3:14 A randuit dintre ei doisprezece, ca sa-i aiba cu Sine, si sa-i trimita sa propovaduiasca.
A randuit. [,,A hirotonit”,KJV]. Gr. poieo, ,,a face”, adica ,,a randui”. Desi este adevarat ca Isus a ,,hirotonit” faptic pe cei doisprezece cu ocazia aceasta (vezi DA 296), intelesul acesta nu este implicit in cuvantul poieo.
Doisprezece. Dovezi textuale importante pot fi citate (cf. p. 146) pentru adaugarea din Luca 6,13 ,, pe care i-a numit apostoli”. Nu este dat un motiv specific pentru a explica de ce au fost alesi doisprezece – nici mai multi nici mai putini. Cineva se gandeste imediat la cei doisprezece fii ai lui Iacov, fondatorii celor douasprezece semintii ale lui Israel. Cinci din barbatii invitati acum fusesera ucenicii lui Isus chiar de la inceputul lucrarii Lui cu vreo doi ani mai inainte; acestia erau Ioan, Andrei, Petru, Filip si Natanael sau Bartolomeu (vezi Ioan 1,40-49). Primii trei din acest grup, impreuna cu fratele lui Ioan, Iacov, acceptasera chemarea la mare cu cateva luni mai inainte de data aceasta (vezi la Luca 5,11). Mai de curand, Matei fusese adaugat la grup.
Numirea si hirotonirea celor doisprezece a fost un eveniment de insemnatate majora in misiunea lui Isus. Ioan Botezatorul proclamase asezarea iminenta a ,,imparatiei cerurilor” (Matei 3,2) si Isus repetase solia aceasta in timpul primei parti a lucrarii Sale (vezi Matei 4,17), indeosebi in decursul primei calatorii galileene, de curand incheiata (MB 2,3). Imparatia pe care Hristos venise sa
o intemeieze la prima Lui venire era imparatia harului divin (vezi la Matei 3,2; 5,2), al carei Imparat era El. Supusii Sai erau aceia care Il primeau si credeau in numele Lui (vezi Ioan 1,12). Inimile lor erau domeniul Lui (vezi la Luca 17,21).
Numirea celor doisprezece poate fi privita pe buna dreptate ca inaugurarea formala a imparatiei harului pe care Hristos venise sa o infiinteze. Predica de pe munte care a urmat imediat poate fi privita atat ca momentul inaugural al lui Hristos ca Imparat al imparatiei harului, cat si ca o constitutie a noii imparatii. La scurt timp dupa tinerea acestei predici Hristos, impreuna cu cei doisprezece, a plecat in a doua calatorie galileana, in care, prin invatatura si exemplu a demonstrat natura imparatiei si valoarea ei pentru om.
Sunt date patru liste ale celor doisprezece, cate una de Matei (cap. 10,2-4) si Marcu si doua de Luca, una in Evanghelie (cap. 6,14-14) si una in Fapte (1,13). Acesta sunt date alaturat
CEI DOISPREZECE APOSTOLI
Metoda cea mai naturala de a-i grupa pe cei doisprezece este de a-i imparti in grupe de cate doi. Cand Isus i-a trimis in a treia calatorie galileana, i-a trimis doi cate doi (vezi Marcu 6,7), frate cu frate, prieten cu prieten (DA 350). Lista lui Matei este probabil intemeiata pe gruparea aceasta, deoarece dupa numirea celor doua perechi de frati, Petru si Andrei, si Iacov si Ioan, el inscrie restul celor doisprezece in grupe de cate doi, fiecare din cei doi fiind legati prin cuvantul ,,si”, in felul acesta Filip este legat cu Bartolomeu (vezi Ioan 1,45), Toma cu Matei, Iacov (fiul lui Alfeu) cu Tadeu si Simon (Cananitul) cu Iuda Iscarioteanul. In plus lista lui Matei este data in legatura cu trimiterea celor doisprezece.
