4:9 Ramane dar o odihna ca cea de Sabat pentru poporul lui Dumnezeu.
Ramane dar. Vezi v. 6. Versetul 9 exprima concluzia, la care deja s-a facut aluzie in v. 6 si care este trasa din sirul de argumente inceput in v. 3 pentru a dovedi declaratiile din v. 1 si v. 3. Sirul acesta de argumente este prezentat pe scurt in continuare.
1. 1. Asa cum a fost data la inceput vechiului Israel, fagaduinta odihnei lui Dumnezeu cuprinde: (a) resedinta permanenta in tara Canaan, (b) o transformare a caracterului, care avea sa faca din popor un reprezentant al principiilor imparatiei lui Dumnezeu, si (c) rolul de a fi instrumentul ales de Dumnezeu pentru mantuirea lumii (vezi Vol. IV, pp.26–30; vezi cap. 3,11).
2. 2. Generatia careia i s-a dat pentru prima data fagaduinta odihnei nu a intrat in Canaan din cauza necredintei (vezi cap. 3,19).
3. 3. Iosua a condus generatia urmatoare in tara fagaduita (vezi cap. 3,11), dar, din cauza ca erau incapatanati in cele spirituale, el nu i-a putut conduce la ,,odihna” pe care Dumnezeu vroia ca ei sa o gaseasca acolo (vezi cap. 4,7.8).
4. 4. Aceeasi fagaduinta fusese repetata pe vremea lui David (v. 7). Acesta era o dovada ca Israel, la data aceea, nu intrase in ,,odihna” spirituala si, de asemenea, ca esecul lor de a realiza lucrul acesta pe vremea lui Moise si a lui Iosua nu anulase fagaduinta originala.
5. 5. Implinirea finala a scopurilor lui Dumnezeu este sigura, in ciuda esecului generatiilor succesive de oameni (vezi v. 3, 4).
6. 6. Apelul calduros al scriitorului fata de poporul lui Dumnezeu din vremurile apostolice, de a intra ,,in odihna aceasta” (v. 11, 16) este o dovada in plus ca invitatia ramane valabila si ca poporului lui Dumnezeu, ca grup, nu intrase cu adevarat in ,,odihna” aceea nici in timpurile
apostolice.
7. Asadar fagaduinta si invitatia de a intra in ,,odihna” spirituala a lui Dumnezeu, ramane valabila (v. 6, 9) si crestinii ar trebui sa se grabeasca sa intre in aceasta odihna (v. 11).
Ar trebui observat faptul ca ,,odihna” care ramane in vremurile crestine erau ,,odihna” spirituala fagaduita la inceput poporului Israel (vezi v. 3). Evident, daca ramane, atunci inseamna ca a existat.
Odihna. Gr. sabbatismos, ,,o odihna [din activitatea anterioara]”, ,,o incetare [a unei activitati anterioare]”, mai tarziu, ,,tinerea Sabatului”, de la verbul sabbatizo, ,,a se odihni”, ,,a inceta”, ,,a tine Sabatul”. Cuvantul sabbatismos nu apare in alta parte, nici in Biblie, nici in literatura veche pana in secolul al II-lea; cu o singura exceptie posibila: Plutarh in Moralia 166A. Prin urmare, unii au tras concluzia ca scriitorul epistolei catre Evrei a creat acest cuvant atunci cand a scris pasajul acesta (vezi Moulton si Milligam Vocabulary of the Greek New Testament).
Sabbatismos si sabbatizo sunt variantele grecesti ale substantivului ebraic shabbath si respectiv ale verbului inrudit, shabath, iar intelesul celui din urma poate sa arunce lumina asupra sensului celui dintai. Shabbath apare de 101 ori in Vechiul Testament, unde de obicei inseamna ,,Sabat” –ziua a saptea a saptamanii– sau ,,saptamana”, o perioada de sapte zile delimitata de Sabate succesive. Acest cuvant este folosit si pentru anul sabatic (Levitic 25,6; 26,34.43; 2 Cronici 36,21). Verbul shabath apare de 70 de ori, de 7 ori cu referire la odihna de Sabat si de 63 de ori cu referire la alte feluri de odihna. In ce priveste acest ultimul sens, vezi Geneza 8,22; Iosua 5,12; Neemia 6,3; Plangeri 5,14; Isaia 14,4; 24,8; 33,8. Sensul de baza al verbului shabath este de ,,a inceta”, ,,a se odihni”. Uneori cuvantul face referire la odihna Sabatului saptamanal. Dar substantivul shabbath, derivat de la shabath, se refera de obicei la odihna Sabatului saptamanal, precum si la perioada de timp delimitata de Sabate succesive, adica saptamana (Leviticul 23,15), si la anii sabatici (cap. 26,35; etc.). Se poate observa, de asemenea, ca shabbathon, care este simplul shabbath cu terminatia on, este folosit cu privire la Ziua Ispasirii (Leviticul 16,31; 23,32), la anul sabatic (Leviticul 25,4.5), la Sarbatoarea Trambitelor (Leviticul 23,24), si la prima si ultima zi a Sarbatorii Corturilor (Leviticul 23,39) – precum si pentru Sabatul zilei a saptea.
