14:23 Şi stăpânul a zis robului: Ieşi la drumuri şi la garduri, şi pe cei ce-i vei găsi, sileşte-i să intre, ca să mi se umple casa.
La drumuri şi la garduri. Cei invitaţi la început la ospăţul Evangheliei au fost iudeii (vezi la v. 16.21). Dumnezeu i-a chemat pe ei mai întâi, nu pentru că El i-a iubit mai mult ca pe semenii lor şi nici pentru că erau mai de valoare, ci pentru ca ei să poată împărţi cu alţii privilegiile sacre încredinţate lor (vezi vol. IV, p. 25–38).
Isus a fost găsit adesea în societatea vameşilor şi păcătoşilor a proscrişilor societăţii, spre marea consternare a conducătorilor iudei (vezi la Marcu 2,15-17). În timpul lucrării Sale galileene El a lucrat sârguincios pentru aceştia, ,,săracii” şi ,,schilozii” spirituali, din ,,pieţele şi uliţele” Galileii (vezi la Luca 14,21). Dar atunci când oamenii din Galilea L-au respins în primăvara anului 30 d.Hr. (vezi la Matei 15,21; Ioan 6,66), Isus a slujit de repetate ori Neamurilor şi Samaritenilor, ca şi iudeilor (vezi la Matei 15,21). Totuşi, prezentarea invitaţiei Evangheliei celor de la ,,drumuri şi la garduri” se referă în primul rând la prezentarea Evangheliei la Neamuri, care a avut loc după respingerea finală din partea iudeilor, ca naţiune, a invitaţiei Evangheliei, o respingere care a culminat cu uciderea cu pietre a lui Ştefan (vezi vol. IV, p.33-36; Fapte 1,8). ,,Drumurile şi gardurile” parabolei sunt în afara ,,cetăţii” şi de aceea poat să reprezinte corespunzător regiunile ne-iudaice – cu alte cuvinte, pe păgâni (vezi la Luca 4,21). Atunci când apostolii, în lucrarea lor de evanghelizare a lumii, au întâlnit opoziţia concetăţenilor lor, s-au întors către Neamuri (Fapte 13,46-48; cf. Romani 1,16; 2,9).
Sileşte-i. Gr. anagkazo, ,,a constrânge” sau ,,a obliga” fie prin forţă, fie prin convingere. Unii au considerat că această afirmaţie îndreptăţeşte folosirea forţei pentru a converti pe oameni la Hristos. Dar însuşi faptul că Isus Însuşi nu a recurs niciodată la forţă pentru a constrânge pe oameni să creadă în El, că nu a instruit niciodată pe ucenicii Săi să facă aşa ceva şi că biserica apostolică niciodată nu a făcut aşa ceva, evidenţiază faptul că Isus nu a intenţionat ca să fie dată cuvintelor Sale o astfel de interpretare. De fapt, prin învăţătură şi exemplu a sfătuit pe ucenicii Săi de repetate ori să evite cearta şi răzbunarea pentru nedreptăţi (vezi la Matei 5,43-47; 6,14.15; 7,1-5.12; etc.), fie ca indivizi sau ca vestitori oficiali ai Evangheliei (vezi la Matei 10,14; 15,21; 16,13; 26,51.52; Luca 9,55). Nu numai că ucenicii nu trebuiau să persecute pe alţii (Luca 9,54-56); ei trebuie să sufere cu blândeţe persecuţia – (vezi la Matei 5,10-12; 10,18-24.28).
Prin cuvintele ,,sileşte-i să intre” Isus aici doar scoate în evidenţă urgenţa invitaţiei şi forţa de constrângere a harului divin. Bunătatea iubitoare urma să fie forţa constrângătoare (vezi COL 235). Anagkazo este folosit în acelaşi sens cu referire la o ocazie când Isus ,,a silit” pe ucenicii Săi să se urce într-o corabie (Matei 14,22). Există o vastă deosebire între apelul insistent pe care Isus îl avea în gând şi recurgerea la forţa fizică pe care mulţi aşa zişi creştini, care mărturisesc numele lui Hristos, s-ar sprijini astăzi dacă ar avea prilejul să o facă.
Parabola însăşi dovedeşte că nici o forţă fizică n-a fost folosită niciodată pentru a aduce oaspeţii la ospăţ. Dacă ar fi fost intenţia gazdei să folosească forţa, ar fi folosit-o faţă de cea dintâi grupă de oaspeţi invitaţi. Invitaţiile la ospăţul Evangheliei poartă totdeauna pe ele cuvintele ,,cine vrea” (Apocalipsa 22,17). Parabola aceasta nu conferă nici o aprobare de nici un fel a teoriei persecuţiei religioase ca mijloc de a aduce oamenii la Hristos. Orice folosire a forţei sau a persecuţiei în chestiuni de religie este o politică inspirată de diavolul, nu de Hristos.
Ca să mi se umple casa. Vezi la v. 22. Gazda invitase ,,mulţi” oaspeţi (vezi v. 16). Mai mult, atunci când slujitorul s-a dus în pieţe şi în uliţele cetăţii, n-a fost în stare să găsească destul persoane pentru a umple odaia de ospăţ (vezi la v. 22).