Printable ModeIoan 1:51
|
1:51 Apoi i-a zis: Adevarat, adevarat va spun, ca, de acum incolo, veti vedea cerul deschis si pe ingerii lui Dumnezeu suindu-se si pogorandu-se peste Fiul omului. Adevarat, adevarat. Vezi la Matei 5,18. Din toti scriitorii NT numai Ioan dubleaza cuvantul aici. El face lucrul acesta in total de 25 de ori, citandu-L in fiecare caz pe Isus. Echivalentul ebraic al expresiei ,,adevarat, adevarat” apare de repetate ori in Manualul Disciplinei ( 1QS), unul din sulurile de la Marea Moarta (vezi p. 91), dar intr-un sens oarecum diferit de acela in care il foloseste Ioan. Ingerii lui Dumnezeu. In figura aceasta pitoreasca de vorbire Isus cuprinde propria lui lucrare pentru omenire (vezi DA 142, 143). Figura este evident bazata pe visul lui Iacov din Betel, pe cand era pe drum spre Haran (Geneza 28,12). Comparati Evrei 1,14. Fiul Omului. Vezi la Marcu 2,10. Aceasta este cea dintai folosire relatata a titlului de catre Isus. NOTA ADITIONALA LA CAPITOLUL 1 Credinta crestina isi gaseste sursa, centrul si certitudinea ei in Hristosul istoric al NT. Asa cum este aratat in Ioan 1,13.14 (vezi comentariul acolo) si pretutindeni in NT, Hristos este Dumnezeu adevarat in sensul absolut si categoric al cuvantului si om adevarat in orice privinta, cu exceptia pacatului. La intrupare divinitatea si umanitatea au fost unite inseparabil in persoana lui Isus Hristos, unicul Dumnezeu-om (vezi la Matei 1,1). Dar Scripturile mai declara si ca ,,Domnul, Dumnezeul nostru, este singurul Domn” (Deuteronom 6,4; Marcu 12,29). Adevarul la care biserica crestina a ajuns mostenitoare cuprindea in felul acesta paradoxul unui monteism triun si misterul unui Dumnezeu intrupat, ambele conceptii depasind intelegerea marginita si sfidand analiza si definitia ultima. Totusi, pentru crestinii fierbinti ai vremurilor apostolice faptul unui Domn crucificat, inviat din morti si viu, pe care multi dintre ei Il vazusera si auzisera (vezi Ioan 1,14; 2 Petru 1,16; Ioan 1,1-3), subordona problemele teologice inrudite intr-un loc de importanta minora. Dar, cu trecerea acelei generatii (vezi Apocalipsa 2,4; cf. Iosua 24,31), viziunea unui Domn viu s-a intunecat si curatenia si evlavia primara au disparut, oamenii s-au intors tot mai mult de la realitatile practice ale Evangheliei la aspectele teoretice care trezeau curiozitatea, sub iluzia ca cercetand cu mijloacele complicate ale filozofiei ar putea, poate, sa-L descopere pe Dumnezeu (vezi Iov 11,7; Romani 11,33). Printre diferitele erezii care au aparut ca sa tulbure biserica nici unele nu erau mai serioase decat acelea care se preocupau cu natura si cu persoana lui Hristos. Controversa cu privire la problema aceasta a zguduit biserica timp de secole si a fost marcata printr-o prelungita succesiune de erezii, sinoade si schisme. Pentru oricine in afara de cercetatorii istoriei bisericesti un studiu detaliat al acestei controverse poate sa apara lipsit de interes si de valoare practica. Dar astazi, nu mai putin ca in vremurile apostolice, certitudinea credintei crestine se concentreaza in Hristosul istoric al NT. De asemenea, sub o infatisare sau alta, diferite erezii din vechime fie ca traiesc mai departe, fie au fost reinviate. Dintr-o scurta revizuire a cursului acestei controverse a timpurilor primare crestinii moderni pot ajunge sa recunoasca si sa fie vigilenti contra, acelorasi erori care au chinuit pe fratii lor evlaviosi din veacurile trecute (vezi Ioan 8,32; 1 Ioan 4,1). Cele doua faze ale acestei dezbateri prelungite sunt in general cunoscute sub numele de controversele trinitariene si christologice. Cea dintai se preocupa de pozitia lui Hristos ca Dumnezeu si a doua cu legatura intruparii dintre natura Lui divina si umana. Controversa trinitariana s-a concentrat in luptele bisericii cu donatismul, monarhianismul si arianismul din secolul I pana in secolul al IV-lea si controversa cristologica in luptele ei cu nestorianismul, monofizismul si monoteletismul, din secolul al V-lea pana in secolul al VII-lea. Biserica crestina. Credinta bisericii crestine apostolice in legatura cu Isus este bine rezumata in afirmatia lui Petru ca Isus este ,,Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu” (Matei 16,16) si in simpla declaratie de credinta citata de Pavel, ,,Isus este Domnul [Gr. Kurios, aici echivalent cu ebr. Yahweh] (1 Corinteni 12,3). Primii crestini credeau ca El este Dumnezeu in cel mai inalt inteles al cuvantului si faceau din credinta aceasta piatra unghiulara a credintei lor (vezi la Matei 16,18). ,,Carnea si sangele” nu puteau descoperi sau explica adevarul acesta, al trebuia primit prin credinta (vezi Matei 16,17). Certitudinea aceasta implicita a bisericii primare cu privire la Trinitate si la natura divino-umana a lui Hristos era intemeiata pe invataturile explicite ale lui Isus si ale apostolilor. Nu dupa multi ani de cand Hristos Se inaltase la ceruri si ,,lupi rapitori” au inceput sa prapadeasca turma, si chiar in biserica s-au ridicat oameni vorbind ,,lucruri stricacioase” si tragand pe ucenici de partea lor (vezi Fapte 20,29.30). Docetismul si gnosticismul. Cea dintai eroare cu privire la natura si persoana lui Hristos este in general mentionata ca docetism. Numele acesta vine de la un cuvant grecesc care inseamna ,,a apare”. Docetismul a luat diferite forme, dar