2:10 Nu te teme nicidecum de ce ai sa suferi. Iata ca diavolul are sa arunce in temnita pe unii din voi, ca sa va incerce. Si veti avea un necaz de zece zile. Fii credincios pana la moarte, si-ti voi da cununa vietii.
Nu te teme. Vezi comentariul de la Iacov 1,2; compara cu Ioan 16,33.
Ai sa suferi. Sau ,,esti pe punctul de a suferi”. Dupa cat se vede, biserica Smirna fusese o tinta importanta a batjocurilor iudeilor, dar membrii ei nu suferisera inca lovitura cea grea a persecutiei. Totusi, crestinii de acolo aflasera fara indoiala despre persecutie, care bantuise deja prin alte locuri, si trebuie sa se fi temut mai dinainte de necazurile lor viitoare. Lucrul acesta e sugerat de forma verbului tradus aici ,,a se teme”, care arata ca ei se temeau deja. Hristos ii consoleaza oferindu-le asigurarea ca, in ciuda perspectivei persecutiei, ei nu trebuiau sa fie infricosati. Vezi comentariul de la Matei 5,10–12.
Incerce. Sau ,,ispiteasca”. Satana avea sa aduca asupra lor persecutia, pentru a-i face sa renunte la credinta. Dumnezeu avea sa permita persecutia pentru a-i intari si pentru a dovedi faptul ca ei aveau credinta adevarata. Desi s-ar putea ca Satana sa urle de furie impotriva bisericii, Dumnezeu Isi realizeaza planurile Sale. Vezi comentariul de la Iacov 1,2; Apocalipsa 2,9.
Imparatul roman Traian (98–117 d.Hr.) a trasat prima politica romana oficiala fata de crestinism. In faimoasa lui scrisoare nouazeci si sapte, scrisa lui Pliniu cel Tanar, guvernatorul sau din Bitinia si Pont, in Asia Mica, Traian a schitat o procedura care arata cum trebuie sa fie tratati crestinii, care pe vremea aceea erau o societate religioasa ilegala. El le-a ordonat slujbasilor romani sa nu-i urmareasca pe crestini, ci daca oamenii erau adusi inaintea lor pentru alte vinovatii si se dovedea ca sunt crestini, ei trebuiau sa fie executati, cu exceptia cazului in care se lepadau de credinta. Reglementarea aceasta, desi n-a fost impusa uniform, a ramas ca lege pana cand, in 3131 d.Hr., Constantin a dat decretul sau de toleranta.
Astfel, timp de doua secole crestinii au fost supusi posibilitatii arestarii si mortii pe neasteptate pentru credinta lor. Bunastarea lor depindea in mare masura de favoarea vecinilor pagani si iudei, care puteau sa-i lase sa traiasca in pace sau puteau sa se planga impotriva lor. Aceasta poate fi denumita persecutie toleranta. Imparatul nu a luat initiativa persecutarii crestinilor, dar a permis reprezentantilor sai si autoritatilor locale sa ia impotriva crestinilor masurile pe care le considerau corespunzatoare. Politica aceasta i-a lasat pe crestini la bunul plac al diferitelor administratii locale sub care traiau. In deosebi in timp de foamete, cutremur, furtuna, sau alte catastrofe, crestinii erau obiectul atacului, vecinii lor pagani presupunand ca prin refuzul de a se inchina la zei crestinii atrasesera mania divina asupra intregii societati.
Totusi uneori conducerea romana s-a dedat la persecutie agresiva impotriva bisericii (vezi comentariul de la v. 9). Romanii care cugetau observau cum crestinii deveneau tot mai numerosi si influenti in tot cuprinsul imperiului si ca stilul lor de viata era cu totul incompatibil cu felul roman de vietuire. Prin urmare, s-a intamplat adesea ca imparatii cei mai capabili sa fie cei care persecutau biserica, in timp ce aceia care nu isi luau asa in serios raspunderile erau de obicei multumiti sa nu-i deranjeze pe crestini.
Prima persecutie generala si sistematica a bisericii a fost intreprinsa de imparatul Decius, al carui edict imperial din anul 250 decreta suprimarea universala a crestinismului cu ajutorul torturii, al mortii si al confiscarii averii. Momentul care a ocazionat acest decret a fost celebrarea unui mileniu de la fondarea Romei, cu vreo trei ani mai de vreme, cand, in comparatie cu maretia trecutului, starea decadenta a imperiului a devenit si mai aparenta. Crestinismul a ajuns tapul ispasitor si se pare ca motivul pentru care s-a hotarat desfiintarea bisericii a fost salvarea imperiului. Politica aceasta a pierdut din putere prin moartea lui Decius in anul 251 d.Hr., dar a fost reinviata de Valerian la scurt timp dupa aceea. O data cu moartea sa, politica aceasta si-a pierdut din nou din putere, si de abia in timpul domniei lui Diocletian a avut biserica de dat piept din nou cu o criza, de data asta mai mare (vezi mai jos, la ,,zece zile”).
