7:50 Dar Isus a zis femeii: Credinţa ta te-a mântuit; du-te în pace.
Credinţa ta te-a mântuit. Credinţa omului trebuie totdeauna să se ridice până la cererea binecuvântărilor iertării, deoarece ,,fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu” (Evrei 11,6). Un simţ al nevoii şi al dependenţei de Hristos trebuie să însoţească credinţa (vezi la Matei 5,3; Luca 5,8).
NOTĂ ADIŢIONALĂ LA CAPITOLUL 7
Cei mai mulţi comentatori sunt de părere că incidentul relatat aici de Luca n-ar trebui să fie identificat cu ospăţul menţionat de alţi scriitori ai Evangheliei. Unele din motivele lor mai importante pentru concluzia acesta sunt:
1) Îndoială că Maria din Betania ar fi putut fi de caracterul femeii descrise de Luca, întrucât ceea ce a relatat în altă parte a Evangheliei cu privire la Maria din Betania pare că înlătură identificarea ei cu femeia aceasta; 2) îndoială că un Fariseu, mai ales unul care locuia la numai 2 mile de Ierusalim, ar fi ospătat pe Isus în public, la mai puţin de o săptămână înaintea crucificării, mai ales când era evident că avea o îndoială în mintea lui cu privire la mesianitatea lui Isus; 3) diferenţe aparent ireconciliabile între relatarea lui Luca şi aceea a altor trei Evanghelii care, după părerea lor, tind să întreacă în greutate multele puncte de asemănare.
Trebuie să se admită că dificultăţile acestea nu trebuie să fie date la o parte cu uşurătate. Dar nici concluzia trasă pe temeiul lor nu este atât de obligatorie cum ar părea la o primă vedere. Lucrul acesta poate fi văzut din următoarele consideraţii:
1. Ioan o identifică pe Maria, sora Martei şi a lui Lazăr, ca fiind aceea care a uns picioarele lui Isus, iar relatarea din partea lui a incidentului este evident paralelă cu aceea a lui Matei şi a lui Marcu, care împreună cu Luca, nu-i pomenesc numele. Lucrul acesta se poate să se fi datorat faptului că femeia, o creştină evlavioasă, încă mai trăia când au fost scrise Evangheliile sinoptice. Cei trei evanghelişti sinoptici, încredinţaţi deci că naraţiunea trebuia să fie inclusă în relatarea Evangheliei, se poate să se fi hotărât să nu-i menţioneze numele din bunătatea creştină. Ioan, însă, se poate să nu fi fost legat de consideraţia acesta, întrucât Evanghelia sa a fost scrisă câteva decade mai târziu (vezi p. 181) şi astfel poate la mulţi ani după moartea femeii. Este demn de observat că Ioan, care doar el o menţionează pe Maria, este singurul scriitor de Evanghelie care omite numele lui Simon.
Luca (cap. 10,39.42) şi Ioan (cap.11,1.2.19.20.28.31.32.45; 12.3) menţionează şi identifică amândoi o Marie din Betania, cunoscută ca Maria Magdalena (probabil din ,,Magdala” un oraş pe ţărmul apusean al Lacului Galileea [vezi Matei 15,39; DA 405]), iar ea este amintită între femeile care au însoţit pe Isus în a doua călătorie galileană (vezi Luca 8,1-3) şi este menţionată de toate cele patru Evanghelii în legătură cu moartea, îngroparea şi învierea lui Isus (Matei 27,56.61; 28,1; Marcu 15,40.47; 16,1.9; Luca 24,10; Ioan 19,25; 20,1.11.16.18). Cândva, înainte de a doua călătorie galileană, Isus a izgonit şapte demoni din ea (Luca 8,2; cf. Marcu 16,9).
Dacă, să zicem, Maria din Betania şi-ar fi părăsit căminul ca rezultat al vieţii ei ruşinoase, se poate să fi găsit un adăpost în Magdala, poate la prieteni sau la rudele care locuiau acolo. Majoritatea din întâmplările relatate ale lucrării galileene a lui Isus au avut loc în vecinătatea Câmpiei Ghenezaret, unde era aşezată Magdala şi se prea poate că la ocazia unei vizite mai timpurii a lui Isus la Magdala El să o fi eliberat de posesiunea demonică. După ce L-a însoţit pe Isus în a doua călătorie galileană, se prea poate ca ea să se fi înapoiat la Betania ca o persoană schimbată şi să-şi fi refăcut locuinţa acolo. Această posibilitate, natural, nu dovedeşte că Maria din Betania şi Maria din Magdala trebuie să fi fost identificate ca una şi aceeaşi persoană, dar arată cum ar fi putut să fie cazul în mod rezonabil. Toate informaţiile asupra subiectului date în raportul Evangheliei poate să fie uşor înţelese în armonie cu o astfel de explicaţie.