ideea lui fundamentala era ca Hristos parea doar sa aiba un trup, ca El era o fantoma si nu era om deloc. Cuvantul a ajuns intrupat numai in aparenta. Erezia aceasta s-a ivit in vremurile apostolice si a persistat cu bine pana pe la sfarsitul secolului al II-lea. Docetismul era indeosebi o caracteristica a unor grupuri ca ebionitii si gnosticii. Cei dintai erau crestini iudei care aderau strict la ritualurile si practicile iudaismului. Cei din urma erau in primul rand crestini dintre Neamuri. Gnosticismul era doar cu putin mai mult decat o contopire a diferitelor filozofii pagane travestindu-se sub infatisarea unei terminologii crestine. O traditie timpurie si poate autentica il identifica pe Simon Magul (vezi Fapte 8,9-24) ca primul promotor al erorii cu privire la natura si persoana lui Hristos si ca primul gnostic crestin. Cativa ani mai tarziu un crestin cu numele de Cerint s-a ridicat in Alexandria, un barbat care este clasificat de unii ca fiind ebionit si de altii ca gnostic. El tagaduia ca Hristos venise in trup, sustinand ca presupusa Lui intrupare era aparenta si nu reala. Ebionitii nu erau gnostici, dar sustineau vederi similare cu privire la umanitatea lui Hristos. Ei priveau pe Hristos ca fiind numai fiul lui Iosif, dar ales de Dumnezeu ca Mesia deoarece S-a distins prin evlavie si tinerea Legii si a fost adoptat ca Fiu al Lui Dumnezeu la botezul Sau. O grupa de ebioniti, elchesaitii, invatau ca Hristos fusese literal ,,nascut” din Tatal in veacurile trecute si era in felul acesta inferior Lui. In contrast cu ebionitii care Il considerau pe Hristos ca fiind in esenta un tip superior de fiinta umana, gnosticii, in general vorbind, tagaduiau cu totul ca El ar fi o fiinta omeneasca. Ei Il concepeau pe Hristos ca o ,,fantoma” sau ,,eon” care a pus stapanire temporar pe Isus, o fiinta omeneasca obisnuita. Dumnezeirea nu s-a intrupat in realitate. Cu privire la influenta grozav de mare pe care gnosticismul a avut-o asupra crestinatatii istoricul bisericesc Latourette sugereaza posibilitatea ca ,,pentru un timp majoritatea celor care se considerau crestini sa fi urmat la una sau alta din multele forme” (K.S. Latourette, A History of Christianity, p. 123). Aparand treptat in timpurile apostolice, gnosticismul a ajuns la culmea influentei lui asupra bisericii in cursul secolului al II-lea. Recunoscand grava amenintare prezentata de gnosticism, biserica a luptat cu eroism contra lui. Scriind in cursul ultimei jumatati a secolului al II – lea, Irineu remarca acum ca Ioan a scris Evanghelia sa cu scopul specific de a combate vederile docetice ale lui Cerint (Irineu, Contra ereziilor, xi, 1, in Ante-Nicene Fathers, vol. 1, p. 426; vezi Ioan 1,1-3.14; 20,30.31). In epistole Ioan avertizeaza si mai clar contra ereziei docetice, pe ai carei sustinatori ii infiereaza ca ,,anticristi” (1 Ioan 2,18-26; 4,1-3.9.14; 2 Ioan 7.10). In cursul primei sale detentii in Roma (c. anul 62 d. Hr.) Pavel avertiza pe credinciosii din Colose contra ereziei docetice (Coloseni 2,4.8.9.18) si cam in acelasi timp Petru dadea glas unei avertizari si mai puternice (2 Petru 1,1-3). Iuda (v. 4) se refera la erezia docetica. ,,Nicolaitii” din Apocalipsa 2,6 erau gnostici, desi nu neaparat docetisti (Irineu, Contra ereziilor, xi. 1, in Ante-Nicene Fathers, vol. 1, p. 426. In cursul primei jumatati a celui de al II-lea secol s-au ivit diferiti invatatori gnostici pentru a chinui biserica cu ereziile lor daunatoare. Proeminent intre acestia a fost Basilide si Valentinus, ambii din Alexandria. Dar poate cel mai cu influenta – si mai cu succes – promotor al ideilor docetice a fost Marcion, in cursul ultimei jumatati a aceluiasi secol. El nu era de fel gnostic, dar vederile lui cu privire la Hristos semanau mult cu cele ale gnosticilor. El sustinea ca nasterea, viata fizica si moartea lui Isus nu erau reale, ci doar dadeau aparenta de realitate. Biserica a luptat plina de curaj contra ideilor grave ale docetismului. In decursul ultimei jumatati a secolului al II-lea, Irineu s-a distins in mod curajos ca marele aparator al dreptei credinte contra ereziei. Lucrarea lui polemica Contra erezei, mai ales a ereziei gnostice, a supravietuit pana in vremurile de fata. Irineu a scos in evidenta unitatea Dumnezeirii. Monarhianismul. Asa dupa cum arata numele, monarhianismul scotea in evidenta unitatea Dumnezeirii (un ,,monarh” este literal, un ,,singur stapanitor”). De fapt, aceasta era o reactie contra acelor multi dumnezei ai gnosticilor si a celor doi dumnezei ai lui Marcion – Dumnezeul VT, pe care el Il considera un Dumnezeu rau si Hristos, un Dumnezeu al iubirii. Asa cum fac adesea miscarile reactionare, ea a trecut la extrema opusa si ca urmare a devenit o erezie pe care biserica a gasit mai tarziu de cuviinta sa o condamne. Orientarea caracteristica monarhianismului poate fi considerata ca a avut meritul sa curete biserica de invataturile gnostice, dar tratamentul a cauzat tot atata paguba ca si maladia pe care se presupunea ca o vindeca. Lupta cu monarhianismul a inceput catre sfarsitul secolului al II-lea si a dainuit pana in secolul al III-lea. Au fost doua tipuri de monarhianism: dinamistii (de la un cuvant grec insemnand ,,putere”), care invatau ca o putere divina anima trupul omenesc al lui Isus, care se presupunea ca nu avea o dumnezeire