Zece zile. Aceste cuvinte trebuie intelese in doua moduri. Pe baza principiului an-zi, de calculare a perioadelor de timp profetice (vezi comentariul de la Daniel 7,25), aceste zece zile au fost socotite o perioada de zece ani reali si s-a considerat ca este vorba de perioada de persecutie imperiala crunta, de la 303 la 313 d.Hr. In acest timp Diocletian, impreuna cu asociatul si succesorul sau, Galerius, a dus cea mai darza campanie de anihilare a crestinismului pe care a suferit-o acesta din partea romanilor pagani. Ca si Decius si Valerian, predecesori ai lor, acesti conducatori credeau ca biserica a ajuns la asa tarie si popularitate in imperiu incat daca crestinismul nu va fi anihilat cu promptitudine, cultura traditionala romana va inceta sa existe si imperiul insusi se va dezintegra. In consecinta, ei au inaugurat o politica care a avut ca scop exterminarea bisericii. Primul decret al lui Diocletian impotriva crestinilor a fost emis in anul 303, interzicand crestinismul din intregul imperiu.
Persecutia a inceput in armata si s-a raspandit in intreg imperiul. Autoritatile romane si-au concentrat pedepsele asupra clerului crestin, in credinta ca daca pastorii erau nimiciti, turma se va imprastia. Ororile acestei persecutii sunt viu descrise de istoriograful bisericesc Theodoret (Ecclesiastical History, i, 6), care descrie adunarea episcopilor bisericii la Sinodul de la Niceea, la cativa ani dupa sfarsitul persecutiei (anul 325 d.Hr.). Unii au venit fara ochi, altii fara brate, care fusesera le smulse din incheieturi, altii cu trupul mutilat in diferite feluri. Fireste ca multi nu au supravietuit acestui timp de necaz. In 313, dupa aproape zece ani de la inceputul acestei persecutii, Constantin a dat un decret prin care acorda crestinilor libertatea deplina de a-si practica religia.
Totusi altii considera ca nu e pe deplin sigura parerea ca cele ,,zece zile” erau intentionate sa reprezinte un timp profetic. Ei sustin ca deoarece cuvintele ,,ce ai sa suferi”, ,,diavolul”, ,,termina”, si ,,moarte” au sens propriu, este cat se poate de natural ca si cele ,,zece zile” sa fie literale. In cazul acesta numarul ,,zece” ar trebui considerat un numar rotund, asa cum se intampla de multe ori in Scriptura (vezi Eclesiastul 7,19; Isaia 5,10; Daniel 1,20; Amos 6,9; Hagai 2,16; Zaharia 8,23; Matei 25,1.28; Luca 15,8; etc.; compara cu Mishnah Aboth 5. 1–9). Ca numar rotund, ,,zece zile” ar reprezenta o scurta perioada de persecutie, pe care fara indoiala ca a suferit-o biserica literala Smirna, din timpurile apostolice. Ar fi cu totul in armonie cu principiile corecte de interpretare ale profetiei (vezi comentariul de la Deuteronom 18,15) ca cele ,,zece zile” sa aiba o aplicatie la situatia istorica imediata din Smirna si o aplicatie figurata, la perioada istorica reprezentata de biserica Smirna (vezi comentariul de la Apocalipsa 1,11; 2,1.8; vezi p. 725; Nota Suplimentara de la sfarsitul capitolului).
Fii credincios. Forma greaca a verbului cuprinde ideea de a ,,continua sa fii credincios”. Smirna s-a dovedit a fi o biserica credincioasa.
Pana la moarte. Versiunea greaca implica exprimarea ,,pana la moarte inclusiv”.
Cununa. Gr. stephanos, ,,cununa”, sau ,,ghirlanda, de victorie”, nu o diadema de conducator. Cuvantul acesta era folosit pentru cununile date castigatorilor la jocurile grecesti. Aici el este un simbol al rasplatii pe care o vor primi cei biruitori in lupta cu Satana.
Vietii. Sensul expresiei ,,coroana vietii” este probabil redat mai bine in exprimarea ,,coroana care este viata” – ,,coroana” este ,,viata”. Coroana aceasta este dovada biruintei asupra diavolului si asupra ,,necazului” pricinuit de el. Compara cu 2 Timotei 4,8.