17:18 Unii din filosofii epicurieni si stoici au intrat in vorba cu el. Si unii ziceau: Ce vrea sa spuna palavragiul acesta? Altii, cand l-au auzit ca vesteste pe Isus si invierea, ziceau: Pare ca vesteste niste dumnezei straini.
Filosofii. Literal ,,iubitori de intelepciune”, un termen folosit de aceia care se consacrau cautarii intelepciunii sau stiintei.
Epicurieni. Cele doua scoli filosofice, epicurianismul si stoicismul, erau la data aceasta marile reprezentante ale gandirii grecesti. Epicurianismul si-a luat numele de la intemeietorul lui, Epicur, care a trait o viata lunga si linistita, la Atena, cam de la 342 i.Hr. pana la 270 i.Hr. In armonie cu voia intemeietorului lui, adunarile erau tinute intr-o gradina si din aceasta cauza, epicurienii erau uneori cunoscuti drept Scoala Gradinii. Speculatiile lui Epicur cuprindeau atat o solutie fizica, cat si una etica a problemelor universului. In tovarasia cu cei mai multi ganditori ai vremii, el respingea politeismul popular, la care indraznea sa renunte pe fata si gandea ca zeii, in serenitatea lor, erau prea departati de oameni pentru a fi preocupati de intristarile sau pacatele oamenilor. Ei nu aveau nevoie nici de sacrificii, nici de rugaciuni. Marele rau al lumii era superstitia care robea mintea celor mai multi oameni si era sursa celor mai multe crime si a celei mai mari parti din mizerie. Scopul omului era ajungerea la fericire si cel dintai pas catre ea era emanciparea cu privire la ideea pedepsei viitoare. Experienta arata ca ceea ce oamenii numesc fericire este adesea mai mult decat echilibrat de durerea ce urmeaza; in consecinta, el gandea ca trebuie sa se evite excesele senzuale. Viata lui Epicur insusi pare sa fi fost marcata de stapanire de sine, bunatate, generozitate, evlavie si patriotism (Diogene, Laertius x. 10). Dar el privea legile omenesti ca simple aranjamente conventionale si nu gasea nici un loc pentru o lege morala superioara. De aceea fiecare om era lasat sa arbitreze asupra legalitatii propriilor sale placeri, iar cei mai multi oameni alegeau o viata de tihna si multumire de sine. Uneori, dar mult prea rar, gandirea ingrijita echilibra o tendinta epicuriana de a cadea in animalism. Mai adesea, cei care se devotau lasarii in voia simtului apetitului, pe de o parte si a libertatii sexuale, pe de alta parte, procurau triste expuneri ale adancimii degradarii la care o astfel de filosofie ingaduia oamenilor sa se afunde.
Lui Epicur i s-a pus in seama prevederea unora din asa numitele descoperiri ale stiintei moderne, in domeniul fizicii. El excludea atat ideea de creatiune, cat si pe aceea de control. El gandea ca materia a existat din totdeauna si ca atomii infiniti, din care era compusa materia, intrasera printr-un proces de atractie si respingere, in multiple combinatii din care a iesit lumea naturii, asa cum o vad oamenii. Poemul lui Lucretiu, De Rerum Natura, e probabil expresia cea mai inaltatoare a acestui sistem negativ si intr-adevar ateist, deoarece poseda o oarecare noblete de protest plin de indignare la adresa superstitiei care tinea in stapanire, lumea pagana.
Poezia epicuriana da exemple caracteristice de invatatura etica a acestui sistem. Horatiu spune: ,,Inceteaza a intreba ce va aduce ziua de maine si socoteste ca un castig ceea ce acorda Fortuna in fiecare zi.” (Odes i. 9; ed. Loeb, 29).
,,Da pe fata intelepciune. Limpezeste vinul si, intrucat viata e scurta, scurteaza nadejdile care se intind departe! Chiar si in timp ce vorbim, timpul invidios a trecut cu repeziciune. Strange roadele de astazi, punand cat mai putina incredere in ceea ce e maine!” (Ibid. 11; ed. Loeb, p. 33).
Acum Pavel era adus fata in fata cu filosofia aceasta. In v. 22-31, aflam cum a tratat-o. El a afirmat personalitatea lui Dumnezeu drept Creator, Carmuitor, Parinte; forta obligatorie a legii divine scrise in inima, nobletea unei vieti inaltate mai presus de o frenetica umblare dupa placeri si cheltuiala nu pentru sine, ci pentru altii si Dumnezeu. In cele din urma, el a atras atentia la raspunderea morala a omului, in lumina invierii si judecatii. O astfel de invatatura aseza pe apostol separat de sustinatorii filosofiei superioare.
Stoici. Aceasta scoala de filosofie si-a luat numele nu de la fondatorul ei, Zenon (c. 340 – c. 260 i.Hr.) din Citium, in Cipru, ci de la Stoa Poikile, porticul pictat din Agora din Atena, unde Zenon obisnuia sa invete. Josephus (Viata 2 [12]) afirma ca sunt puncte de asemanare intre stoici si farisei. Intr-adevar se poate spune ca atitudinea lor fata de viata morala a paganismului la data aceasta prezenta multi factori similari cu aceia ai fariseismului. Ei invatau ca adevarata intelepciune consta din a fi stapanul, si nu sclavul, imprejurarilor. Lucrurile care nu sunt in puterea noastra nu trebuie sa fie nici poftite, nici evitate, ci trebuie sa fie acceptate cu calm. Cautatorul de intelepciune era invatat sa fie indiferent la placere, ca si la durere si sa pastreze o neutralitate intelectuala. Teologia stoica era mai nobila decat aceea a epicurienilor. Stoicii concepeau o minte divina care strabatea universul si oranduia treburile lui. Ei recunosteau autoritatea ei in treburile natiunilor si in viata oamenilor, in parte, totusi detineau o credinta practica in libertatea vointei omului. Manualul de etica, o relatare a filosofiei lui Epictet, fostul sclav, si Meditatiile lui Marc Antoniu, imparatul, arata cum sclavul si imparatul sunt, intr-un anumit sens, considerati egali, in acord cu acest sistem filosofic. Scrierile lui Seneca arata ca etica stoicilor era similara cu aceea a crestinilor. Multi dintre stoici au devenit tutori pentru fiii unor familii nobile si au exercitat o influenta comparabila cu aceea a confesorilor iezuiti, in Europa sec. al XVII-lea si al XVIII-lea.