a Lui propriu-zisa si era lipsit de un adevarat suflet omenesc si modalistii care concepeau un singur Dumnezeu care Se descoperise in diferite feluri. Pentru a mentine unitatea Dumnezeirii, dinamistii tagaduiau cu totul dumnezeirea lui Hristos, pe care Il considerau un simplu om ales de Dumnezeu sa fie Mesia si inaltat la nivel de dumnezeire. Potrivit cu adoptionismul, o varianta a acestei teorii, omul Isus a ajuns la desavarsire si a fost adoptat ca Fiu al lui Dumnezeu la botezul Lui. Modalistii invatau ca un Dumnezeu Se descoperise in diferitei feluri. Tagaduind orice deosebire in personalitate, ei au abandonat cu totul credinta in natura triuna a Dumnezeirii. Ei acceptau adevarata divinitate atat a Tatalui, cat si a Fiului, dar se grabeau sa explice ca cei doi erau numai diferite denumiri pentru aceeasi fiinta divina. Acest punct de vedere este uneori numit patripasianism, pentru ca se presupune ca Tatal a devenit Fiul la intrupare si in consecinta a suferit si a murit ca Hristos. La fel, la inviere, Fiul a devenit Duhul Sfant. De la cel mai faimos sustinator al teoriei, Sabelius, vederea acesta a fost numita sabelianism. Sabelienii sustineau ca numele treimii erau simple desemnari prin care aceeasi persoana indeplinea diferite functii cosmice. Astfel, inainte de intrupare, fiinta aceasta divina era Tatal; la intrupare Tatal a devenit Fiul; iar la inviere Fiul a devenit Duhul Sfant. La inceputul secolului al III-lea Tertulian a combatut monarhianismul modalistic, accentuand atat personalitatea Fiului lui Dumnezeu, cat si unitatea Dumnezeirii. Totusi, el sustinea ca Hristos era un Dumnezeu dintr-o ordine subordonata – o teorie cunoscuta ca subordinationism. Pe la mijlocul secolului al III-lea Origen a prezentat teoria generatiei eterne, potrivit careia Tatal este Dumnezeu in intelesul cel mai inalt. Fiul este coetern cu Tatal, dar ,,Dumnezeu” numai intr-un sens derivat. Origen credea ca sufletul lui Hristos – ca toate sufletele omenesti, asa cum gresit presupunea el – pre-exista, dar se deosebea de toate celelalte prin faptul ca era curat si necazut. Logosul sau Cuvantul divin, a ajuns la o unire indisolubila cu sufletul omenesc al lui Isus. Facand deosebire intre theos, Dumnezeu, si ho theos, Dumnezeul din Ioan 1,1; Origen tragea concluzia ca Fiul nu este Dumnezeu in sensul prim si absolut, ci ,,Dumnezeu” numai datorita comunicarii unei divinitati de grad secundar care putea sa fie denumita theos, dar nu ho theos. Hristos ar fi astfel la mijloc intre cele create si cele necreate. Origen poate fi numit parintele arianismului. Arianism. La inceputul secolului al IV-lea Arie, un prezbiter al bisericii din Alexandria a adoptat teoria lui Origen cu privire la Logos, cu exceptia faptului ca tagaduia orice substanta intermediara intre Dumnezeu si fiintele create. De aici el deducea ca Fiul nu este divin in nici un inteles al cuvantului, ci strict o fiinta creata, desi cea mai de sus si cea dintai dintre toate si ca, deci ,,a fost un [timp] cand n-a fost”. El invata ca exista numai o singura fiinta – Tatal – careia ii poate fi atribuita existenta eterna, ca Tatal L-a creat pe Fiul din nimic si ca inainte de generarea Lui printr-un act al vointei Tatalui, Fiul nu a existat. Pentru Arie, Hristos nu era nici om adevarat, pentru ca era fara suflet omenesc si nici inca cu adevarat divin, pentru ca era fara esenta si atributele lui Dumnezeu. El era pur si simplu cea mai inaltata dintre toate fiintele create. Fiinta omeneasca Isus era aleasa, datorita precunoasterii de catre Dumnezeu a triumfului Lui, sa fie Hristosul. La primul sinod din Nicea, intrunit in anul 325 d.Hr., pentru a trata controversa ariana, Atanasie a pasit inainte ca ,,parinte al ortodoxiei”, sustinand ca Isus Hristos a fost totdeauna si ca El a venit nu din neexistenta anterioara, ci din aceeasi esenta ca Tatal. Aplicand termenul homoousios, ,,o substanta” la Hristos, sinodul a afirmat credinta lui ca El este din una si aceeasi esenta ca Tatal. Homoousios nu putea fi inteles altfel. Sinodul a anatemizat atat arianismul, cat si sabelianismul ca cele doua deviatii principale de la adevarul exact si a declarat ca nu se tagaduia unitatea Dumnezeirii cand se afirma trinitatea si nu se tagaduia trinitatea cand se sustinea unitatea. Astfel crezul nicean afirma ca Fiul este ,,nascut din Tatal […esenta Tatalui, Dumnezeu din Dumnezeu], Lumina din Lumina, Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat, nascut, nu facut, fiind din aceeasi substanta (omoousios) cu Tatal (citat in Philip Scheff, Creeds of Christendom, vol. 1, p. 29). Crezul acesta a devenit proba cruciala a ortodoxiei trinitariene. Arienii au respins decizia sinodului si au intrat in schisma, si timp de secole arianismul s-a dovedit a fi vrajmasul cel mai formidabil al Bisericii Romani-Catolice (vezi la Daniel 7,8). Dupa primul sinod din Nicea, un grup uneori numit semi-arieni a tulburat de asemenea biserica. Cuvantul lor cheie era homoiousios, prin care descriau pe Fiul ca fiind din ,,substanta asemanatoare” cu a Tatalui, in contrast cu homoousios (,,aceeasi substanta”) a crezului nicean. Fruntasi intre oponentii ortodoxiei dupa sinodul de la Nicea au fost Apolinarie si Marcelus. Ambii afirmau adevarata unitate a divinitatii si a umanitatii in Hristos, dar tagaduiau adevarata Lui umanitate, afirmand