1:45 Dar omul acela, după ce a plecat, a început să vestească şi să spună în gura mare lucrul acesta, aşa că Isus nu mai putea să intre pe faţă în nici o cetate; ci stătea afară, în locuri pustii, şi veneau la El din toate părţile.
A început să vestească. [,,Să spună mult şi tare”, G. Gal.]. Sau, ,,să vorbească despre ea” (RVS). Neînţelegând cum neconformarea lui la stricta poruncă de tăcere ar împiedică lucrarea lui Hristos şi mângâindu-se cu gândul că modestia lui Hristos era singura consideraţie care se avea în vedere, fostul lepros vorbea fără sfială despre puterea Aceluia care-l vindecase.
Să spună în gura mare lucrul acesta. Sau ,,să răspândească vestea” (RVS; G. Gal.).
Nu mai putea. Adică, mai departe. Minunea aceasta sau mai degrabă rezultatele ei, par să fi marcat sfârşitul cele dintâi călătorii misionare a lui Hristos prin oraşele şi satele Galileii. El a fost constrâns să-Şi înceteze lucrarea pentru o vreme (vezi DA 265).
Cetate. [,,Cetatea”, KJV]. Literal, ,,o cetate”, adică, oricare cetate sau oraş.
În locuri pustii. Sau ,,la ţară” (RVS). Nu apare nici-o indicaţie cu privire la locul de retragere unde ar fi putut să fie Isus. Hristos probabil a rămas aproape de părţile mai populate ale ţinutului, ducându-se poate în munţi la câteva mile la apus de Lacul Galileea. Câteva zile mai târziu a fost din nou în Capernaum (cap. 2,1) acasă la Petru (vezi DA 267).
Veneau. Forma verbului în textul grec lasă să se înţeleagă că poporul venea fără încetare. Imaginaţia lor era aprinsă, dar din nefericire râvna lor era lipsită de cunoştinţă şi ei înţelegeau greşit scopul lui Hristos în săvârşirea minunilor Sale (vezi p. 209).
NOTĂ ADIŢIONALĂ LA CAPITOLUL I
Aceia care tăgăduiesc inspiraţia Bibliei şi resping ideea unui demon literal şi a unor duhuri rele literale atribuie fenomenele pe care Biblia le numeşte posesiune demonică, unor cauze naturale, îndeosebi la diferite tulburări fizice şi nervoase ca epilepsia şi demenţa. Alţii, acceptând ca adevărate enunţurile Evangheliei cu privire la posesiunea demonică nu au luat în consideraţie întotdeauna natura şi legătura tulburărilor fizice şi nervoase însoţitoare. Nota aceasta va căuta să explice problema atât cu privire la stăpânirea satanică a vieţii tuturor nelegiuiţilor în general, cât şi în înţelesul mai restrâns al posesiunii demonice cu manifestările ei trupeşti însoţitoare.
Stăpânire de Duhul Sfânt. – Prin mijlocirea Duhului Sfânt (1 Corinteni 3,16; 6,19; 2 Corinteni 6,16; Fapte 2,22) Hristos rămâne în inima acelora care pe temeiul propriei lor alegeri voiesc să-I servească (2 Corinteni 5,14; Galateni 2,20; Coloseni 1,27; etc.: cf. MB 142). Atunci când, alături de conlucrarea lor, El lucrează în ei voinţa şi îndeplinirea după buna Lui plăcere (Filipeni 2,13), o putere de sus pune stăpânire, aducând tendinţele naturale în armonie cu principiile divine (Romani 8,29; Galateni 5,22.23; 2 Tesaloniceni 2,14). Numai aceia care în felul acesta predau controlul minţii lor lui Dumnezeu pot avea, în înţelesul deplin al cuvântului, o ,,minte sănătoasă” şi să se bucure de o stabilitate mentală şi emoţională deplină (vezi 2 Timotei 1,7; cf. Isaia 26,3.4). Nici o persoană care alege slujirea lui Dumnezeu nu va fi lăsată pe seama puterii lui Satana (MH 93; cf. DA 38). Fortificaţi de puterea divină, ei devin invulnerabili la asalturile lui Satana (DA 269, 324).
