14:1 Primiţi bine pe cel slab în credinţă, şi nu vă apucaţi la vorbă asupra părerilor îndoielnice.
Slab în credinţă. Adică cineva care are numai o slabă înţelegere a principiilor neprihănirii. El e râvnitor spre a fi salvat şi e doritor să facă ceea ce crede că se cere de la el. Dar în imaturitatea experienţei sale creştine (vezi Evr. 5:11 la 6:2) şi probabil şi ca rezultat al educaţiei şi credinţei anterioare, el încearcă să facă mântuirea sa mai sigură prin păzirea anumitor reguli şi reglementări care în realitate nu sunt obligatorii pentru el. Pentru el, aceste reglementări au o mare importanţă. El le priveşte ca absolut obligatorii pentru el pentru mântuire şi e mâhnit şi tulburat când vede că alţi creştini din jurul lui, mai ales cei care par să fie mai experimentaţi, nu împărtăşesc scrupulele lui.
Afirmaţiile lui Pavel în Rom. 14 au fost interpretate felurit şi au fost folosite de unii: (1) pentru a discredita o dietă vegetariană; (2) pentru a desfiinţa distincţia dintre cărnuri curate şi necurate şi
(3) pentru a desfiinţa distincţia între zile, astfel desfiinţând Sabatul zilei a şaptea. Că Pavel nu face nici una din aceste trei, devine evident când capitolul acesta este studiat în lumina anumitor probleme religioase şi înrudite, care au tulburat pe unii dintre creştinii din sec. I.
Pavel menţionează diferite probleme care sunt un prilej de neînţelegere între fraţi. (1) cele în legătură cu dieta (vers. 2) şi (2) cele în legătură cu ţinerea unor anumite zile (vers. 5,6). În 1Cor. 8 e la fel tratată problema fratelui tare faţă de cel slab, în ce priveşte dieta. Epistola către Corinteni a fost scrisă cu mai puţin de un an înainte de cea către Romani. Pare rezonabil să tragem concluzia că în 1Cor. 8 şi Rom. 14, Pavel se ocupă esenţial de aceeaşi problemă. În Corinteni problema e identificată ca oportunitatea de a consuma mâncăruri sacrificate idolilor. Potrivit cu vechea practică păgână, preoţii făceau un negoţ întins cu jertfele de animale aduse idolilor. Pavel spusese credincioşilor corinteni – convertiţi atât de la iudaism, cât şi de la păgânism – că, întrucât un idol nu e nimic, nu era nimic rău, în sine, în a consuma alimente dedicate lui. Totuşi, el explică, din cauza contextului şi educaţiei mai timpurii şi a diferenţei în discernământ spiritual, că nu toţi aveau această ,,cunoştinţă” şi nu puteau, cu o conştiinţă liberă, să consume acele alimente (vezi 1Cor. 8).
Din care cauză Pavel îndeamnă pe cei fără de scrupule cu privire la mâncăruri să nu pună o piatră de poticnire în calea unui frate, consumând din ele (Rom. 14:13). Îndemnul lui este astfel în armonie cu decizia Consiliului de la Ierusalim şi, fără îndoială, revarsă lumină cel puţin asupra unui motiv pentru care acel consiliu a luat poziţia specifică asupra subiectului (vezi cele de la Fapte 15). Probabil de teamă de a nu produce sminteală în chestiunea aceasta, unii creştini se abţineau cu totul de la alimente cu carne, care însemna că hrana lor era restrânsă la ,,verdeţuri”, adică zarzavaturi, legume (vezi Rom. 14:12).
Pavel nu vorbeşte despre alimente dăunătoare din punct de vedere igienic. El nu sugerează că creştinul care e tare în credinţă poate mânca orice, indiferent de efectele lui asupra bunăstării fizice. El deja explicase în cap. 12:1 că adevăratul credincios va fi atent ca trupul lui să fie păstrat sfânt şi bine plăcut lui Dumnezeu, ca o jertfă vie. Omul cu credinţa tare va considera ca un act de cult spiritual să-şi menţină o bună sănătate (Rom. 12:1; 1Cor. 10:31).