ca voia divina a facut din natura umana a lui Isus un instrument pasiv. Aceste diferite probleme au dus la un alt sinod in anul 381, la Constantinopole. Sinodul acesta a reafirmat crezul nicean, a clarificat intelesul lui si a declarat prezenta a doua naturi reale in Hristos. Nestorianismul. Dupa sinodul de la Constantinopole atentia bisericii a fost indreptata catre asa numitul aspect christologic al problemei naturii si persoanei lui Hristos. Se faceau incercari de a defini natura elementelor divine si a elementelor umane in Hristos si de a enunta legatura dintre acestea doua. Cum puteau doua naturi personale sa existe laolalta intr-o singura persoana? Aceasta faza a controversei s-a concentrat in doua scoli opuse de gandire; una in Alexandria si cealalta in Antiohia, in Siria. Amandoua recunosteau adevarata unitate a divinitatii si umanitatii intr-o singura persoana, Isus Hristos, dar scoala alexandrina accentua unitatea celor doua naturi si sublinia importanta dumnezeirii, in timp ce scoala antiohiana scotea in evidenta distinctia dintre cele doua naturi si sublinia importanta aspectului uman. Partizanii Antiohiei sustineau ca divinitatea si umanitatea intrasera in legatura de coexistenta si conlucrare constanta fara ca de fapt sa se contopeasca. Ei separau cele doua naturi dintr-o singura persoana, declarand ca nu era o unire completa, ci numai o asociere permanenta. Ei faceau o hotarata distinctie intre Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu si Hristos ca Fiu al omului si dadeau naturii omenesti o recunoastere mai distincta. Ei concepeau unitatea celor doua naturi ca realizata prin unitatea vointelor respective. Ei pastrau realitatea si deplinatatea naturii umane a lui Hristos, dar primejduiau unitatea persoanei. Era o unire nedesavarsita, incompleta, imprecisa, mecanica, in care cele doua naturi nu erau cu adevarat unite intr-o singura persoana constienta de sine. Pe de alta parte, partizanii Alexandriei concepeau o amestecare completa si miraculoasa a celor doua naturi, cea umana fiind topita in una singura cu cea divina si facuta subordonata ei. Astfel, Dumnezeu a intrat in umanitate si cu ajutorul acestei uniri a naturii dumnezeiesti cu natura omeneasca a devenit posibil ca Hristos sa conduca omenirea inapoi la Dumnezeu. Conflictul dintre aceste doua scoli de gandire si-a ajuns apogeul in controversa nestoriana la inceputul secolului al V-lea. Nestorie, din Antiohia, admitea adevarata dumnezeire si adevarata umanitate, dar tagaduia unirea lor intr-o singura persoana constienta de sine. Hristosul nestorian este alcatuit de fapt din doua persoane care au parte de unire morala si de simpatie, nici una nefiind insa in chip decisiv afectata de cealalta. Divinitatea nu este smerita; umanitatea nu e inaltata. Exista Dumnezeu si exista om; dar nu exista Dumnezeu-om. Al treilea sinod ecumenic bisericesc a fost convocat la Efes, in 431, cu scopul de a aplana cearta aceasta dintre scoala din Antiohia si aceea din Alexandria. Sinodul a osandit pe Nestorie si invataturile lui, dar n-a considerat ca este nevoie sa se alcatuiasca un nou crez pentru a inlocui crezul de la Nicea. De fapt, nu s-a aplanat sau realizat nimic, ci doar s-a largit fisura si controversa rezultanta a luat asa proportii incat toate celelalte probleme doctrinare au fost lasate la o parte. Monofizitismul. Dupa sinodul de la Efes inca o teorie, cunoscuta sub numele de monofizitism, sau eutihianism s-a ridicat si a intrat in scena pentru a prezenta o conceptie cu privire la Hristos complet opusa aceleia a lui Nestorie. Eutihie, exponentul ei principal, sustinea ca natura umana originara a lui Isus a fost transmutata in natura divina la intrupare, cu rezultatul ca Isus omenesc si Hristosul divin au devenit o persoana si o natura. El afirma unitatea constiintei de sine, dar contopea in asa fel cele doua naturi, incat ele isi pierdeau identitatea individuala. Convocat in 451 pentru a discuta nestorianismul si monofizismul, sinodul din Calcedon a luat hotarare si impotriva unuia si a celuilalt. Atat Nestorie, cat si Eutihie au respins hotararea sinodului si au intemeiat secte independente ale crestinismului, asa cum facuse Arie cu mai mult de un secol inainte. Sinodul de la Calcedon a afirmat perfecta divinitate si perfecta umanitate a lui Hristos, declarandu-L a fi de una si aceeasi substanta cu Tatal in ce priveste natura Lui divina si de una si aceeasi substanta cu noi in ce priveste natura Lui umana, dar fara de pacat. Identitatea fiecarei naturi era pastrata si cele doua erau declarate a fi distincte, neamestecate, de neschimbat, indivizibile si inseparabile. Divinitatea, nu umanitatea era recunoscuta ca baza a personalitatii lui Hristos. Deoarece acea unica persoana este o unire a celor doua naturi, suferinta lui Dumnezeu–om era cu adevarat infinita. El a suferit in natura Sa umana si nu in natura Sa divina, dar suferinta a fost infinita din cauza ca persoana este infinita. Ceea ce mai tarziu a ajuns sa fie cunoscut ca Simbolul de la Calcedon zice in parte: ,,Noi, deci, urmand pe sfintii Parinti, toti cu un gand, invatam pe oameni sa marturiseasca pe unul si acelasi Fiu, Domnul nostru Isus Hristos si acesta desavarsit in Dumnezeire si de asemenea desavarsit in natura omeneasca; Dumnezeu adevarat si om adevarat, avand un suflet