66:1 Cap. 64 - O lucrare neegoistă
66:2 Aceia care, pe cât le stă în putinţă, se angajează în lucrarea de a face bine altora, făcându-le o demonstrare practică a interesului lor pentru ei, nu-i eliberează numai de nenorocirile acestei vieţi, ajutân- du-i să poarte poverile lor, ci contribuie în acelaşi timp, în mare măsură, la propria sănătate a sufletului şi a trupului lor. Facerea de bine este o lucrare care foloseşte amândorura, atât făcătorului de bine, cât şi primitorului. Dacă, în interesul tău pentru alţii uiţi de eu, câştigi o biruinţă asupra infirmităţilor tale. Mulţumirea pe care o vei simţi făcând binele te va ajuta în mare măsură să-ţi recâştigi tonusul sănătos al imaginaţiei.
66:3 Plăcerea de a face bine însufleţeşte mintea şi vibrează prin corpul întreg. În timp ce feţele oamenilor binevoitori sunt luminate de voioşie şi înfăţişarea lor exprimă calitatea morală superioară a minţilor, cea a oamenilor egoişti, avari, este deprimată, descurajată şi întunecată. Defectele lor morale se văd pe feţele lor. Egoismul şi iubirea de sine imprimă propriul lor chip asupra exteriorului omului.
66:4 Acea persoană care este stimulată de adevărata binefacere dezinteresată este un părtaş al naturii divine, care a scăpat de strică-ciunea care este în lume prin poftă, în timp ce cei egoişti şi avari au îndrăgit egoismul lor până ce acesta a veştejit capacitatea lor de a intra în legătură cu alţii, iar feţele lor reflectă chipul vrăjmaşului căzut, mai degrabă decât curăţenia şi sfinţirea. - 2 T 534