in afirmatia lui Pavel ca a luat pe Tit cu el la Ierusalim in vizita relatata in Galateni (cap. 2,1).
Pentru motive ca cele de mai sus multi invatati au preferat sa unifice vizita lui Pavel si a lui Barnaba la Ierusalim din Faptele 15 cu vizita relatata in Galateni 2.
Cronologia ipotetica urmata in acest comentariu identifica calatoria din Galateni 2 cu ,,vizita la
Conciliu” din Fapte 15 (vezi pag. 100). NOTA 2 E dificil de a supraestima importanta deciziilor Conciliului de la Ierusalim. Patru detalii au fost numite, dar prevederea generala, ,,nici o alta greutate mai mare” era cea vitala. Printr-o hotarare oficiala a intregii biserici, neamurile au fost declarate libere de actiuni ritualiste. Aceasta era o proclamare de emancipare.
Intrarea in biserica a etiopianului, a samaritenilor, a lui Corneliu si a casei lui si indeosebi a grecilor, pe de-a intregul pagani din Antiohia, era insemnata si a avut un efect cumulativ asupra gandirii elementului iudaic din biserica. Dar la Ierusalim biserica s-a adunat in conciliu si a luat hotararea definitiva. Circumciderea, aducerea de jertfe, spalarile si intregul sir de actiuni, care faceau parte din ele sau crescusera pe margine, practicarea religiei iudaice, urmau sa nu fie cerute de la persoanele dintre neamuri, primite prin botez in biserica.
Avand in vedere importanta acestei decizii, numirea lucrurilor specifice care urma sa se astepte de la neamuri era poate mai putin importanta, dar cu toate aceste necesara pentru a completa tabloul. Adevarata enigma a deciziei se afla intr-o decizie generala cu privire la ceea ce nu trebuia sa se impuna neamurilor. Impreuna cu ea era o expunere scurta, specifica cu privire la ce urma sa se astepte. Punctele alese aratau, evident, lucrurile cu privire la care o persoana dintre neamuri putea gresi sau sa fie nepasatoare.
Nesiguranta lui Petru la Antiohia (Galateni 2,11-14), staruinta incapatanata a iudaizantilor conservatori in Galatia (cap. 2,1.2) si aparitia ulterioara a sectelor nazarinene si ebionite iudaizante (vezi pag. 53, 54) toate arata cat de esential era pentru biserica sa ajunga la o decizie precisa asupra chestiunii iudaizarii. Altminteri biserica ar fi trebuit sa se intereseze de vechile forme si ceremonii onorabile, dar tipice, al caror Antitip fericit venise si Isi implinise lucrarea. Ea ar fi simtit intotdeauna atractia unui centru, Ierusalimul, chiar dupa ce locul acela ar fi fost distrus. Mai rau, ar fi fost o biserica nationala, rasiala, iudaica suta la suta. Fara indoiala, neamurile ar fi fost facute sa creada tot mai mult ca erau admise, nu prin harul lui Dumnezeu, ci prin favoarea oamenilor din neamul ,,ales”. O asemenea orientare egocentrica, o atare modelare rasiala, o asemenea dependenta de oameni, ar fi fost contradictorie si fatala in efectele ei asupra vietii, programului si progresului bisericii.
O astfel de situatie ar fi strangulat biserica si ar fi facut-o sa apara ca fiind mai de graba de natura ritualista decat spirituala. Dar adevarata natura a crestinismului nu consta in forme si ceremonii. Punctul central al crestinismului este spiritualitatea lui, adorarea adusa lui Dumnezeu in Duh si Adevar. Se intentiona ca noua biserica in dezvoltare sa fie eliberata pe cat mai mult cu putinta de forme, ritualuri si ceremonii. Daca intelesul profund al deciziei Conciliului de la Ierusalim ar fi fost intru totul aplicat in viata ulterioara a bisericii multa eroare si apostazie ar fi fost evitate.