si un trup rezonabil [rational]; consubstantial [cu una si aceeasi substanta] cu Tatal potrivit cu Dumnezeirea si consubstantial cu noi potrivit cu natura omeneasca; in toate asemenea noua, afara de pacat; nascut inainte de toti vecii din Tatal potrivit cu natura dumnezeiasca si in aceste zile de pe urma, pentru noi si pentru mantuirea noastra, nascut din Fecioara Maria, Mama lui Dumnezeu, potrivit cu natura omeneasca, unul si acelasi Hristos, Fiu, Domn, Unul nascut, care sa fie recunoscut in doua naturi de neconfundat, de neschimbat, de nedevizat, de neseparat; deosebirea naturilor nefiind indepartata prin unire, ci proprietatea fiecarei naturi fiind pastrata si intalnindu-se intr-o singura Persoana si existenta” ( Philip Schaff, The Creeds of Christendom, vol. 2. p. 62). Rezultatul sinodului de la Calcedon urma sa perpetueze si sa intensifice schisma in Rasarit. In cele din urma imparatul Iustinian, convins ca securitatea imperiului cerea o rezolvare a problemei, a inchis permanent scolile din Antiohia si Alexandria, cele doua centre ale controversei. La al doilea Sinod de la Constantinopol, in 553, biserica a decis energica suprimare a monofizitismului, care a luat forma unei schisme permanente si persista pana in timpul nostru in secte crestine ca iacobitii, coptii si abisinienii. Reafirmand simbolul de la Calcedon biserica a ajuns la o distinctie definitiva intre ortodoxie si eterodoxie. Monoteletismul. Este adevarat ca ramasese nerezolvata o chestiune: Sunt cele doua naturi, cea divina si cea umana, manate de o singura vointa stapanind ambele naturi sau de doua vointe? Monotelitii considerau vointa divina dominanta si pe cea umana cufundata in ea. La al treilea sinod din Constantinopole in 680, biserica a decis ca vointa este o chestiune a naturilor si nu a acelei singure persoane si s-a pronunta in favoarea a doua vointe intr-o singura persoana volitionala. Aceasta a completat definitia ortodoxa a naturii si persoanei lui Hristos pentru Biserica apuseana si a dus oficial la un sfarsit oficial al prelungitelor controverse trinitariana respectiv christologica. Pe la anul 730 Ioan din Damasc a recapitulat aceste doctrine pentru biserica rasariteana. Atat pentru Rasarit, cat si pentru Apus deciziile si sinoadele au devenit o chestiune de dogma. In Timpurile Reformatiunii. Reformatiunea a gasit atat ramura romana, cat si pe cea protestanta a crestinismului in acord fundamental asupra Treimii si asupra naturii lui Hristos. Crezul de la Nicea si sinodul de la Calcedon s-au dovedit in general acceptabile pentru amandoua. Luther invata o schimbare mutuala de caracteristici intre cele doua naturi, asa ca ceea ce era caracteristic pentru fiecare devenea comun pentru amandoua. Tot ce era omenesc in Hristos era insusit de natura divina, iar natura omeneasca primea ceea ce apartinea naturii divine. Bisericile reformate scoteau in evidenta comuniunea a ceea ce era divin cu ceea ce era omenesc in Hristos. Doua grupe reformate minore difereau de pozitia niceana. Cea dintai din acestea erau socinienii, care reinviasera ideea monarhiana fundamentala ca o Trinitate divina este de neconceput. Unitarianismul modern perpetueaza conceptia aceasta. A doua grupa erau arminienii care au adoptat o vedere asemanatoare in unele privinte, cu aceea a unor grupuri mai timpurii, ca Fiul este subordonat Tatalui. Punctul acesta de vedere este la fel reflectat de unele secte crestine de astazi. Adventistii de Ziua a Saptea. Scriitorii si redactorii acestui comentariu marturisesc sincer ca sunt mari taine in Scripturi care depasesc limitele priceperii marginite si in felul acesta sfideaza enuntarea precisa in limbaj omenesc. Unirea naturii divine cu natura omeneasca in Hristos este una din tainele acestea. Ocupandu-se de chestiuni teologice de felul acesta Adventistii de Ziua a Saptea au cautat sa se fereasca totdeauna de speculatie si de filozofare abstracta, ca nu cumva sa intunece sfatul prin cuvinte (8T 279). Daca scriitorii inspirati ai Bibliei n-au clarificat fiecare amanunt al tainelor divine, pentru ce ar incerca scriitorii neinspirati sa faca asa ceva? Totusi, Inspiratia a procurat suficiente informatii pentru a ne face in stare sa intelegem in parte taina planului de mantuire. Adventistii de Ziua a Saptea cred: 1. Dumnezeire. Dumnezeirea sau trinitatea consta din trei persoane – eternul Tata, Domnul Isus Hristos si Duhul Sfant (vezi la Matei 28,19; Ioan 1,1.2; 6,27; 14,16.17.26; Fapte 5,3.4; Efeseni 4,4-6; Evrei 1,1-3.8; vezi la Ioan 1,1-3.14). ,,Sunt trei persoane vii in trio-ul ceresc…Tatal, Fiul si Duhul Sfant” (EV 615). Hristos si Tatal ,,sunt una in natura, in caracter si scop” (PP 34),dar ,,nu in persoana” (8T 269; cf. 9T 68). Duhul Sfant ,,este tot atat de mult o persoana dupa cum Dumnezeu este o persoana” (EV 616). Vezi EGW Material suplimentar la Romani 1,20-25. 