Sabbatizo este folosit de sapte ori in LXX, o data cu privire la Sabatul zilei a saptea (Exodul 16,30), o data cu privire la alte Sabate (Leviticul 23,32), si de cinci ori cu privire la odihna pamantului in anul sabatic (Leviticul 26,34.35; 2 Cronici 36,21). In LXX, la Exodul 16,30; Leviticul 23,32; 26,34.35, sabbatizo vine de la cuvantul ebraic shabath. Asadar ideea fundamentala exprimata de sabbatizo in LXX este aceea de odihna sau incetare a muncii sau a altei activitati. De aceea, folosirea cuvintelor inrudite grecesti si ebraice da de inteles faptul ca substantivul sabbatismos poate sa insemne fie ,,odihna” de Sabat, fie pur si simplu ,,odihna” sau ,,incetare”, intrun sens mai general. In felul acesta, un studiu lingvistic al cuvantului sabbatismos din Evrei 4,9 nu clarifica daca aici se face referire la ,,odihna” saptamanala de Sabat sau pur si simplu ,,odihna” sau ,,incetare”, intr-un sens general. Numai contextul poate decide asupra acestei probleme.
Se pare ca scriitorul Epistolei catre Evrei foloseste cuvintele katapausis si sabbatismos, mai mult sau mai putin, ca sinonime:
1. Din cauza ca Iosua nu a putut sa-i conduca pe israeliti la ,,odihna” spirituala (katapausis,
v. 8), ramane un sabbatismos (v. 9) pentru crestini. Logic, inseamna ca ceea ramane este aceeasi cu ceea ce trebuie sa se inceapa. Faptul ca Iosua nu l-a condus pe Israel la ,,odihna” spirituala, nu ar fi un motiv pentru crestini sa tina Sabatul.
1. 2. Din v. 1 si v. 6 este clar ca ceea ce ramane pentru poporul lui Dumnezeu in timpurile NT este katapausis; in v. 9 se spune ca ramane un sabbatismos. A declara ca ceea ce ramane pentru ,,poporul lui Dumnezeu” este Sabatul saptamanal, inseamna ca Sabatul saptamanal este lucrul la care Iosua nu a reusit sa-l conduca pe Israel.
2. 3. Faptul ca in LXX, Biblia bisericii primare, katapauo (Geneza 2,2.3; Exodul 20,11) si sabbatizo (Exodul 16,30; Leviticul 23,32) sunt folosite unul in locul altuia pentru Sabatul zilei a saptea, tinde sa inlature sugestia ca scriitorul, in Evrei 3,4, ar fi intentionat sa faca o distinctie intre aceste forme substantivale.
Se poate observa faptul ca iudeii de pe timpul lui Pavel, crestini sau necrestini, erau minutiosi in tinerea poruncii a patra. Fara indoiala ca, scriindu-le iudeilor, autorul acestei epistole na considerat necesar sa le dovedeasca faptul ca pazirea Sabatului ,,ramane”. Daca in urma acestei extinse argumentatii (care incepe la cap. 3,7) scriitorul ajunge la concluzia ca Sabatul ramane pentru poporul lui Dumnezeu, atunci se pare ca el este vinovat de un non sequitur, deoarece concluzia aceasta nu decurge logic din argumentatie. N-ar fi existat nici un motiv pentru un efort atat de elaborat de a-i convinge pe iudei sa faca ceea ce faceau deja – tineau Sabatul. In plus, in timpurile apostolice Sabatul zilei a saptea era tinut de toti crestinii, atat dintre iudei cat si dintre neamuri, si orice argument pentru a dovedi valabilitatea Sabatului in acea perioada de inceput a bisericii crestine, ar fi fost fara rost. In plus, se poate observa ca sectiunea alcatuita din cap. 3 si 4 incepe cu invitatia de a privi ,,la Apostolul si Marele Preot al marturisirii noastre, adica Isus” (cap. 3,1) si se incheie cu indemnul calduros ,,sa ne apropiem cu deplina incredere” de El ,,ca sa capatam indurare si sa gasim har, pentru ca sa fim ajutati la vreme de nevoie” (cap. 4,16). Ce legatura ar putea exista intre o extinsa argumentare, menita sa arate ca Sabatul ramane obligatoriu pentru biserica crestina si tema declarata a cap. 3 si 4 – lucrarea lui Hristos ca Marele nostru Preot in sanctuarul ceresc – este intr-adevar neclar.
,,Odihna de care se vorbeste aici este odihna harului” (EGW Materialul Suplimentar la Evrei 4,9; compara cu GC 253). Este ,,adevarata odihna a credintei” (MB 1).
Noi intram in ,,odihna” lui Dumnezeu atunci cand ne atintim ,,privirile” la Isus (cap. 3,1) si ascultam de glasul Sau (cap. 3,7.15; 4,7), cand avem credinta in El (cap. 4,2.3) cand ,,ramanem tari in marturisirea noastra” (v. 14) si cand ,,ne apropiem … de scaunul harului (v. 16). Aceia care vor sa intre in experienta aceasta trebuie sa se fereasca de ,,o inima rea si necredincioasa” (cap. 3,12) si de impietrirea inimii (cap. 3,8.15; 4,7). Ei trebuie sa se straduiasca sa intre in ,,odihna” lui Dumnezeu (cap. 4,11).
Aceia care intra in ,,odihna” lui Dumnezeu, vor ramane ,,tari in marturisirea” lor (v. 14). Ei se vor apropia ,,cu deplina incredere de scaunul harului”, ca sa capete ,,indurare” si sa gaseasca ,,har”, ca sa fie ajutati ,,la vreme de nevoie” (v. 16).
Poporul lui Dumnezeu. Adica biserica crestina, care este acum poporul ales al lui Dumnezeu, asa cum era Israelul din vechime (Exodul 19,5.6; 1 Petru 2,9.10; vezi Vol. IV, pp. 35, 36).