Se poate pune intrebarea de ce Conciliul de la Ierusalim nu a specificat ca obligatorii toate poruncile Decalogului. Raspunsul e ca acest Conciliul nu se ocupa in mod expres cu legea celor Zece Porunci. Inchinarea la Dumnezeu, tinerea Sabatului, cinstirea parintilor, ingaduirea semenilor de a trai si a se bucura de viata, comportare in mod cinstit si cu multumire de ceea ce are, erau atat de mult in urzeala si batatura tesaturii moralitatii fundamentale ale crestinismului, incat nu erau mentionate. Lucru si mai important, acestea nu erau puncte in dezbatere la acest conciliu. Dupa cum deja s-a aratat, prohibitiile tineau de lucruri cu privire la care neamurile, chiar dupa convertire, aveau nevoie sa se pazeasca in mod deosebit fie pentru a evita pacate flagrante, fie pentru a evita practici care ar putea aduce discordie in biserica. Consumarea de sange si de carne din care sangele n-a fost bine scos, dedarea la idolatrie si la curvie – toate acestea erau practici obisnuite la neamuri, fara nici un gand ca ele erau daunatoare fie trupului sau spiritului sau si la unul si la altul. De aceea, neamurile trebuiau sa fie avertizate contra acestor lucruri si oprite de la practicarea lor.
Cat priveste stipulatiile specifice in ele insele, e natural de a se pune intrebare cu privire la situatia acestora in viata ulterioara a bisericii. Ca un acord intre neamurile si iudeii in litigiu din biserica a fost in oarecare privinte un compromis, sau cel putin un temei pentru viata comuna (vezi
v. 19). Nu venise timpul pentru proclamarea deplinului inteles al invataturii lui Pavel (Galateni 2,2) si Pavel, care acceptase decizia conciliului ca o reglementare satisfacatoare a chestiunii in discutie, nu s-a referit niciodata mai tarziu la aceste prevederi. Chiar si atunci cand se trateaza unul din punctele principale cu care s-a ocupat, acela al folosirii carnii jertfite idolilor, el nu a aplicat decretul conciliului (1 Corinteni 8,10). Intr-adevar, sfatul lui cu privire la consumarea de hrana cu greu ar putea fi considerat in deplina armonie cu decizia conciliului. El rationeaza ca nu era in mod necesar gresit de a manca din cele oferite idolilor, deoarece zeii insisi reprezentati de idoli nu existau. Raul urma sa fie in incapacitatea de a aprecia corectitudinea unui alt crestin, care nu ar manca lucruri de felul acesta si ar fi tulburat atunci cand semenul sau ar face asa ceva. Prevederea aceasta ar fi tins sa evite frictiuni fara rost intre crestini iudei si cei dintre neamuri, in contactele lor sociale.
Cand Pavel s-a ocupat de chestiunea necuratiei sexuale, asa cum a facut-o de repetate ori in epistolele sale, n-a facut-o intemeindu-se pe Conciliu de la Ierusalim, ci pe principiul fundamental biblic pe care se sprijinea insasi hotararea conciliului. Cu alte cuvinte, el se ocupa de problema aceasta pe temeiul faptului ca fiecare crestin apartine lui Dumnezeu si intreaga lui persoana a devenit un templu locuit de Duhul Sfant. Intr-o astfel de prezenta divina nu trebuie sa fie necuratie.
In consecinta, importanta conciliului nu urma sa fie vazuta in efectul asupra bisericilor a oprelistilor lui specifice, ci importanta lui sta mai ales in eliberarea bisericii crestine alcatuita din membri proveniti dintre neamuri de formalitati religioase indeplinite numai de dragul lor.
COMENTARII ELLEN G. WHITE
1 AA 189
1-41 AA 188-202, 400,401; SR 304-309
2,3 AA 190
4-6 AA 191
5 AA 188
7 AA 192
8 AA 196
8-10 AA 193; SR 307
12,13 AA 194
14 COL 79
18 MH 433; 8T 282
19 AA 194; SR 307
AA 195
22,23 AA 196
25-29 AA 195
32,35 AA 197
36 AA 201
36-40 AA 170
37-41 AA 202
39 4T 12