Home / eBooks Multigenre Online / Adventist / Romanian_non-diacritics / Ellen White / Hristos Lumina Lumii 41:9-*
Previous part
Ramas singur, "Isus S-a suit in munte, la o parte, ca sa Se roage". Ceasuri intregi a staruit in rugaciune catre Dumnezeu. Nu pentru Sine erau aceste rugaciuni, ci pentru oameni. El a cerut putere pentru a le descoperi oamenilor caracterul divin al misiunii Sale, pentru ca Satana sa nu le orbeasca mintea si sa nu le strice judecata. Mantuitorul stia ca zilele pentru lucrarea personala pe pamant aproape se sfarsisera si ca putini aveau sa-L primeasca drept Rascumparator. Cu durere si lupta sufleteasca, S-a rugat pentru ucenici. Ei urmau sa fie greu incercati. Nadejdile lor multa vreme cultivate, intemeiate pe o amagire atat de raspandita, urmau sa fie inselate in modul cel mai dureros si mai umilitor. In locul inaltarii pe tronul lui David, aveau sa fie martori la rastignirea Lui. Aceasta urma sa fie adevarata Lui incoronare. Dar ei nu intelegeau lucrul acesta si, ca urmare, aveau sa vina peste ei ispite mari, pe care cu greu le puteau recunoaste ca ispite. Fara Duhul Sfant care sa le lumineze mintea, sa le largeasca puterea de intelegere, credinta ucenicilor avea sa slabeasca. Era dureros pentru Isus sa vada ca parerile lor despre Imparatia Lui erau in asa masura marginite la marirea si onoarea lumeasca. Pentru ei avea El o grea povara pe inima si Si-a revarsat rugaciunile cu strigate dureroase si cu lacrimi.
Ucenicii nu s-au departat indata de la tarm, cum le spusese Isus. Ei au asteptat un timp, nadajduind ca Domnul va veni
la ei. Dar, vazand ca se lasa intunericul, "s-au suit intr-o corabie si treceau marea ca sa se duca la Capernaum". L-au parasit pe Isus cu inima nemultumita, mai agitati ca niciodata de cand Il recunoscusera ca Domn al lor. Murmurau din cauza ca nu le ingaduise sa-L proclame imparat. Se mustrau intre ei pentru ca se supusesera asa de usor la porunca Lui si au ajuns sa creada ca, daca ar fi fost mai insistenti, si-ar fi realizat planul.
Necredinta punea stapanire pe mintea si pe inima lor. Dorul dupa onoare ii orbise. Stiau ca Isus era urat de farisei si erau nerabdatori sa-L vada inaltat acolo unde socoteau ca trebuie sa fie. Sa fie in stransa legatura cu un Invatator care putea savarsi minuni puternice si totusi sa fie insultati ca niste inselatori era o incercare pe care cu greu o puteau suporta. Urmau sa fie mereu priviti ca fiind urmasii unui profet mincinos? Nu-Si va lua Hristos niciodata autoritatea de imparat? De ce El, care avea o putere atat de mare, nu Isi descoperea adevarata identitate, ca sa le faca viata mai putin chinuita? Pentru ce nu l-a scapat El pe Ioan Botezatorul de la moarte naprasnica? Astfel au vorbit intre ei ucenicii, pana au adunat in jurul lor o mare intunecime spirituala. Se intrebau chiar daca nu cumva Hristos ar fi un inselator, cum pretindeau fariseii.
Ucenicii fusesera martori in ziua aceea la lucrarile minunate ale lui Hristos. Li se paruse ca cerul se coborase pe pamant. Amintirea acelei zile scumpe si slavite ar fi trebuit sa le umple inimile de credinta si nadejde. Daca din prisosul inimii ar fi vorbit despre lucrurile acestea, n-ar fi ajuns la ispita. Dar dezamagirea le absorbise gandurile. Nu luasera in seama cuvintele lui Hristos: "Adunati ce-a ramas, ca nimic sa nu se piarda". Acelea fusesera ceasuri de mari binecuvantari pentru ucenici, dar ei le uitasera. Se gaseau in mijlocul apelor framantate. Gandurile lor erau furtunoase si nebunesti, si Domnul le-a dat altceva pentru a le ocupa mintea si pentru a le misca sufletele. Deseori, Dumnezeu face lucrul acesta atunci cand oamenii isi creeaza singuri poveri si greutati. Ucenicii nu aveau nici un motiv real pentru care sa se framante. Dar primejdia se apropia cu repeziciune.
O furtuna violenta se napusti asupra lor, iar ei erau nepregatiti. Era un contrast izbitor, caci ziua fusese linistita; si, cand vantul i-a lovit, s-au inspaimantat. Au uitat nemultumirea, necredinta si nerabdarea. Fiecare lupta ca barca sa nu se scufunde. Erau aproape de Betsaida, locul unde asteptau sa-L gaseasca pe Isus si, pe vreme obisnuita, calatoria nu le-ar fi luat mai mult de cateva ore; dar acum erau manati din ce in ce
mai departe de locul urmarit. Pana la a patra straja din noapte au muncit la vasle. Atunci, oamenii obositi s-au predat pierzarii. In furtuna si intuneric, marea i-a invatat cat erau de fara putere si doreau prezenta Domnului lor.
Isus nu-i uitase. Veghetorul de pe tarm i-a vazut pe acesti oameni loviti de panica luptandu-se cu furtuna. Cu cea mai mare grija, ochii Lui urmarisera corabia lovita de furtuna impreuna cu valoroasa ei incarcatura, deoarece oamenii aceia aveau sa fie lumina lumii. Dupa cum o mama vegheaza cu duiosie asupra copilasului sau, asa veghea si Domnul milostiv asupra ucenicilor. Cand inimile lor s-au supus, cand ambitia lor nesfanta s-a stins si in umilinta au cerut ajutor in rugaciune, li s-a raspuns.
In clipa in care ei se credeau pierduti, o raza de lumina le-a descoperit o fiinta invaluita in mister venind spre ei pe apa. Dar nu stiau ca este Isus. Il credeau vrajmas pe Acela care venea sa ii ajute. Groaza puse stapanire pe ei. Mainile care vasleau cu muschi ca de fier slabesc. Barca incepe sa joace in bataia valurilor, toti ochii sunt atintiti asupra acelei fiinte care calca pe valurile albe de spuma ale marii framantate.
Displayed: 5259 bytes.
Next part
All the chapter
Next Chapter
Previous Chapter
Enter into the browser of your mobile phone the address: biblephone.net/ebooks/online