2. Dumnezeirea si preexistenta lui Hristos. Hristos este Dumnezeu in sensul suprem si absolut al termenului – in natura, in intelepciune, in autoritate si in putere (vezi Isaia 9,6; Mica 5,2; Ioan 1,1-3; 8,58; 14,8-11; Coloseni 1,15-17; 2,9; Evrei 1,8; vezi la Mica 5,2; Matei 1,1.23; Luca 1,35; Ioan 1,1-3; 16,28; Filipeni 2,6-8; Coloseni 2,9). ,,Hristos este Fiul preexistent, existent prin sine insusi al lui Dumnezeu…N-a fost niciodata un timp cand El sa nu fi fost in stransa comuniune cu vesnicul Dumnezeu…El era egal cu Dumnezeu, nemarginit si atotputernic” (EV 615; cf. DA 469, 470; EV 614; PP 38, 63). ,,Hristos era Dumnezeu esential si in sensul cel mai inalt. El era cu Dumnezeu din toata vesnicia, Dumnezeu peste tot, pururi fericit. Domnul Isus Hristos, Fiul divin al lui Dumnezeu, exista din vesnicie, o persoana distincta, totusi una cu Tatal (EGW RH 5 Aprilie 1906; cf. DA 19). Vezi EGW Material suplimentar la Ioan 1,1-3.14; Coloseni 2,9; 3,10. 3. Natura omeneasca a lui Hristos. Domnul Hristos a fost o fiinta omeneasca adevarata si deplina, ca alti oameni in toate privintele cu exceptia faptului ca El ,,n-a cunoscut pacat” (2 Corinteni 5,21 vazi Luca 24,39; Ioan 1,14; Romani 1,3.4; 5,15; Galateni 4,4; Filipeni 2,7; 1 Timotei 2,5; Evrei 2,14.17; 1 Ioan 1,1; 4,2; 2 Ioan 7; vezi la Matei 1,23; Ioan 1,14; Filipeni 2,6-8). ,,Hristos a fost om adevarat” (EGW YI 13 iunie 1898), ,,in intregime om” (EGW ST 17 iunie 1897), ,,partas al naturii noastre” (EGW RH 18 febr. 1890). ,,El a venit ca un prunc lipsit de puteri, purtand natura omeneasca pe care o purtam noi” ( EGW MS 21, 1895) si ,, ca un membru al familiei omenesti era muritor” (EGW RH 4 Sept. 1900). ,,El Se ruga pentru ucenicii Sai si pentru Sine, in felul acesta identificandu-Se cu nevoile noastre, slabiciunile noastre si cusururile noastre” (2T 508; cf. MH 422). Vezi EGW Material suplimentar la Ioan 1,1-3.14; Coloseni 1,26.27; Evrei 2,14-18. 4. Intruparea lui Hristos. Intruparea a fost o unire adevarata, deplina si indisolubila a naturii divine si a celei umane intr-o singura persoana, Isus Hristos, fiecare natura, totusi, fiind pastrata intacta si distincta de cealalta (vezi Matei 1,20; Luca 1,35; Ioan 1,14; Filipeni 2,5-8; 1 Timotei 3,16; 1 Ioan 4,2.3; vezi la Matei 1,18; Ioan 1,14; 16,28; Filipeni 2,6-8). ,,Hristos era om adevarat…Totusi El era Dumnezeu in trup” (EGW YI 13 oct. 1898). ,,Divinitatea Lui era mascata de umanitate – slava invizibila in forma omeneasca vizibila” (DA 23). ,,El are o dubla natura, in acelasi timp umana si divina. El este atat Dumnezeu, cat si om” (EGW MS 76, 1903). ,,A fost natura omeneasca a Fiului Mariei schimbata in natura divina a Fiului lui Dumnezeu? Nu: cele doua naturi erau misterios contopite intr-o persoana – Omul Isus Hristos” (EGW scrisoarea 280, 1904). ,,Natura omeneasca nu a luat locul celei divine, nici cea divina celei omenesti (EGW ST 10 mai 1899). ,,Divinitatea n-a fost coborata la umanitate; divinitatea si-a pastrat locul” (EGW RH 18 febr. 1890). ,,El a dat pe fata o natura omeneasca perfecta combinata cu divinitatea; …pastrand fiecare natura distincta (EGW GCB trimestrul al IV-lea 1899, p. 192). ,,Natura omeneasca a lui Hristos nu putea fi separata de divinitatea Lui” ( EGW MS 106, 1897). Vezi EGW Material suplimentar la Ioan 1,1-3.14; Efeseni 3,8; Filipeni 2,6-8; Coloseni 2,9. 5. Subordonarea lui Hristos. Luand de bunavoie limitarile naturii omenesti la intrupare, Domnul Isus Hristos S-a subordonat prin aceasta Tatalui pentru durata lucrarii Sale pamantesti (vezi Psalmii 40,8; Matei 26,39; Ioan 3,16; 4,34; 5,19.30; 12,49; 14,10; 17,4.8; 2 Corinteni 8,9; Filipeni 2,7.8; Evrei 2,9; vezi la Luca 1,35; 2,49; Ioan 3,16; 4,34; Filipeni 2,7.8). ,,Lasand la o parte vesmantul Sau imperial si coroana Sa imparateasca” (9T 68), Fiul lui Dumnezeu ,,a ales sa predea sceptrul in mainile Tatalui Sau si sa coboare de pe tronul universului” (DA 22, 23). ,,El a luat de bunavoie natura omeneasca. Acesta a fost propriul Sau act si prin propriul Sau consimtamant” (EGW RH 4 septembrie 1900). ,,Isus a binevoit sa Se smereasca, sa ia natura omeneasca” (EGW, ST, 20 Ianuarie 1890; cf. 5T 702). ,,El S-a smerit si a luat starea noastra muritoare asupra Sa” (EGW RH 4 Sept. 1900). ,,Fiul lui Dumnezeu a fost supus voii Tatalui si dependent de puterea Lui. Atat de deplin a fost golit Hristos de sine incat nu facea planuri pentru Sine. El accepta planurile lui Dumnezeu pentru El si zi dupa zi Tatal desfasura planurile Sale” (DA 208; cf. 664). ,,In timp ce purta natura omeneasca, El era dependent de Cel Atotputernic in ce priveste viata Sa. In natura Sa omeneasca, El Se prindea de divinitatea lui Dumnezeu” (EGW ST 17 iunie 1897). Vezi EGW Material suplimentar la Luca 1,35. 6. Desavarsirea lipsita de pacate a lui Hristos. Desi susceptibil la ispita si ,,in toate privintele ispitit ca noi”, Isus a fost totusi cu totul ,,fara pacat” (vezi Matei 4,1-11; Romani 8,3.4; 2 Corinteni 5,21; Evrei 2,10; 4,15; 1 Petru 2,21.22; 1 Ioan 3,5; vezi la Matei 4,1-11; 26,38.41; Luca 2,40.52; Evrei 2,17; 4,15). Mantuitorul nostru ,, a luat dispozitiile naturii omenesti, pentru a fi probat si incercat” (EGW ST 2 august 1905; cf. DA 49, 117, 131). ,,Ca oricare copil al lui Adam El a acceptat rezultatele lucrarii marii legi a ereditatii” (DA 49). ,,El ar fi putu pacatui…dar nici macar pentru o clipa n-a fost in El o inclinatie rea” (EGW scrisoarea 8, 1895, vezi p. 1128). El a luat ,,natura dar nu pacatosenia omului” (EGW ST 29 mai 1901). ,,El l-a biruit pe Satana in aceeasi natura asupra careia Satana a castigat biruinta in Eden” (EGW YI 25 aprilie 1901). ,,Isus nu a dat pe fata insusiri si nu a exercitat puteri pe care oamenii nu le-ar putea avea prin credinta in El. Natura Lui omeneasca desavarsita este ceea ce toti urmasii Lui pot sa aiba (DA 664; cf. 24). ,,In natura Lui omeneasca El a pastrat curatenia caracterului Sau divin” (ML 323). ,,Nici o urma de pacat nu strica chipul lui Dumnezeu din launtrul Sau” (DA 71; cf. 123). Vezi EGW Material suplimentar la Matei 4,1-11; Luca 2,40.52; Coloseni 2,9.10; Evrei 2,14; 4,15. 