8:29 Căci pe aceia, pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie cel întâi născut dintre mai mulţi fraţi.
Căci. Sau ,,deoarece”. Încrederea exprimată în vers. 28 e acum justificată şi confirmată printr-o explicaţie a felului în care este dezvoltat stadiile din procesul mântuirii (vers. 29, 30). În felul acesta, aceia care acceptă chemarea lui Dumnezeu şi se supun scopului Lui sunt asiguraţi aici că El va completa pentru ei fiecare stadiu din planul Lui de a-i mântui. Suferinţele nu sunt altceva decât mijloace prin care ei urmează să fie făcuţi ,,asemenea chipului Fiului Său”.
Înţelesul vers. 29 a fost subiectul unei îndelungi discuţii. Când minţi omeneşti mărginite încearcă să privească în scopurile veşnice ale infinitului Dumnezeu, e bine să se ţină seamă de sfatul acesta oferit de un comentator la pasajul acesta: ,,Pe o cărare atât de înaltă şi lunecoasă pentru raţiunea omenească siguranţa noastră stă în a ne fixa paşii numai acolo unde apostolul inspirat şi ia fixat pe ai săi; dacă ne aventurăm, aşa cum mulţi s-au aventurat, dincolo de limitele urmei sale, sunt prăpăstii şi goluri de toate părţile de care cel mai prudent cu greu scapă.” (E. H. Gifford, Epistola Sf. Pavel către Romani, p. 160).
Cunoscut mai dinainte. Gr. proginosko, ,,a cunoaşte mai dinainte”. Acest cuvânt apare în altă parte în NT în Fapte 26,5; Rom. 11,2; 1 Petru 1,20; 2 Petru 3,17. Dumnezeu cunoaşte mai dinainte pentru că este atotştiutor, adică cunoaşte toate lucrurile. Cu privire la El, Scripturile afirmă: ,,Totul este gol şi descoperit înaintea ochilor Aceluia cu care avem a face” (Evrei 4,13); ,,care din început spune sfârşitul” (Is. 46,10); ,,care face aceste lucruri şi căruia Îi sunt cunoscute în veşnicie” (Fapte 15,18). Trecutul, prezentul şi viitorul Îi sunt la fel de cunoscute. Nimic mai puţin decât cunoaştere absolută nu ar satisface concepţia noastră fundamentală despre perfecţiunea lui Dumnezeu. Pentru că cunoaşte viitorul nu e luat niciodată prin surprindere. Apostazia lui Satana şi căderea omului au fost cunoscute de El mai dinainte şi se luaseră măsuri pentru a face faţă crizei (1 Petru 1,2; Apoc. 13,8; DA 22). Profeţia predictivă este dovada supremă a precunoaşterii Sale. Profeţia prezice ceea ce precunoaşterea lui Dumnezeu a văzut că va fi (vezi EGW RH 13 Nov. 1900). Evenimentele prezise nu au loc pentru că sunt prevăzute; ele sunt prezise deoarece vor avea loc. Adevărul acesta a fost afirmat de Milton, care comentând despre căderea lui Satana şi a îngerilor lui, lasă ca Dumnezeu să declare:
,,Preştiinţa n-a avut nici o influenţă asupra greşelii lor,
Care s-a dovedit nu mai puţin precis neprecunoscută.
Aşa că fără nici cel mai slab impus sau umbră de soartă
Sau cumva prin prevederea mea imutabilă
Ei calcă Legea.” (Paradisul Pierdut, cartea III, rând 117 urm.).
Hotărât mai dinainte. [,,Predestinat”, KJV]. Gr. proorizo, ,,a selecţiona mai dinainte”. Cuvântul e tradus ,,determinat mai dinainte” [hotărâre mai dinainte] în Fapte 4,28 şi ,,rânduit” ca 1 Cor. 2,7. Dumnezeu predestinase pe aceia pe care îi cunoscuse mai dinainte. Pentru a folosi o vorbire omenească atunci când Dumnezeu a văzut mai dinainte şi astfel a cunoscut mai dinainte, fiecare generaţie de oameni care urma să apară pe scena acţiunii acestei lumi, el a înmănuncheat imediat cu precunoaşterea Sa decizia de a predestina pe toţi să fie mântuiţi. Dumnezeu niciodată nu a avut alt scop decât mântuirea pentru membrii familiei omeneşti. Căci Dumnezeu ,,voieşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului” (1 Tim. 2,4). El ,,doreşte ca nici unul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă” (2 Petru 3,9). ,,Pe viaţa Mea, zice Domnul, Dumnezeu, că nu doresc moartea păcătosului, ci să se întoarcă de la calea lui şi să trăiască” (Ezechia. 33,11). Hristos Însuşi zice: ,,Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă” (Mat. 11,28). ,,Cine vrea să ia apa vieţii fără plată” (Apoc. 22,17). ,,Căci atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât a dat pe singurul Lui Fiu pentru oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3,16).
