1:4 Ioan, catre cele sapte Biserici, care sunt in Asia: Har si pace voua din partea Celui ce este, Celui ce era si Celui ce vine, si din partea celor sapte duhuri, care stau inaintea scaunului Sau de domnie,
Ioan. Vezi comentariul de la v. 1. Faptul ca scriitorul nu simte nevoia de a se identifica din nou este o dovada ca el era bine cunoscut bisericii din ,,Asia”. Acest lucru da de asemenea marturie despre autenticitatea scrisorii, deoarece ar fi de asteptat ca, in afara de cel pe care credinciosii din ,,Asia” il recunosc drept ,,Ioan”, nici un alt scriitor sa nu mai pretinda autoritate si rang. Simplitatea cu care scriitorul face referire la sine se armonizeaza cu modul in care se mentine in umbra scriitorul Evangheliei lui Ioan (vezi Vol. V, p. 891).
Catre cele sapte Biserici. Din momentul acesta pana la sfarsitul cap. 3, Apocalipsa este schitata oarecum in forma unei scrisori antice, sau mai bine zis a unei serii de scrisori. Aceasta sectiune epistolara este o introducere la restul cartii, care este caracterizata printr-o succesiune de viziuni dramatice. In ce priveste folosirea numarului ,,sapte” in Apocalipsa si cele sapte biserici, vezi comentariul de la cap. 1,11.
Asia. Adica provincia romana a Asiei, o regiune de circa 300 de mile (480 km.) de la est la vest si 260 de mile (416 km.) de la nord la sud, in vestul teritoriului cunoscut astazi cu numele de Asia Mica, in actuala Turcie (vezi harta din fata p. 33, Vol. VI). In vremurile elenistice teritoriul aceasta a ajuns sa formeze importantul regat al Pergamului, un centru de baza al culturii grecesti. Cu privire la imprejurarile in care a devenit Pergamul provincia romana a Asiei, vezi Vol. V, p. 35. In vremurile Noului Testament Asia a ramas un centru important al culturii greco-romane. Pavel a petrecut acolo mai multe luni de zile (vezi Faptele Apostolilor 18,19–21; 19,1.10), iar succesul ostenelilor sale in acea regiune este atestat de trei din epistolele sale catre crestinii care locuiau acolo (Efeseni, Coloseni, Filimon). Prima sa epistola catre Timotei, care raspundea pe atunci de biserica din Efes, si probabil de bisericile din toata provincia, marturiseste despre existenta, in locurile acelea, a unei comunitati bine stabilite. Pavel era apostol al neamurilor si e destul de probabil ca membrii acestor biserici din provincia romana Asia sa fi provenit in cea mai mare parte dintre neamuri.
Dupa mutarea bisericii crestine mama din Ierusalim, cu putin timp inainte de anul 70 d.Hr., se pare ca Asia a devenit un centru crestin important. Acest lucru s-a datorat fara indoiala prezentei si conducerii apostolului Ioan. Conform traditiei, el a locuit in Efes si a calatorit prin tinutul invecinat, ,,aici pentru a randui episcopi, colo pentru a pune in randuiala biserici intregi, dincolo pentru a-i hirotoni pe cei care erau desemnati de Duhul” (Clement of Alexandria Who Is the Rich Man That Shall Be Saved? xlii; ANF, vol. 2, p. 603). O astfel de legatura intima intre apostol si bisericile din Asia pare sa fie reflectata aici.
Har … pace. Vezi comentariul de la Romani 1,7; 2 Corinteni 1,2. S-a sugerat ca aceasta salutare a aparut prin combinarea salutului grecesc obisnuit, chairein, ,,salutare!” (ca in Iacob 1,1), cu salutul ebraic shalom, al carui echivalent grecesc este eirene, ,,pace.” Chairein este probabil inrudit cu termenul mai religios, folosit aici, charis, ,,har”. Cele doua cuvinte, ,,har” si ,,pace”, apar de obicei in formulele de salut din primele epistole crestine si, dupa cat se pare, constituiau impreuna o forma specifica de salut in biserica apostolica (vezi Romani 1,7; 1 Corinteni 1,3; 2 Corinteni 1,2; Galateni 1,3; Efeseni 1,2; Filipeni 1,2; Coloseni 1,2; 1 Tesaloniceni 1,1; 2 Tesaloniceni 1,2; 1 Timotei 1,2; 2 Timotei 1,2; Tit 1,4; Filimon 3; 1 Petru 1,2; 2 Petru 1,2; 2 Ioan 3).
Celui ce este. Gr. ho on, ,,(Celui) existent”, o expresie in aparenta luata din LXX, de la Exodul 3,14, unde este folosita pentru a traduce numele divin EU SUNT. Ca si cuvantul ebraic, expresia aceasta implica existenta vesnica, dincolo de timp, prin Sine Insusi a lui Dumnezeu. Versiunea greaca spune literal: ,,de la El care este”, o prepozitie care nu e mai gramaticala nici in limba greaca. Totusi, aceste cuvinte nu sunt o dovada ca Ioan nu cunostea gramatica; refuzul sau de a conjuga verbul acesta, care reprezinta Divinitatea, este un mod subtil de a sublinia caracterul de neschimbat al lui Dumnezeu. Din contextul v. 4 si 5 reiese clar ca prin aceste cuvinte se face referire la Tatal.
Celui ce era. Dumnezeu a existat din vesnicie (Psalmi 90,2).
Celui ce vine. Sau ,,(Cel) viitor”, Seria - ,,Celui ce este”, ,,Celui ce era”, Celui ce vine” – arata ca verbul din ultima propozitie inlocuieste timpul viitor al verbului ,,a fi”, deci aceasta din urma propozitie este echivalenta cu exprimarea ,,Care va fi”. S-a propus ideea ca propozitia s-ar referi si la a doua venire a lui Hristos. Interpretarea aceasta, desi posibila din punct de vedere verbal, nu este potrivita cu contextul, care arata ca scriitorul nu se gandea la asta.
Aceasta referire la Tatal scoate in evidenta vesnicia Sa si afirma ca Acelasi care exista acum continuu, a existat din totdeauna si va exista pururi. Existenta lui Dumnezeu trece dincolo de timp, dar o vesnicie dincolo de timp nu poate fi exprimata in cuvinte omenesti decat prin termeni marginiti, trecatori, ca cei folositi de Ioan aici.
Sapte duhuri. Cu privire la semnificatia numarului ,,sapte” in Apocalipsa, vezi comentariul de la v. 11. In alta parte a cartii, aceste Sapte Duhuri sunt zugravite ca sapte lampi de foc (cap. 4,5) si ca cei sapte ochi ai Mielului (cap. 5,6). Asocierea facuta aici intre cele ,,sapte Duhuri” si persoana Tatalui si a lui Hristos, ca surse egale de har si pace pentru crestin, da de inteles ca ele reprezinta Duhul Sfant. Numarul ,,sapte” este probabil un simbol al desavarsirii Sale si poate de asemenea sa implice ideea varietatii darurilor prin care lucreaza prin om (vezi 1 Corinteni 12,4–11; compara cu Apocalipsa 3,1).
Inaintea scaunului Sau de domnie. Adica inaintea tronului ,,Celui ce este, Celui ce era si Celui ce vine”. Probabil ca pozitia aceasta implica ideea de a fi gata pentru slujire. Vezi comentariul de la cap. 4,2–5.