7. Moartea inlocuitoare a lui Hristos. Jertfa lui Hristos a oferit o ispasire deplina si intreaga pentru pacatele lumii (vezi Isaia 53,4-6; Ioan 3,14-17; 1 Corinteni 15,3; Evrei 9,14; 1 Petru 3,18; 4,1; 1 Ioan 2,2; vezi la Isaia 53,4; Matei 16,13). ,,El a fost condamnat pentru pacatele noastre, la care El nu avea parte, ca noi sa putem fi indreptatiti prin dreptatea Lui, la care noi nu aveam parte. El a suferit moartea care era a noastra, pentru ca noi sa putem primi viata care era a Lui” (DA 25). ,,In Gradina Ghetsemani Hristos a suferit in locul omului si natura umana a Fiului lui Dumnezeu ezita sub oroarea groaznica a pacatului” (EGW MS 35, 1895). ,,Natura omeneasca ar fi murit atunci si acolo sub oroarea simtului pacatului, daca nu L-ar fi intarit un inger din cer sa supore chinul de moarte” (EGW MS 35, 1895). ,,Jertfa lui Hristos in favoarea omului a fost deplina si intreaga. Conditia ispasirii fusese implinita. Lucrarea pentru care El venise in lumina aceasta fusese implinita” (AA 29; cf. 5T 575). Vezi la EGW Material suplimentar la Matei 26,36-46; 27,50; Coloseni 2,9; 1 Timotei 2,5. 8. Invierea lui Hristos. In divinitatea Sa Hristos avea puterea nu numai de a-Si da viata, dar si de a lua din nou, cand a fost chemat sa iasa din mormant de Tatal Sau (vezi Ioan 10,18; Fapte 13,32.33; Romani 1,3.4; 1 Corinteni 15,3-22; Evrei 13,20; 1 Petru 1,3; vezi Nota aditionala la Matei 28). ,,Cand glasul ingerului puternic a fost auzit la mormantul lui Hristos, zicand: Tatal Tau te cheama, Mantuitorul a iesit din mormant datorita vietii care era in El Insusi…In divinitatea Sa, Hristos poseda puterea de a sfarama legaturile mortii” (DA 785; cf. 780). Vezi EGW Material suplimentar la Marcu 16,6. 9. Inaltarea lui Hristos. Mantuitorul nostru S-a inaltat la cer in trupul Lui proslavit, pentru a sluji acolo pentru noi (vezi Marcu 16,19; Luca 24,39; Ioan 14,1-3; 16,28; 20,17; Fapte 1,9-11; Romani 8,34; 1 Timotei 3,16; Evrei 7,25; 8,1.2; 9,24; 1 Ioan 2,1.2; vezi la Fapte 1,9-11). ,,Dumnezeu a dat pe unicul Sau Fiu ca sa devina un membru al familiei omenesti si sa pastreze pururi natura Sa omeneasca…Dumnezeu a adoptat natura omeneasca in persoana Fiului Sau, si a dus-o in cerul preainalt” (DA 25). ,,Toti au nevoie sa devina mai priceputi cu privire la lucrarea ispasirii care are loc in sanctuarul de sus” (5T 575). Vezi EGW Material suplimentar la Fapte 1,9-11; Evrei 2,14-18. 10. Proslavirea lui Hristos. Dupa reintoarcerea Sa la cer, Hristos a reluat pozitia pe care o avusese la Tatal inainte de intrupare (vezi Matei 28,18; Ioan 12,23; 17,5; Efeseni 1,19-22; Filipeni 2,8.9; Coloseni 1,18; 1 Timotei 2,5; Evrei 1,3; 2,9; 1 Petru 1,11; vezi la Filipeni 2,9). ,,Cand Hristos a trecut prin portile cerului, a fost intronat in mijlocul adorarii ingerilor…Hristos a fost intr-adevar proslavit si chiar cu slava pe care o avusese la tatal din vesnicie…Ca preot si imparat, El primise toata puterea in cer si pe pamant” (AA 38; 39; cf. 8T 268, 269). Aceste taine si multe altele, legate de planul de mantuire vor constitui studiul celor rascumparati in decursul vesniciei. COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE 1 Ev 615 1, 2 PP 34 1–3 DA 281; FE 406 1–5 TM 63, 138 3 CT 530; DA 288; Ed 134; SC 88 3, 4 MM 7 4 DA 270, 465; Ed 28; MB 39; MH 461; SC 19; 8T 288, 324 4, 5 DA 464; TM 365 5 COL 116; DA 80, 470; FE 167; 1T 406 6 3T 61 9 COL 385; CT 28, 361, 530; DA 317, 464; Ed 14, 29, 134; FE 181, 183, 405, 437, 440, 468, 470 GC 262, 461, 528; GW 50; PK 253, 377; SC 24; TM 419; 8T 256 9–12 TM 365 10 5T 737 10–14 TM 138 11 COL 116; CW 45; DA 27; PK 710; 9T 229 12 AA 381; AH 36; COL 314; CT 14; DA 464; Ev 308; FE 405; GW 50; ML 176; MH 421; MM 113; TM 94, 221, 283, 485; 6T 60, 363, 372; 7T 39; 8T 102, 177, 207, 267; 9T 23, 141, 152, 218, 287 12, 13 DA 509; Ev 531 14 AA 472, 520, 544; CS 136; CT 259; DA 23, 139, 387, 507; Ed 28; FE 378, 382, 400, 444; GC vi; MM 321; PP 278; TM 63; 5T 576, 747; 6T 59; 7T 20; 8T 207, 286; 9T 228; WM 53 16 AA 521, 544; DA 250; FE 338, 362; MB 21; TM 94, 205; 7T 20; 8T 151 18 DA 464; GW 50; MH 419; PK 693, 696; SC 11; 8T 265, 286 19–23 DA 134 19–51 DA 132–143 23 PK 689; 8T 333 25 DA 135 25–27 DA 136 27 DA 216 29 CH 422, 528; COL 77, 222, 250, 274; CS 289; CSW 12, 109; CT 648; DA 112, 136, 137, 175, 180, 216, 385, 439, 477, 579, 594, 622, 651, 750; Ev 134, 188, 291, 299, 444, 578, 582; EW 154; FE 97, 239, 383; GC 399; GW 26, 56, 148, 155, 172; LS 345; MB 2, 8; ML 171, 220; MH 157; MM 31; SC 19, 79; TM 155, 214, 218; 2T 30; 4T 395; 5T 449, 729; 6T 20, 32, 39, 54, 67, 81, 95, 105, 279, 314; 7T 238; 8T 334; 9T 23, 48, 60, 81, 203 36–38 DA 138 38, 39 MB 131 39, 41–43 DA 139 43 DA 292 45 DA 145, 292; FE 365; 6T 428 45, 46 Ev 446; FE 142; 3T 566; 6T 37 45–49 DA 140 45–51 CSW 25, 26 46 DA 71; MYP 78; Te 224 47 4T 534 47, 48 SC 91; TM 110 50 DA 142, 148 51 DA 142; GC 19; PP 184; SC 20 |
Seek to any passage:
Search the text:
Special note for ANDROID SmartPhones
I recommend to download PhoneMe emulator for Android from here.