Erau mai multe inconveniente pentru eficienta filosofiei lor: 1) tintind la o lipsa de interes pentru ei insisi, au pierdut simpatia si pentru altii; 2) aspirand la o perfectiune etica prin actiunea propriei lor vointe, sustineau in mod gresit ca oamenii erau in stare sa-si lucreze propria lor mantuire; 3) accentuand viata perfecta, idealul superior – ca si fariseii – faceau din ea o masca pentru o viata egoista si corupta. Asemenea fariseilor, ei erau prea adesea ,,fatarnici” (sau ,,cabotini”), jucand un rol in fata lumii, la care caracterul lor launtric nu corespundea. In limbajul satiricului, ,,oamenii care maimutaresc Curiile si traiesc ca Bacanalele indraznesc sa vorbeasca despre morala.” (Juvenal, Satire ii. 2, 3; Loeb ed., p. 17).
Evident erau numeroase puncte de asemanare intre reprezentantii mai buni ai acestei scoli si Pavel. Totusi, chiar si pentru ei principiile fundamentale pe care el le reprezenta ar fi parut un vis zadarnic. Cand Pavel a vorbit despre Isus si despre inviere, despre judecata viitoare, stoicii s-au sustras de la gandul ca aveau nevoie de iertare si rascumparare.
Intrat in vorba. [Intampinat, KJV.] Gr. sumballo, ,,a aduce laolalta”, nu neaparat cu intentia rea, ci ca o intalnire ocazionala.
Palavragiul. [Flecar, KJV; Vorbaret, Nitz.] Gr. spermologos, literal, ,,culegator de seminte”, adesea folosit cu privire la pasari care ciugulesc seminte imprastiate. Aici, filosofii aplicau termenul la Pavel, ca unul care, dupa ce a ciugulit franturi imprastiate de stiinta, era sarguincios sa instruiasca pe cei care erau mai bine informati.
Isus. Mantuitorul era tema constanta a predicii apostolice (cf. cap. 2,22; 3,13; 5,30, 42; 8,5, 35; 9,20; 11,20; 13,23 etc.). Pavel proclama curajos pe acelasi Isus, intelectualilor sceptici ai Atenei.
Invierea. Aceasta era de asemenea predicarea bisericii timpurii (cf. cap. 2,24; 3,15; 4,2, 10; 10,40; etc.). Pavel avea experienta personala pentru a dovedi invierea lui Hristos, deoarece el conversase cu Domnul inviat (cap. 9,4-6). Dar apostolul invata si invierea finala a tuturor oamenilor (cf. la Fapte 17,32; 1 Corinteni 15,51; 1 Tesaloniceni 4,14-16) si aceasta este ceea ce a pus in uimire pe filosofii Atenei. Ei deja credeau in nemurirea sufletului, dar erau uimiti sa auda pe cineva ca invata invierea literala a trupului. In 1 Corinteni 15,35-44, vedem natura obiectiunilor ridicate impotriva acestei doctrine si felul in care Pavel a raspuns la ele.
Dumnezei straini. Cuvantul grec tradus aici ,,dumnezeu” (daimonia) e folosit de scriitorii NT pentru ,,demoni” sau ,,draci” (vezi Mar. 1,23), fiinte supranaturale rele, nevrednice de inchinarea omului. Dar scriitorii pagani foloseau daimonia pentru un ordin inferior de fiinte divine, nu in mod necesar rele, care pretindeau adorarea oamenilor. Era una dintre acuzatiile aduse impotriva lui Socrate, acuzatie pe temeiul careia a fost condamnat, ca introducea noi daimonia (Xenofon, Memorabilia i. 1. 1, 2). Dar atmosfera intelectuala de la Atena se schimbase de la moartea lui Socrate, deoarece ceea ce agita pe oponentii lui Pavel nu era mania, ci curiozitatea. Ei nu atacau pe Pavel pentru invatatura lui; in mijlocul abundentei idolilor, ei probabil nu simteau nici o dificultate in a ingadui un loc lui Isus, cu conditia ca El sa nu caute sa doboare propriile lor divinitati.
S-a socotit de unii ca atenienii, folosind cuvantul plural ,,dumnezei”, intelegeau ca ,,Isus” era o divinitate noua si Anastasis (cuvantul grec pentru ,,inviere”), o alta. Atenienii dedicasera temple si altare Concordiei si Epimenide ii indemnase sa inalte altare Insolentei si Dizgratiei (Cicero De Legibus ii. 11), cei doi demoni pe care ei ii invinovateau ca au adus cetatea lor la ruina. Ar fi fost natural pentru greci sa-si inchipuie pe predicatorul crestin ca un prezentator de ,,divinitati” noi. Ei de asemenea au vazut ca el avea mai multe de spus decat auzisera ei pana aici.