Un alt fapt revarsă lumină asupra problemelor pe care le tratează Pavel. Numai în chip întunecos, la început au înţeles mulţi creştini iudei că legea ceremonială îşi avusese împlinirea în Hristos (vezi Col. 2:14-16) şi de aici înainte nu mai era obligatorie. Într-adevăr, primilor creştini nu li s-a cerut ca în mod brusc să înceteze de a participa la sărbătorile iudaice anuale sau să repudieze imediat toate ritualurile ceremoniale. Sub legea ceremonială, iudeii trebuiau să ţină şapte sabate anuale. Pavel însuşi a participat la un număr de sărbători, după convertirea sa (Fapte 18:21; etc.). Deşi învăţa că circumciziunea nu are nici o valoare (1Cor. 7:19), tăiase împrejur pe Timotei (Fapte
16:39 şi a fost de acord să împlinească o făgăduinţă, potrivit stipulaţiilor vechiului cod (Fapte 21.20-27). În acele împrejurări părea că lucrul cel mai bun este de a îngădui ca diferitele elemente ale legii ceremoniale iudaice să dispară treptat, pe măsură ce mintea şi conştiinţa se luminau. Astfel era inevitabil ca întrebări cu privire la faptul dacă se cade să se ţină anumite ,,zile” – zile nelucrătoare iudaice, în legătură cu sărbătorile lor anuale (vezi Lev. 23:1–44; vezi Col. 2:14–17).
În vederea acestor lucruri devine evident că Pavel, în Rom. 14: (1) nu subaprecia ,,verdeţurile” (,,legumele”) sau (2) nu înlătura vechea distincţie biblică între mâncăruri curate şi mâncăruri necurate sau (3) nu desfiinţa Sabatul zilei a şaptea, din Legea morală (vezi cap. 3:31). Persoana care pretinde aşa ceva trebuie să citească în argumentaţia lui Pavel ceva ce nu e acolo.
Că Pavel nu învăţa sau măcar nu lăsa a se înţelege desfiinţarea Sabatului zilei a şaptea a fost recunoscut de comentatorii conservatori, ca de pildă Jamieson, Fausset şi Brown, în comentariul lor la cap. 14:5,6: ,,Din pasajul acesta cu privire la ţinerea de zile, Alford, în chip nefericit, deduce că o astfel de vorbire nu ar fi fost folosită dacă legea sabatului ar fi fost în vigoare sub Evanghelie, în vreo formă oarecare. Cu siguranţă n-ar fi putut, dacă Sabatul ar fi fost una din zilele de sărbătoare iudaice; dar nu se cade să luăm lucrul acesta ca de la sine înţeles, numai pentru că era ţinut în perioada mozaică. Şi cu siguranţă dacă Sabatul era mai vechi decât iudaismul, dacă, chiar sub iudaism, era cuprins în prevederile veşnice ale Decalogului, rostit, aşa cum n-a fost nici o altă parte a iudaismului, în mijlocul înspăimântărilor Sinaiului; şi dacă Legiuitorul Însuşi spunea despre el, când era pe pământ: ,,Fiul omului este DOMN CHIAR ŞI AL SABATULUI” (vezi Mar. 2:28) – va fi greu de a arăta că apostolii trebuie să fi înţeles că el era pus pe aceeaşi treaptă cu acele zile de sărbătoare iudaice, dispărute, pe care numai ,,slăbiciunea” putea să şi le închipuie încă în vigoare – o slăbiciune pe care aceia care aveau mai multă lumină, trebuiau, din iubire, doar să o sufere.”
În Rom. 14:1 la 15:14, Pavel îndeamnă pe creştinii mai tari să dea consideraţie plină de simpatie problemelor fraţilor lor mai slabi. Ca în cap. 12 şi 13, el arată că sursa unităţii şi păcii în biserică este adevărata iubire creştină. Aceeaşi iubire şi acelaşi respect mutual va asigura armonie dăinuitoare în gruparea credincioşilor, în ciuda părerilor şi scrupulelor ce diferă în materie de religie.
Primiţi bine. [Primiţi-l, KJV; Luaţi-l la voi, Nitz.] Gr. proslambano, ,,a lua la sine”. Cei care sunt ,,slabi în credinţă” trebuie totuşi să fie primiţi în comuniunea creştină a fraţilor, pentru că aşa i-a primit şi le-a zis bun venit, Hristos (cap. 15:7).
Nu vă apucaţi la vorbă asupra părerilor îndoielnice. [Dar nu la certuri îndoielnice, KJV; Nu spre lămurirea gândurilor, Nitz.] Sau ,,certuri cu privire la păreri” (RSV). Credincioşii slabi urmează să fie bine primiţi în comuniune, dar nu cu scopul de a-i atrage în certuri de cuvinte. Fraţii mai tari nu sunt chemaţi să rezolve sau să exprime judecata asupra scrupulelor celor care ar putea fi mai slabi în credinţă.