Especially I recommend phoneME Advanced - Foundation Profile + MIDP High Resolution b168 rev20547 from here, or from here.
Then you have to build your application, to transfer the .jar and .jad files on your mobile phone and run using this nice emulator.
1. Install a Zip Utility from Android Market.
2. Install a File Manager from Android Market.
3. Download and install PhoneMe, as mentioned above.
4. Build your application by using Download Multilingual Service or Dynamic Download (zip).
5. Copy the zip file into your Android Phone and unzip the content in a folder, and then write down the path to the unzipped files and the name of the .jad file.
6. Launch PhoneMe from your smartphone.
7. Inside PhoneMe, write to the main window the path and the name to the .jad file, above mentioned. Will look something like: file:///mnt/sd/download/BiblePhone.jad and then press enter.
8. The application will be installed, and next a hyperlink will be available below the above mentioned textbox. On this way you can install as many of MIDP application you like on your Android Phone.
How to install the application in Java Mobile enabled phones
It is possible now to have the Holy Scriptures on your mobile phone and to read
it wherever you are due to the Mobile Information Device Profile (MIDP)
technology in 1.0 and 2.0 versions, developed for Java applications.
A good advice is to try in the beginning the MIDP 1.0 / 128 Kbytes version, and
progressively to advance to MIDP 2.0 and larger volumes (512 Kbytes or more).
The application is available for MIDP 2.0, MIDP 1.0. You have only to select one
table on the field MIDP2.0 or MIDP1.0, according to the desired Bible version.
Then, you shall make a click on the JAR (Java Archive) file in order to obtain
the software to be installed on your mobile phone.
I recommend you to start with STARTER(MIDP1.0old) edition, then to continue with
INTERMEDIATE(MIDP1.0), and in the end, if the mobile phone supports this thing,
to try to install the ADVANCED (MIDP2.0) edition. Also, start with 128 kbytes
volumes, continue with 512 kbytes, and at the end try the version in one file.
There are cases where the mobile phone requires so called JAD (Java Descriptor)
files. These JAD files has to be
uploaded, on this case, together with the desired JAR files(s).
There are different methods to download the applications in your mobile phone as
follows:
1. Directly from Internet by using a WAP or GPRS connection
2. By using the infrared port of the mobile phone
3. By wireless Bluetooth access to the mobile phone
4. By cable link between PC ad mobile phone
5. If none from the above cases are valid
Next, we shall examine each case in order to have a successfully installation of
the software.
1. Directly from Internet by using a WAP or GPRS connection
If your have Internet access on your mobile phone (e.g. WAP or GPRS), it is
enough to access
https://biblephone.intercer.net/wap/ from the browser of the mobile phone,
and to access the desired Bible version, and then to make an option about
MIDP1.0 or MIDP2.0, and finally to select the desired module (e.g. one or more).
After the last selection, the desired version will be downloaded on your mobile
phone.
Many phones have only this option for installing JAVA appplications.
2. By using the infrared port of the mobile phone
Sometimes there is a need for a special uploader software for specific mobile
phones.
If you don't have access to Internet directly from your mobile phone, then you
shall have to pass to this step requiring to have infrared ports on your mobile
phone and on the computer.
a. On this case, you will download the application by using the computer from
the Internet (i.e. JAR files).
b. Once the application is downloaded (preferable on the desktop) you will have
to activate the infrared port on the mobile phone and align it with the infrared
port of the computer (preferable laptop).
c. Then a window will appear asking what file you want to send to the mobile
phone. Next, you will select the downloaded JAR file, and after OK, the mobile
phone will ask you if you want to load that file. You say YES and the
application will be downloaded on your mobile phone.
d. Probably, you will be asked by the mobile phone where you want to save it (e.g.
on the games or applications directories). After you made this selection, the
file will be ready to be loaded for run.
The displaying preference can be set inside the application in order to have
larger fonts, full screen display etc.
3. By wireless Bluetooth access to the mobile phone
Sometimes there is a need for a special uploader software for specific mobile
phones.
This situation is similar with the infrared case. You have only to activate
Bluetooth access on your mobile phone (check if exists) and on the computer (check
if exists).
4. By cable link between PC ad mobile phone
Sometimes there is a need for a special uploader software for specific
mobile phones.
On this case the steps are as follows:
a. On this case, you will download the application by using the computer from
the Internet (i.e. JAR files).
b. Once the application is downloaded (preferable on the desktop) you will have
to set up the wired connection between the mobile phone and the computer. Next,
you will start the synchronization / data transfer application and download the
JAR file in your mobile phone. Surely, you will have to consult the CD of your
mobile phone.
c. By this application you shall transfer into your mobile phone the JAR file in
the games or applications directories. Next, you will have to select for run the
JAR desired file.
5. If none from the above cases are valid
On this unhappy case, I recommend you to find a friend with a laptop having
infrared / Bluetooth capabilities, or to buy a data link cable, or to change
your current model of mobile phone.
Unfortunately, some models of mobile phones require only WAP/GPRS in order to
download and run Java applications.
Sometimes there is a need for a special uploader software for specific mobile
phones. Therefore check the documentation of them and also the page for specific
models.
Why so many versions? Simple, because not all the mobile phones support the
Bible in one file with MIDP 2.0 (the most advanced for the time being).
Multilingual Online Ebooks
It is possible now to have the inspirational ebooks on your browser and to read it allowing you to make comparisons between different translations or versions for a specific language. This occasion is unique, and you have only to browse to the desired author and book.
Select another version:
If you have any questions, remarks, suggestions, please contact me here.
May God bless you in studying the Holy Scriptures.
Sitemap: Please select the BiblePhone modules in your language: