17:3 Daca cineva din casa lui Israel junghie in tabara sau afara din tabara un bou, un miel sau o capra,
Daca cineva. Cand poporul Israel a parasit Egiptul, impreuna cu evreii a plecat si o grupa mare alcatuita mai ales din egipteni. Biblia ii numeste ,,oameni de tot soiul”, literal ,,multime numeroasa amestecata” (Exod 12,38; Numeri 11,4). Un cuvant si mai bun ar putea fi ,,gloata”, folosit de unele traduceri. Ei erau o sursa de necaz permanent, si chiar conducatori la razvratire. Ei au fost cei care au instigat cererea dupa mancare de carne, care a avut ca rezultat moartea a mii de oameni (Numeri 11,4-6; 18-20; 31-33). Desi erau zilnic martori la minunea manei din cer, ei erau nerecunoscatori si nesfintiti. Ca si cei ce traiesc datorita binefacerii altora, cererile lor cresteau mereu.
Este rezonabil a se presupune ca aceasta multime amestecata urma sa incerce sa-si continue sarbatorile ceremoniale pagane. In Egipt existau cele mai degradate forme de paganism. Printre acestea, probabil ca cea mai degradanta era inchinarea la diavol (Levitic 17,7), in legatura cu care se jertfeau tapi sau satiri (RSV). Printre izraeliti incepusera sa se furiseze abuzurile si era nevoie de o reforma.
Inainte de ridicarea sanctuarului, tatal familiei era si preotul ei, si ca atare aducea jertfe. Cand a fost ridicat Cortul Intalnirii si preotii au luat sarcina aducerii de jertfe, in viata lui Israel a avut loc o mare schimbare. Tatal le-a cedat levitilor o parte din prerogativele lui de mai inainte, iar acest fapt poate ca a dat nastere la nemultumire.
Obiectul care a pricinuit dificultatea cea mai mare a fost regula ca toate jertfele de animale trebuiau sa se faca de aici inainte numai la Sanctuar si ca sarbatorile care aveau loc de obicei in legatura cu jertfele trebuiau sa fie tinute tot acolo. Lucrul acesta in sine nu avea sa pricinuiasca dificultati lui Israel, pentru ca sanctuarul era asezat central in pustie pentru a ajunge la el cu usurinta. Dar acest aranjament avea sa puna capa sarbatorilor multimii amestecate pe care, putem presupune ca, multi izraeliti le adoptasera cu entuziasm. Pana unde mersesera izraelitii cu aceasta inchinare idolatra reiese clar din porunca din versetul 7.
Dintre toate sacrificiile, jertfele pentru pace erau cele mai predispuse la abuzuri. In general, celelalte, in care era vorba de sange, fie erau date preotului, fie erau arse, dupa ce sangele fusese stropit si grasimea indepartata. In nici unul dintre cazuri, cel care aducea jertfa nu primea nici o parte din ea. Doar la jertfele pentru pace, Domnul primea sangele si grasimea, iar preotul pieptul si spata dreapta (cap. 7,34), iar ce mai ramanea ii apartinea aducatorului jertfei si invitatilor lui (Deutronom 27,7; vezi Levitic 7,15).
Din punct de vedere pur omenesc, jertfele pentru pace aveau un alt avantaj. De obicei, pentru ca o jertfa sa fie primita trebuia sa fie desavarsita (cap. 22,21; 3,1), dar o jertfa pentru pace, fiind o jertfa de buna voie, nu se cerea sa fie desavarsita. Ea putea fi folosita chiar daca avea ,,un madular prea lung sau prea scurt” (cap 2,23). Daca un om dorea sa dea o serbare, putea sa aleaga un animal care era diform, dar nu bolnav.
De aici inainte, el trebuia sa-l aduca la Cortul Intalnirii si sa-I prezinte Domnului, adica preotului, ceea ce cerea Dumnezeu. De aici inainte, nici un izraelit nu mai putea participa la nici o celebrare, in afara de acelea tinute in interiorul taberei. Se presupune ca acestea erau conduse in armonie cu regulile religioase si sociale cuprinse in Legea lui Dumnezeu.
Mutarea sacrificarilor si a festivitatilor avea sa aiba si alte rezultate dorite. Se pare ca textul vrea sa spuna ca orice sacrificare a animalelor trebuia sa aiba loc sub directa supraveghere a preotilor. In felul acesta, chiar si junghierea unui animal era facuta ca act semi-religios. Inteleasa in felul acesta, porunca avea sa sublinieze faptul ca Dumnezeu trebuia sa fie recunoscut in toate lucrurile, ca El cerea o parte din tot ce aveau, in acest caz, sangele si grasimea. Acest act avea sa-i invete pe cei din Israel sa-L cinsteasca pe Dumnezeu cu avutul lor si sa imparta cu preotii ce le apartinea. Mai ales varsarea de sange si sangele insusi a capatat un sens nou, pentru ca poporul avea sa-l trateze cu cel mai mare respect si nu putea sa-l manance in nici o imprejurare.
Principiile acestea sunt tot atat de valabile acum ca atunci. Dumnezeu are o pretentie asupra a tot ce posedam. Dumnezeu trebuie sa fie onorat chiar si in ce priveste mancarea si bautura. De asemenea, Dumnezeu ar dori ca poporul Sau sa fie deosebit de multimea amestecata. In asocierea cu lumea sunt pericole si pentru tanar, si pentru batran. Legaturile se formeaza usor, iar rezultatele sunt adesea fatale pentru credinta celui credincios. Scolile din lume sunt pline de primejdii. Functiile lor sociale sunt o cursa, dupa cum sunt si exercitiile de clasa si de absolvire in Sabat. Oricine merge ,,afara din tabara” are nevoie de o protectie deosebita si mai intai trebuie sa aiba o chemare sigura de la Dumnezeu sa faca asa.