Stăpânire de un duh rău. – Pe de altă parte, toţi cei care resping sau ignoră adevărul declară supunerea lor celui rău (MH 92; DA 322, 341). Aceia care în mod persistent refuză sau neglijează să asculte de îndemnurile Duhului Sfânt, cedând în schimb la stăpânirea lui Satana, îşi formează un caracter care seamănă din ce în ce mai mult cu al lui (Ioan 8,34.41.44; DA 338, 429). Conştiinţa şi puterea de alegere trasează un tipar de conduită bazat pe principiile lui Satana (vezi Romani 6,12-16; DA 256). În timp ce oamenii se separă în felul acesta progresiv de influenţa şi stăpânirea Duhului Sfânt (vezi Efeseni 4,30; vezi la Exod 4,21), în cele din urmă se găsesc pe deplin la cheremul diavolului (DA 256, 323, 324; cf. 645, 696; Ioan 6,70). Ţinuţi strâns de o voinţă mai tare decât a lor, ei nu pot, prin ei înşişi, să scape de puterea lui rea (MH 93). Ei gândesc şi acţionează automat aşa cum îi îndeamnă Satana. Ori de câte ori Inspiraţia arată cauza, ea declară că posesiunea demonică vine ca rezultat al unei rele vieţuiri (vezi DA 256). Alergarea fascinantă după plăcerile pământeşti sfârşeşte în întunericul disperării sau în ,,nebunia unui suflet ruinat” (DA 256).
Grade de stăpânire demonică. Procesul formării caracterului este treptat şi sunt deci grade de stăpânire sau de posesiune, fie din partea Duhului Sfânt, fie din partea duhurilor rele (vezi Romani 12,2). Toţi aceia care nu se predau fără de rezervă sălăşluirii lăuntrice a Duhului Sfânt al lui Dumnezeu, sunt în măsura mai mare sau mai mică sub controlul lui Satana (vezi Luca 11,23; Romani 6,12-14; 2 Petru 2,18-19; DA 324, 341). Tot ce nu este în armonie cu voia lui Dumnezeu – orice tentaţie de a păgubi pe alţii, orice manifestare de egoism, orice încercare de a cultiva principii greşite – este într-un anumit sens al cuvântului, dovada unui grad de stăpânire sau posesiune demonică (vezi DA 246, 341). Orice consimţire la rele are ca rezultat un trup mai slab, o minte mai întunecată, un suflet mai decăzut (DA 341). Cu toate acestea, la orice treaptă a procesului de formare a caracterului ,,caracterul este dat pe faţă, nu prin fapte bune ocazionale şi prin fapte rele ocazionale, ci prin tendinţa cuvintelor şi faptelor obişnuite” (SC 57, 58). Diferenţa principală dintre cei care răspund ocazional şi cei care răspund stăruitor la îndemnurile lui Satana este deci o deosebire de grad şi nu de fel. Viaţa regelui Saul este un exemplu remarcabil de experienţă a acelora care se supun stăpânirii demonilor (1 Samuel 13,8-14; 15,10-35; 16,14-23; 28: 1-25; PP 679-681).
Forme de stăpânire demonică. – Nu numai gândul de stăpânire sau posesiune demonică variază, dar şi forma în care este manifestată. Uneori Satana poate să-şi realizeze intenţiile sinistre mai cu efect lăsând victima sa să-şi păstreze intacte facultăţile mintale şi fizice şi să simuleze evlavia. Alteori diavolul perverteşte mintea şi trupul şi îşi mână victima pe căi vădit nesfinte şi rele. Aceia care sunt numai parţial sub stăpânirea demonilor, sau care nu manifestă simptome asociate popular cu posesiunea demonică, sunt adesea mai folositori pentru domnul răului decât aceia care ar putea fi mai vădit sub stăpânirea lui. Acelaşi duh rău care poseda pe demonizatul din Capernaum stăpânea şi pe iudeii necredincioşi (vezi Ioan 8,44; DA 256; cf. 323, 733, 746, 749, 760). Iuda era ,,posedat” într-un chip asemănător (DA 294, 645; Luca 22,3; Ioan 6,70.71; 13,27; cf. Matei 16,23). În cazuri ca acestea deosebirea este în primul rând în forma în care demonii îşi manifestă prezenţa şi puterea.