1. 2. Argumentul că aproape de sfârşitul lucrării Lui Isus nu avea prieteni printre conducătorii lui Israel nu este valabil. Nicodim, ,,un fruntaş al iudeilor” (Ioan 3,1) a luat cu îndrăzneală partea lui Isus într-un sfat al preoţilor celor mai de seamă şi al Fariseilor (vezi Ioan7,45-53). Influenţa lui cu ocazia acesta – la sărbătoarea corturilor din anul 30 d.Hr., cam cu şase luni înainte de crucificare – reiese din faptul că sfatul a biruit şi grupul s-a împrăştiat fără să-şi realizeze scopul (vezi Ioan 7,53; DA 460). La răstignire, când mai mult ca oricând oamenii s-ar fi temut să fie cunoscuţi ca urmaşi ai lui Isus, când ,,toţi ucenicii L-au părăsit şi au fugit” (Matei 26,56) şi când Petru, cel mai înflăcărat apărător al Lui, s-a lepădat de El de repetate ori (Matei 26,69-75), Iosif din Arimatea, un alt ,,sfetnic de vază” (vezi la Marcu 15,43) a oferit public un loc de îngropare pentru Isus şi, împreună cu Nicodim, a supravegheat îngroparea Lui (vezi Matei 27,57-60; Ioan 19,38-40). Mulţi din ,,conducătorii de seamă” credeau în Isus la data aceea (vezi DA 539, 699), dar nu-L ,,mărturiseau” de teama excomunicării (Ioan 12,42), deşi după înviere mulţi dintre ei au devenit, fără îndoială, creştini (vezi Fapte 6,7).
2. 3. Presupusele puncte de diferenţă dintre diferitele relatări nu sunt aşa de mari după cum sar părea şi în nici un caz nu fac relatările mutual exclusive. Numai Luca vorbeşte de gazda lui Isus din ocazia acesta ca fiind un Fariseu, dar lucrul acesta nu este curios, pentru că erau mulţi Farisei şi era pur şi simplu o chestiune de alegere din partea unui scriitor dacă identifică pe un om ca Fariseu. Numai Luca dintre scriitorii Evangheliei se referă la alte două ocazii când Hristos a prânzit în casa unui Fariseu (cap. 11,37; 14,1). Se pare că Luca considera asocierea lui Hristos cu un Fariseu pe bază amicală şi socială vrednică de notat şi aceasta ar explica relatarea din partea sa aici a faptului că gazda sa era Fariseu.
Faptul că stăruie asupra reacţiei lui Simon la incident, în timp ce ceilalţi scriitori nu au nimic de zis cu privire la acest aspect, accentuând numai reacţia lui Iuda, nu este un fapt neobişnuit. Dacă Luca avea un motiv să introducă naraţiunea la acest punct al povestirii sale şi nu la sfârşitul lucrării lui Hristos, cum fac alţi scriitori, nu ar fi relatat atitudinea lui Iuda şi lecţia pe care Hristos a căutat să i-o dea; a face aşa ceva ar fi însemnat un lucru nepotrivit la acest punct al naraţiunii Evangheliei. Ar fi însemnat să prezinte pe Iuda într-un rol în care încă nu ajunsese pe faţă şi raportul, aşa cum este dat de ceilalţi scriitori ai Evangheliilor la un alt punct din naraţiunile lor, ar fi tins numai să pună în încurcătură pe cititorul lui Luca la momentul în care el inserează istorisirea. Vezi p. 191, 192.
Sunt multe puncte în naraţiunea lui Luca menţionate de unul sau mai mulţi din ceilalţi trei evanghelişti: 1) Toţi sunt de acord că ocazia era un ospăţ. 2) Toţi sunt de acord că persoana care La uns pe Isus a fost o femeie. 3) Cei trei sinoptici sunt de acord că ,,mirul” era într-un vas de alabastru; Ioan nu vorbeşte despre vas. 4) Nici Luca, nici Matei nu menţionează felul ,,mirului”, dar Marcu şi Ioan spun că era ,,nard”. 5) Atât Luca, cât şi Ioan menţionează ungerea picioarelor lui Isus. 6) Atât Luca, cât şi Ioan menţionează faptul că Maria a folosit părul ca ştergar pentru a şterge picioarele lui Isus. 7) Cei trei scriitori sinoptici dau numele gazdei ca fiind Simon. Aceste puncte de asemănare nu dovedesc în mod necesar că incidentul din Luca trebuie să fie identificat cu acela relatat de către ceilalţi trei evanghelişti, dar tind să sporească gradul de probabilitate în direcţia aceea.
Admiţând faptul că ospăţul din casa Fariseului pe care-l relatează Luca este identic cu acela din casa lui Simon din Betania, două întrebări cer un răspuns: 1) Pentru ce a inserat Luca istorisirea atât de timpuriu în naraţiunea Evangheliei, atât de departe de cadrul ei cronologic? 2) Pentru ce relatarea lui este atât de diferită de aceea a celorlalte trei Evanghelii în atâtea puncte importante?
