Home / eBooks Multigenre Online / Adventist / Romanian_non-diacritics / Ellen White / Tragedia veacurilor 24:41-*
Previous part
In timpul acela se vadea o credinta care aducea raspuns la rugaciune - credinta care astepta rasplatirea. Asemenea ploii ce cade peste pamantul insetat, Duhul harului cobora peste cercetatorii sinceri. Aceia care asteptau ca in curand
sa stea fata in fata cu Rascumparatorul lor simteau o bucurie solemna care nu se putea descrie. Puterea innobilatoare, convingatoare a Duhului Sfant misca inimile atunci cand binecuvantarile Sale erau revarsate in masura bogata peste cei credinciosi.
Cu grija si solemnitate, aceia care primisera solia au ajuns la timpul in care sperau sa se intalneasca cu Domnul lor. In fiecare dimineata simteau ca prima lor datorie era sa-si asigure dovada ca sunt primiti de Dumnezeu. Inimile lor erau strans unite si se rugau mult unul cu altul si unul pentru altul. Adesea se adunau in locuri izolate pentru a fi in comuniune cu Dumnezeu si glasul rugaciunii se inalta spre cer de pe campii si din cranguri. Asigurarea aprobarii Mantuitorului le era mai necesara decat hrana zilnica; iar daca vreun nor le intuneca mintea, nu se odihneau pana nu-l indepartau. Si atunci cand simteau dovada harului iertator, doreau sa-L vada pe Acela pe care-L iubea sufletul lor.
Dar aveau sa cada din nou prada descurajarii. Timpul de asteptare a trecut si Mantuitorul lor nu S-a aratat. Cu incredere neclintita ei asteptasera venirea Sa, iar acum se simteau ca Maria cand, venind la mormantul Mantuitorului si gasindu-l gol, a exclamat cu lacrimi: "Au luat pe Domnul meu si nu stiu unde L-au pus". (Ioan 20,13)
Un simtamant de respect, o teama ca solia ar putea fi totusi adevarata a tinut in frau, pentru o vreme, lumea necredincioasa. Dar, cu trecerea timpului, ea n-a disparut dintr-o data. La inceput n-au indraznit sa triumfe in fata celor dezamagiti; dar pentru ca nu se vedeau semnele maniei lui Dumnezeu, si-au revenit si au reinceput rasul si batjocura. O mare parte din aceia care crezusera in venirea iminenta a Domnului si-au parasit credinta. Unii care fusesera foarte increzatori erau acum atat de raniti in mandria lor, incat ar fi preferat sa dispara din lume. Asemenea lui Iona, ei Il acuzau pe Dumnezeu si ar fi ales mai degraba moartea decat viata. Aceia
care-si intemeiasera credinta pe parerile altora, si nu pe Cuvantul lui Dumnezeu, erau acum gata sa-si schimbe din nou vederile. Batjocoritorii i-au castigat pe cei slabi si pe cei fricosi de partea lor si toti acestia s-au unit, declarand ca nu mai aveau de ce sa se teama si nici ce sa astepte. Timpul trecuse si Domnul nu venise, iar lumea urma sa ramana asa cum fusese mii de ani.
Credinciosii sinceri, staruitori lasasera totul pentru Hristos si se impartasisera de prezenta Lui ca niciodata mai inainte. Ei dadusera lumii, dupa credinta lor, ultima avertizare; si asteptand sa fie primiti in scurta vreme in societatea Domnului lor divin si a ingerilor sfinti, se retrasesera intr-o mare masura din societatea acelora care nu primisera solia. Cu o dorinta profunda se rugasera: "Vino Doamne Isuse, vino cat mai curand". Dar El nu venise. Iar acum, ca sa ia din nou povara grea a grijilor vietii si sa suporte rasul si batjocura lumii, era o incercare teribila a credintei si rabdarii lor.
Totusi, aceasta dezamagire nu a fost atat de mare cum a fost aceea prin care au trecut ucenicii la prima venire a lui Hristos. Cand Isus a intrat triumfal in Ierusalim, ucenicii Sai credeau ca El era gata sa urce pe tronul lui David si sa-l elibereze pe Israel de apasatorii lui. Cu speranta si asteptarea plina de bucurie, se intreceau unul pe altul sa dea cinstire Regelui lor. Multi isi asterneau hainele ca un covor pe calea Lui sau intindeau inaintea Lui ramuri infrunzite de palmier. Cu o bucurie plina de entuziasm s-au unit in aclamatia: "Osana, Fiul lui David!" Si atunci cand fariseii, tulburati si maniati de aceasta manifestare de bucurie, i-au cerut lui Isus sa-Si mustre ucenicii, El le-a raspuns: "Daca acestia vor tacea pietrele vor striga". (Luca 19,40). Profetia trebuia sa se implineasca. Ucenicii implineau planul lui Dumnezeu; cu toate acestea erau condamnati la o dezamagire crunta. Doar cateva zile au trecut si au fost martorii agoniei si mortii Mantuitorului, pe care L-au pus in mormant. Asteptarile lor nu s-au implinit, nici macar intr-un
singur punct, iar sperantele lor au murit o data cu Isus. Pana cand Domnul lor n-a iesit biruitor din mormant, ei n-au putut pricepe tot ce a fost prevestit de profetie, si anume ca "Hristos trebuia sa sufere, si sa invie din morti". (Fapte 17,3)
Cu cinci sute de ani mai inainte, Domnul declarase prin proorocul Zaharia: "Bucura-te, fiica Sionului, striga de bucurie fiica Ierusalimului; Iata, Imparatul tau vine; El este drept si biruitor; smerit, calare pe un asin, pe manzul unei magarite". (Zaharia 9,9). Daca ucenicii si-ar fi dat seama ca Hristos mergea la judecata si la moarte, n-ar mai fi implinit aceasta proorocie.
In acelasi fel, Miller si tovarasii lui au implinit profetia si au dat o solie despre care Inspiratia prevestise ca urma sa fie data lumii, dar ei n-ar fi dat-o daca ar fi inteles pe deplin proorociile care aratau catre dezamagirea lor si catre prezentarea unei alte solii ce trebuia predicata tuturor popoarelor, inainte ca Domnul sa vina. Prima si a doua solie ingereasca au fost vestite la timpul potrivit si au implinit lucrarea pe care Dumnezeu planuise sa o aduca la indeplinire prin ei.
Displayed: 5380 bytes.
Next part
All the chapter
Next Chapter
Previous Chapter
Enter into the browser of your mobile phone the address: biblephone.net/ebooks/online