Posesiunea demonică şi sistemul nervos uman. – În orice grad sau în orice formă obţin demonii stăpânirea unei fiinţe omeneşti, ei fac lucrul acesta prin sistemul nervos senzorial. Prin puterile superioare ale minţii – conştiinţa, puterea de alegere şi voinţa – Satana posedă persoana. Cel rău exercită stăpânirea asupra supuşilor săi prin sistemul nervos. Posesiunea demonică nu poate avea loc decât prin sistemul nervos, deoarece prin el Satana obţine intrare la minte şi apoi stăpâneşte trupul (cf. Luca 8,2; DA 568). Întrucât sistemul nervos însuşi este prima parte a fiinţei care este afectată, diferite tulburări nervoase, ca epilepsia şi psihoze de diferite feluri sunt de aşteptat în legătură cu posesiunea demonică. Tulburările de felul acesta sunt adesea rezultatul cedării într-un fel sau altul la influenţa şi sugestiile lui Satana. Totuşi, tulburările acestea nu însoţesc în mod necesar posesiunea demonică şi nici nu sunt în mod necesar un semn de posesiune demonică mai mult ca surzenia şi muţenia, care uneori însoţeau posesiunea demonică.
Fiecare caz de posesiune demonică descris în Hristos Lumina lumii se spune că cuprindea în sine vreo formă de deranjament mintal numit popular demenţă şi starea aceasta era arătată ca rezultat al posesiunii demonice. De exemplu, omul stăpânit de demon din sinagoga din Capernaum este descris ca ,,maniac” şi suferinţa lui ca ,,demenţă” şi ,,nebunie”. (DA, 256). Demonizaţii din Gadara sunt la fel numiţi ,,nebuni” şi ,,maniaci” şi se spune că aveau ,,mintea zăpăcită” (DA 341; GC 514). Băiatul demonizat de la piciorul muntelui schimbării la faţă este numit la fel, ,,maniac” (DA 429; vezi cap. 9,18). Simptomele tulburării nervoase menţionate în mod specific sunt schimonosirea feţei, ţipete, mutilarea trupului, sticlirea ochilor, scrâşnirea din dinţi, spumele din gură şi convulsii semănând de aproape cu acelea de epilepsie (vezi Marcu 1,26; 9,18-26; Luca 4,35; 8,29; DA 256, 337; 429). În fiecare caz scoaterea duhurilor rele era însoţită de o schimbare instantanee şi evidentă – avea loc o restatornicire a echilibrului mintal şi a sănătăţii fizice acolo unde acestea fuseseră tulburate. Revenea inteligenţa (DA 256, 338), suferinzii erau din nou îmbrăcaţi şi în minţile lor întregi (Marcu 5,15; Luca 8,35; DA 338) şi judecata lor era refăcută (DA 429, 568).
Cazul băiatului demonizat din Marcu 9,14-29 merită o atenţie specială. Descrierea cazului seamănă în mod impresionant cu o criză de epilepsie (vezi v. 18-20). Dar a afirma că acesta era un simplu caz de epilepsie înseamnă a respinge afirmaţiile clare ale Scripturii că băiatul era posedat de demon. Scriitorii Evangheliei sunt la fel de expliciţi în descrierea unui caz care apare cu certitudine ca fiind epilepsie şi în atribuirea lui posesiunii demonice.
Posesiunea demonică şi tulburările fizice. – În anumite cazuri de posesiune demonică erau şi tulburări fizice însoţitoare de un fel sau de altul (vezi Matei 9,32; 12,22; Marcu 9,17). Merită să se reţină că tulburările fizice specifice menţionate - orbire şi muţenie – par să fi fost în legătură cu nervii senzoriali ai părţilor afectate. Alte maladii fizice s-ar putea la fel să fi rezultat din posesiunea demonică. Aceia care se predau în măsură mai mare sau mai mică influenţei şi stăpânirii lui Satana gândeau şi trăiau în aşa fel încât să degradeze trupul, mintea şi sufletul (vezi DA 256, 341, etc.).
