1:9 Să spele cu apă măruntaiele şi picioarele; şi preotul să le ardă toate pe altar. Aceasta este o ardere de tot, o jertfă mistuită de foc, de un miros plăcut Domnului.
Să spele cu apă. În armonie cu regula că nimic necurat nu trebuie să ajungă pe altar, sau să fie folosit în slujba lui Dumnezeu, măruntaiele şi picioarele erau spălate în apă, înainte ca jertfa să fie aşezată pe altar. S-ar putea argumenta uşor că acest act nu era necesar, întrucât focul avea să consume în curând jertfa şi orice necurăţie avea să fie distrusă. Atunci, de ce să se piardă timp cu spălarea bucăţilor animalului?
Acest act, de asemenea, trebuie să-i fi impresionat adânc pe toţi cu sfinţenia lui Dumnezeu şi ura Lui faţă de dezordine şi orice lucru care mânjeşte. De fapt, orice faptă, fiecare ceremonie aducea învăţătura sfinţeniei lucrării lui Dumnezeu, sfinţenia caracterului Lui.
Preotul să le ardă toate. Aceasta avea o singură excepţie: pielea nu era arsă, ci dată preotului (cap.7,8). Nu ni se spune de ce s-a făcut această excepţie.
De un miros plăcut. Arderile de tot din capitolul 1 nu erau jertfe obligatorii, ci de bună voie, pe care aducătorul le aducea pentru că simţea nevoia după Dumnezeu şi dorea să-şi arate aprecierea pentru bunătatea Domnului. Prin aducerea jertfei, el îşi exprima iubirea faţă de Dumnezeu şi consacrarea în slujba Lui.
Arderile de tot erau aduse în multe ocazii şi reprezentau consacrare şi recunoştinţă faţă de Dumnezeu. Ele nu cereau o favoare deosebită, ci exprimau gratitudine pentru îndurările din trecut. Ele erau aduse pentru curăţirea de lepră (cap. 14,19.20), pentru curăţirea unei femei la naşterea copilului (cap. 12,6-8), precum şi pentru necurăţie în general (cap. 15,15.30). În multe cazuri, jertfa pentru păcat era însoţită de arderea de tot, dar nu întotdeauna. Când jertfa pentru păcat şi arderea de tot erau aduse de aceeaşi persoană, în primul rând venea jertfa pentru păcat şi era pentru un păcat sau păcate specifice; arderea de tot era pentru păcătoşenie în general fără referire la un păcat anumit.
Arderile de tot au un loc însemnat în consacrarea lui Aaron şi a fiilor lui (Exod 29,15-25; Levitic 8,18), ca şi în instalarea lor în preoţie (Levitic 9,12-14). Ele mai erau folosite la juruinţele Nazireului (Numeri 6,13-16). În aceste cazuri, ele constituiau o deplină consacrare a individului faţă de Dumnezeu. În ele, aducătorul se aşeza în mod simbolic pe altar, consacrându-şi întreaga viaţă în slujba lui Dumnezeu.
Jertfele erau rugăciuni întrupate. Considerate astfel, ele aveau o semnificaţie adâncă. Dacă un creştin cade în ispită şi comite un păcat, el îşi mărturiseşte smerit păcatul şi cere iertare. Adevăratul israelit făcea acelaşi lucru, dar ca adaos mai aducea pentru păcatul special o jertfă pentru păcat. Dacă aducea şi o jertfă a arderii de tot, prin aceasta spunea: ,,Doamne, poate că eu am făcut şi alte lucruri neplăcute Ţie. Nu-mi dau seama că le-am făcut, dar iartă-mă cu îndurare acolo unde poate că am păcătuit”. Când înălţăm astăzi rugăciunea aceasta, noi facem ce făcea israelitul când aducea jertfa arderii de tot a lui.
Expresia lui Pavel din Romani 12,1: ,,aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie” este o referire la vechile arderi de tot. Noi trebuie să fim consacraţi pe deplin lui Dumnezeu. Trebuie să fim curăţiţi pe deplin. Numai după ce arderea de tot era spălată şi curată, putea să fie adusă pe altar ,,o jertfă mistuită de foc, de un miros plăcut Domnului”. Aşa este şi cu noi. Toate păcatele, toată murdăria cărnii şi a spiritului trebuie să fie îndepărtată înainte de a fi potrivite pentru altar (2 Corinteni 7,1).