O alta grupare naturala apare cand fiecare din cele patru liste este impartita in trei grupe de cate patru fiecare. Desi ordinea celor doisprezece variaza usor de la lista la lista, totusi cei patru membri ai fiecarei grupe de felul acesta sunt constanti in cele patru liste (cu exceptia grupei a patru din Fapte 1,13, unde Iuda Iscarioteanul lipseste).
Din punct de vedere omenesc cei doisprezece barbati numiti si hirotoniti cu ocazia aceasta erau saraci si necultivati, o grupa de galileeni provinciali simpli. Dispretul cu care conducatorii iudei priveau la urmasii lui Isus in general, L-a determinat, probabil cateva saptamani dupa aceasta, sa spuna parabola cu aluatul (vezi Matei 13,33; COL 95). Aluatul harului transformator al lui Dumnezeu isi incepuse deja lucrarea in inima celor doisprezece oameni nepromitatori, obisnuiti si cand acestia au iesit din perioada uceniciei lor nu mai erau neciopliti, necultivati sau neinvatati (vezi Luca 5,11). Trei din ei au devenit scriitori capabili. Ioan era un cercetator profund. Pe cat se stie, nici unul dintre cei doisprezece nu absolvise vreo scoala rabinica, si pe cat se pare nici unul nu era membru al aristocratiei iudaice. Dar ca rezultat ei au fost lipsiti de prejudecatile inveterate care aproape intotdeauna ii faceau pe carturari si pe Farisei sa nu vada cerintele lui Isus.
Sa-i aiba cu Sine. [,,Sa fie cu El”, KJV]. Adica, sa fie ucenicii Sai sau invatacei in scoala Lui si sa-L ajute in lucrarea Lui. Reiese din v. 13 ca erau alti ,,ucenici” pe care, cel putin cu ocazia aceasta, nu i-a numit si nu i-a hirotonit ca ,,apostoli” (vezi la vers 13). Ca ,,ucenici” oamenii veneau la Hristos ca sa invete de la El; El i-a trimis ca ,,apostoli” sa invete pe altii. Cuvantul ,,apostol” este derivat din gr. apostolos, care vine de la doua cuvinte apo ,,de la” si stello ,,a trimite”. Un ,,apostol” este deci, literal, ,,un trimis” (vezi la Matei 10,2). De semnarea ,,apostoli” i-a distins de aici inainte pe cei doisprezece ,,ucenici” in general, nu ca cei doisprezece au incetat de a fi ucenici, dar ei au devenit, de asemenea, apostoli.
Intr-un sens oarecum mai larg, Pavel se referea adesea la sine ca ,,apostol” (1 Corinteni 4,9; Galateni 1,1; etc.; cf. Evrei 3,1). Se pare ca Pavel isi intemeia pretentia lui la apostolie, insa, pe faptul ca Hristos i se aratase (vezi la 1 Corinteni 15,8) si il instruise (vezi Galateni 1,11.12). Cu toate acestea el vorbea despre sine atat ca ,,cel mai mic dintre apostoli” (1 Corinteni 15,9) si iarasi ca nefiind ,,cu nimic mai prejos decat apostolii acestia nespusi de alesi” (2 Corinteni 11,5). In alta parte el impaca aceste doua idei aparent exclusive (vezi 2 Corinteni 12,11). Intr-un sens si mai larg, barbati ca Barnaba, Timotei si Sila erau si ei numiti apostoli (vezi Fapte 14,14; 1 Tesaloniceni 1,1; 2,6). Este posibil ca termenul era aplicat si la orice delegat sau sol trimis de o biserica crestina ca reprezentant al ei (2 Corinteni 8,23; Filipeni 2,25).
Sa propovaduiasca. Aici si in versetul 15 cele doua aspecte majore ale lucrarii personale ale lui Hristos sunt date si ca obiective ale lucrarii celor doisprezece: predicarea, pentru vindecarea sufletului; si vindecare, pentru tamaduirea trupului. Isus Insusi devota mai mult timp lucrarii in folosul nevoilor fizice ale omenirii decat predicarii si cei doisprezece fara indoiala au urmat pilda Lui.