Semnele distinctive ale posesiunii demonice. – În măsura în care Inspiraţia a arătat, diferitele manifestări ale tulburării fizice şi mentale care marcau pe cel posedat de demon nu erau, în şi prin ele însele, diferite de manifestări similare atribuite cauzelor naturale. Pe cât se pare, diferenţa nu se află în simptomele nervoase şi fizice desfăşurate, ci în mijlocul care le cauza. Inspiraţia atribuie aceste simptome prezenţei directe şi mijlocirii duhurilor rele (vezi GC 514). Dar diferitele tulburări fizice şi mentale nu constituiau, în şi prin ele însele, ceea ce Evangheliile descriu ca posesiune demonică. Ele erau rezultatul posesiunii demonice.
Fără îndoială părerea populară a identificat rezultatele posesiunii demonice cu posesiunea demonică însăşi. Dar susţinerea că, din ignoranţă, scriitorii Evangheliei au atribuit în mod greşit diferite tulburări fizice şi nervoase mijlocirii duhurilor rele, este contrazisă de faptul că ei făceau o clară distincţie între afecţiunile corporale obişnuite pe de o parte şi posesiune demonică pe de altă parte (vezi Matei 4,24; Luca 6,17.18; 7,21; 8,2). Realitatea posesiunii demonice este mai departe atestată de faptul că Hristos Se adresa demonilor ca demoni şi că demonii răspundeau ca demoni, prin mijlocirea victimelor lor ocazionale (Marcu 1,23.24; 3,11.12; 5,7; etc.). (Prin recunoaşterea din partea lor a divinităţii lui Hristos şi a judecăţii finale – fapte neînţelese atunci de oameni în general – demonii dădeau dovada unei cunoaşteri supranaturale (Matei 2,29; Marcu 1,24; 3,11.12; 5,7; etc.)
Este un lucru raţional să tragem concluzia că posesiunea demonică, deşi adesea însoţită de tulburări nervoase sau fizice, dădea pe faţă propriile ei simptome caracteristice, dar Scriptura nu spune care ar fi putut să fie aceste simptome.
Pentru ce era obişnuită posesiunea demonică. Există motiv să credem că posesiunea demonică, în sensul restrâns al scriitorilor Evangheliei, era mult mai obişnuită pe vremea lucrării personale a lui Hristos pe pământ, faţă de cum este astăzi (vezi DA 257). Poate, pentru un timp, Dumnezeu a îngăduit lui Satana mai multă libertate de a-şi demonstra rezultatele stăpânirii lui personale asupra fiinţelor omeneşti care alegeau de bună voie să-i servească. Pe muntele schimbării la faţă ucenicii au privit natura omenească transfigurată în chipul lui Dumnezeu, iar la picioarele muntelui, natura omenească degradată după chipul lui Satana (DA 429).
De secole diavolul a căutat să aibă stăpânire neîngrădită asupra trupurilor şi sufletelor oamenilor, pentru ca să-i îndurereze cu păcat şi suferinţă şi în cele din urmă să-i prăpădească (DA 257; PP 688). Aşa că atunci când Domnul S-a arătat umblând ca om printre oameni ,,trupurile fiinţelor omeneşti, făcute ca loc de locuit al lui Dumnezeu, deveniseră locuinţă a demonilor. Simţurile, nervii, pasiunile, organele oamenilor erau manevrate de agenţi supranaturali în dedarea la poftele cele mai josnice. Însuşi sigiliul demonilor era imprimat pe faţa oamenilor” (DA 36). Însuşi chipul naturii omeneşti părea să fi fost şters de pe multe feţe de oameni, care reflectau în schimb expresia legiunilor răului de care erau posedaţi (cf. Luca 8,27; DA 337; GC 514). Într-un mod foarte real posedarea demonică reprezintă adâncurile degradărilor la care se coboară aceia care îi răspund lui Satana şi ilustrează plastic ce vor deveni cândva toţi aceia care resping mila lui Dumnezeu când sunt predaţi cu totul jurisdicţiei satanice (DA 341).
COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE
1–8 DA 97–108 2, 3 9T 64
7 5T 224
10 DA 111
12, 13 DA 114
14, 15 DA 231; GC 327
15 DA 233; GC 345, 351; PK 699; TM 64; 8T 20
16–20 DA 244–251
23–25 EW 29
24 DA 467, 579; MH 91; 8T 208
24–26 DA 255
27 DA 256; MH 92
30, 32 MH 29
35 DA 259, 362; MH 30, 52
37, 38 DA 260
40–45 DA 262–266
43, 44 DA 264