Arderea de tot este un simbol al lui Hristos, care S-a consacrat întru totul lui Dumnezeu, lăsând pentru noi un exemplu de urmat. Ea învaţă sfinţirea deplină, dedicarea completă. Este bine plasată ca prima în lista jertfelor din Levitic. Ea ne spune, fără îndoială, că pentru a fi de un miros plăcut lui Dumnezeu, o jertfă trebuie să fie întru totul supusă. Totul trebuie să fie pus pe altar, totul trebuie să fie consacrat lui Dumnezeu.
După cum jertfa trebuia să fie fără cusur, tot aşa şi Hristos este ,,Mielul fără cusur şi fără prihană”. Cel întru totul plin de iubire, Cel Sfânt, care ,,ne-a iubit şi S-a dat pe Sine pentru noi”, ,,ca un prinos şi ca o jertfă de bun miros lui Dumnezeu” (1 Petru 1,19; Efeseni 5,2).
Arderea de tot era plăcută lui Dumnezeu pentru că descoperea o dorinţă în inima aducătorului de a se consacra lui Dumnezeu. Aducând jertfa el spunea de fapt, ,,Doamne, doresc să-Ţi slujesc Ţie. M-am aşezat pe altar nepăstrând nimic pentru mine. Primeşte-mă prin Înlocuitor şi de dragul Lui”. O astfel de atitudine este plăcută lui Dumnezeu.
Arderile de tot din cap.1 au fost ,,de un miros plăcut” Domnului, pentru că erau cu totul de bunăvoie. Creştinii sunt în pericol să facă o lucrare care în ea însăşi este bună şi dreaptă, dar nu din cauza unui îndemn lăuntric sau din iubire, ci pentru că aşa este obiceiul sau pentru că aşa se aşteaptă să facă. Datoria este un cuvânt mare şi trebuie să fie accentuat, dar nu trebuie să uităm că iubirea este şi mai mare şi, dacă este aplicată aşa cum trebuie, ea împlineşte datoria deoarece include datoria. Iubirea este de bună voie, spontană, liberă, datoria este exigentă, obligatorie. În viaţa creştină este nevoie de amândouă, şi nici una nu trebuie să fie subliniată spre excluderea celeilalte. Datoria împlineşte Lege. Şi iubirea împlineşte Legea, dar ea merge mai departe. Ea mai merge şi mila a doua. Ea dă şi haina.
,,Pe cine dă cu bucurie îl iubeşte Dumnezeu” (2 Corinteni 9,7). Unii ar înlocui pe ,,cu bucurie” cu ,,generos”, ceea ce probabil că ar fi adevărat şi aşa. Dar textul spune ”cu bucurie”. El se referă la cineva care dă de bună voie, care nu trebuie să fie îndemnat, ci îşi face cu bucurie partea sa. Acest lucru Îi este plăcut Domnului. Spiritul acesta este simbolizat în arderea de tot. Ar fi plăcut pentru Dumnezeu dacă spiritul de slujire cu bucurie şi fericire ar fi mai obişnuit decât este. Adesea facem cu resemnare, poate chiar cu murmurare, ce ar trebui să facem cu nerăbdare şi într-un spirit de fericire. Dumnezeu iubeşte dătătorul voios, nu numai de bani, ci şi de slujire. Există sarcini de îndeplinit, dar El ar avea o şi mai mare plăcere, dacă le-am face de bunăvoie şi fără murmur. Sunt unii care trebuie să fie încurajaţi, mustraţi, îndemnaţi şi aproape recompensaţi, ca să facă ceva ce ar trebui să facă plini de bucurie şi bunăvoinţă (vezi Isaia 64,7; Maleahi 1,10). O atitudine nepăsătoare şi dorinţa de răsplată nemulţumeşte atât pe oameni, cât şi pe Dumnezeu. Este descurajator pentru conducători să mustre serios şi repetat şi să primească doar un răspuns slab.