Contextul din Luca procură un răspuns cu totul satisfăcător şi convingător la aceste întrebări.
Luca scrie în primul rând pentru creştini dintre Neamuri (vezi p. 664). Întrucât menţionase de repetate ori opoziţia conducătorilor iudei faţă de Hristos (cap. 5,17.21.30.33; 6,2.7.11; etc), Luca se temea fără îndoială că cititorii săi culţi dintre Neamuri ar întreba cum s-ar fi putut aştepta ca ei să creadă în Hristos, dacă toţi oamenii de frunte ai propriei Lui naţiuni (şi deci, presupus, oamenii cei mai calificaţi de a aprecia pretenţiile Sale) L-au respins. Acesta probabil explică faptul că Luca, singur printre cei patru scriitori ai Evangheliilor menţionează trei cazuri specifice când Isus a prânzit în casa unui Fariseu (vezi 7,36; 11,37; 14,1) ca şi alte cazuri de prietenie aparentă între Isus şi anumiţi conducători iudei (vezi la cap. 7,3).
Contextul imediat al relatării lui Luca a ospăţului din casa lui Simon arată şi mai clar motivul pentru care Luca a inserat istorisirea la acest punct al naraţiunii. El tocmai relatase faptul că conducătorii respinseseră atât solia lui Ioan Botezătorul, cât şi a lui Isus (vezi v. 30-35) – de fapt, nu toţi conducătorii, ci evident marea majoritate. De aceea, la punctul acesta al istorisirii sale despre Hristos, Luca ar fi putut foarte probabil să simtă nevoia să arate că unii din conducătorii îi erau favorabili. În plus, tocmai în acest capitol Luca relatează mijlocirea amicală a unor anumiţi ,,bătrâni ai iudeilor” (v. 3). Imediat după acest incident, Luca dă împrejurările care conduceau la propria admitere a lui Hristos că conducătorii lui Israel l-au respins şi pe Ioan şi pe El (v. 11-35). Prietenia anumitor conducători menţionată imediat înainte, cât şi după v. 11-35, poate să fi fost intenţionată de Luca pentru a potoli orice bănuială din partea cititorilor săi că Hristos s-ar fi putut să nu fie Mesia pentru că propria Lui naţiune Îl respinsese.
Pe temeiul admiterii că acesta este motivul pentru care Luca a inserat relatarea ospăţului lui Simon la acest punct mai timpuriu decât în cadrul lui cronologic adevărat, motivul pentru deosebirea majoră dintre raportul lui Luca şi acela al celorlalţi trei evanghelişti devine clar. În acord cu aceasta, nu exista nici un motiv ca Luca să relateze reacţia lui Iuda şi nici referirile la iminenta moarte a lui Hristos. Punctul principal era atitudinea lui Simon ca unul din conducătorii lui Israel. Pentru ceilalţi trei evanghelişti, atitudinea lui Iuda are rost în contextul unde apare povestirea din partea lor a evenimentului. Relatarea reacţiei lui Iuda şi aceea a lui Simon nu sunt mutual exclusive, ci complementare, şi în nici un caz nu s-ar contrazice una pe alta chiar dacă amândouă erau date de unul sau mai mulţi scriitori ai Evangheliei.
Naraţiunea lui Luca a ospăţului din casa lui Simon este clar identificată în Hristos Lumina lumii cu aceea a ospăţului din casa lui Simon din Betania, aşa cum este dată în celelalte Evanghelii (DA 557-563). Simon din Betania este identificat, de asemenea, cu Simon din naraţiunea lui Luca (DA 557, 558, 566). În plus, femeia nenumită din relatarea lui Luca este identificată cu Maria din Betania (DA 558-560, 566) şi cu Maria Magdalena, din care Hristos scosese şapte demoni (DA 568). De asemenea, Simon însuşi este declarat a fi cel care o dusese pe Maria la păcat la o oarecare dată anterioară (DA 566). Simon deja mărturisise credinţă în Isus ca profet, îl recunoscuse ca învăţător trimis de Dumnezeu şi nădăjduia că El ar fi putut să fie Mesia (DA 557; cf. Ioan 3,1.2). Dar încă nu-L acceptase ca Mântuitor şi întâmplarea aceasta a devenit punctul critic pentru mântuire în viaţa lui (DA 567, 568).
COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHTIE
1–17 DA 315–320 4, 5 MH 65
4–7 MH 63
4–9 DA 316
5, 6 DA 317
11–15 DA 318
14 DA 320
16, 17 DA 319
19–28 DA 214–225
21–23 DA 217
23 DA 218
30 DA 595
36–50 DA 557–568
38 DA 559
39–43 DA 566
43 SC 36; 2T 75
44, 45 DA 567
47 COL 211; DA 567; FE 275; MH 182
48 PP 754