Mântuirea este oferită fără plată tuturor. Dar nu toţi acceptă invitaţia Evangheliei. ,,Mulţi sunt chemaţi dar puţini aleşi” (Mat. 22,14; cf. cap. 20,16). Mântuirea nu ne este impusă contra voinţei noastre. Dacă alegem să ne împotrivim şi să rezistăm planului lui Dumnezeu, vom fi pierduţi. Precunoaşterea divină şi predestinaţia divină nicidecum nu exclud libertatea omului. Nicăieri nu sugerează Pavel sau vreun alt scriitor biblic că Dumnezeu a predestinat pe anumiţi oameni să fie mântuiţi şi pe anumiţi oamenii să fie pierduţi, indiferent de propria lor alegere în această problemă.
Scopul acestui verset pare să fie practic. Pavel încearcă să mângâie şi să asigure pe poporul întristat al lui Dumnezeu că mântuirea lor stă în mâinile Lui şi că e în curs de a fi săvârşită în acord cu scopul lui veşnic şi neschimbător pentru ei. Mântuirea, natural, depinde şi de stăruinţa lor (Evrei 3,14; cf. 1 Cor. 9,27), dar acesta nu este subiectul accentuat acum de Pavel.
Să fie asemenea. Gr. summorphos. Singura altă apariţie a acestui adjectiv grecesc este în Fil. 3,21, unde este tradus ,,îl va face asemenea”, şi se referă la schimbarea trupurilor noastre care pot să putrezească în asemănarea corpului proslăvit al lui Dumnezeu. Verbul pereche (summorphoo) e folosit în Fil. 3,10 în expresia ,,să mă fac asemenea cu moartea Lui”. Asemănarea noastră urmează a fi nu numai o asemănare exterioară şi superficială, ci o asemănare lăuntrică şi esenţială.
Chipului Fiului Său. Hristos este chipul Tatălui, manifestarea vizibilă a Dumnezeului nevăzut (2 Cor. 4,4; Col. 1,15). E destinul glorios al fiecărui creştin de a fi schimbat după schipul lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu (1 Cor. 15,49; 2 Cor. 3,18; Col. 3,10). Cum poate avea loc o aşa transformare minunată e vestea cea bună a Evangheliei, solia iertării, renaşterii, sfinţirii şi a proslăvirii finale. Schimbarea este efectuată de unirea naturii umane cu cea divină. Aşa după cum Fiul lui Dumnezeu a luat asupra Sa natura noastră omenească, tot aşa creştinii pot deveni temple ale Duhului Sfânt (1 Cor. 6,19), şi Hristos va locui în ei Ioan 14,23). În felul acesta, credinciosul devine părtaş de natură dumnezeiască (2 Petru 1,4). Atunci sub influenţa Duhului sălăşluitor (Rom. 8,13.14) şi inspirat de exemplul lui Dumnezeu (Ioan 15,12; Fil. 2,5) el e condus la o nouă sfinţenie a vieţii. Prin răbdătoarea suportare a suferinţei caracterul său e făcut din ce în ce mai asemenea aceluia al Mântuitorului (Rom. 5,3.4; 1 Petru 2,21-24) până la ziua proslăvirii finale, când asemănarea va fi făcută deplină (1 Ioan 3,2).
Cel dintâi născut. Gr. prototokos, folosit în altă parte cu privire la Hristos în Mat. 1,25; Luca 2,7; Col. 1,15; Evrei 1,6; Apoc. 1,5. Accentul lui Pavel este aici asupra poziţiei lui Hristos ca fratele cel mai mare din familia celor răscumpăraţi. Scopul ultim al planului de mântuire este restatornicirea unităţii în familia împărăţiei lui Dumnezeu, aşa ca Dumnezeu să poată fi totul în tot (1 Cor. 15,28). În familia aceasta, Hristos ca fratele cel mai mare a străbătut calea care ne stă înainte şi ne-a dat o pildă. Şi deşi El este desăvârşit şi divin, nu-I este ruşine să ne numească pe noi cei care mergem pe urmele Lui ,,fraţi” (Evrei 2,11). Vezi Coly V, 917; vezi Ioan 1,14.
Mulţi fraţi. Hristos face din noi fraţii Săi printr-o nouă creaţiune (vezi 2 Cor. 5,17; Gal. 6,15) şi prin aceasta aduce ,,pe mulţi fii la slavă” (Evrei 2,10).
Fiind ,,născuţi din apă şi din Duh” (Ioan 3,5) am fost adoptaţi în familia cerească (Ef. 1,5), înscrişi în ,,biserica celor întâi născuţi” (vezi Evrei 12,23) şi ,,scrişi” în registrul familiei ,,în cer” (Evrei 12,23) – cartea vieţii.