5:4 Voi, care voiţi să fiţi socotiţi neprihăniţi prin Lege, v-aţi despărţit de Hristos; aţi căzut din har.
Socotiţi neprihăniţi prin lege. [,,Îndreptăţiţi prin Lege,” KJV]. Adică, îşi închipuiseră că pot dobândi dreptatea prin lucrarea legii (vezi p. 933, vezi Rom 3:20; Gal 3:19.24). Ce poate cel mai mult să facă ,,legea” este de a arăta omului nevoia lui de îndreptăţire şi să-i arate calea lui Hristos. În Evanghelia sa Pavel prezentase planul lui Dumnezeu pentru mântuirea omului. Este acelaşi plan pe temeiul căruia Avraam primise îndreptăţirea (vezi Ga. 3:6). Numai după ce fusese declarat drept primise el ritualul circumciziei. Circumcizia – una din ,,faptele legii” – nu a adus neprihănirea. Ea era un semn că Avraam primise neprihănirea prin credinţă (vezi Rom 4:7-11). ,,Faptele” pe care Pavel le recomandă mai târziu sunt ,,roadele Duhului” (cap. 5:22), şi în felul acesta dovada puterii lui Hristos spre mântuire (Rom 1:16), dar în nici un caz mijloc de a-şi dobândi prin merite mântuirea.
V-aţi despărţit. [,,A devenit fără folos,” KJV; ,,V-aţi prăbuşit,” G. Galaction]. Sau ,,aţi rupt legăturile cu,” ,,aţi făcut nelucrătoare.” Angajarea în legământ cere credinţă absolută din partea credinciosului (vezi vers. 9). Acela care amestecă neprihănirea prin fapte cu credinţa, calcă prin aceasta partea sa din înţelegere, şi Hristos în felul acesta este eliberat de orice obligaţie faţă de el. ,,Faptele” sunt o tăgăduire a credinţei. Galatenii se numeau pe sine creştini; de fapt, ei fuseseră convinşi că numai aceia care primeau ,,legea” puteau fi adevăraţi creştini. Dar prin felul lor de purtare ei tăgăduiau chiar lucrul acela pe care Hristos venise să-l facă pentru ei, şi se lipsiseră de meritele Lui. Dacă puteau, cu adevărat, să câştige mântuirea prin merite personale, ce nevoie mai aveau ei de Hristos? Lucrarea Lui în favoarea lor ar fi devenit nenecesară, deoarece găsiseră o cale de îndreptăţire înaintea lui Dumnezeu în propria lor favoare. Dacă puteau găsi îndreptăţirea în afară de Hristos, atunci nu aveau nevoie de El. Dar Isus declarase că nimeni nu putea veni al Tatăl decât numai prin El (Ioan 14:6; cf. Fapte 4:12). Accentul lui Isus asupra adevărului că El este ,,calea” e atât de proeminent în învăţăturile Lui încât în anii de mai târziu urmaşii Lui se numeau oamenii ,,căii” (vezi Fapte 9:2; 22:4).
Căzut din har. Literal, ,,a căzut afară din har,” ,,a căzut jos în har.” În ce priveşte înţelesul lui ,,har” vezi Rom 3:24. Galatenii primiseră Duhul lui Dumnezeu (cap. 3:2.3), ei experimentaseră îndreptăţirea prin credinţă (cap. 1:6) se bucuraseră faptic de libertatea Evangheliei (cap. 5:1), ,,alergaseră bine” pentru un timp (vers. 7). Dacă acum căutarea mântuirii prin ,,faptele legii” (vezi cap. 2:16) urmau să piardă dreptul la harul lui Hristos de care se bucuraseră până acum (vezi cap. 5:1-4; la cap. 3:19). Aceste două metode de a dobândi îndreptăţirea sunt mutual exclusive. A adopta pe una însemna a respinge pe cealaltă.
Poziţia pe care o iau unii, că Pavel aici afirmă retragerea arbitrară de către Dumnezeu a harului din cauza unor anumite păcate e fără de temei biblic. Pierderea favorii divine rezultă de pe urma actului voluntar al celui care pierde dreptul la el. Dumnezeu nu exclude pe nimeni de la binecuvântările mântuirii cu excepţia acelora care se exclud singuri(vezi Exo 18:23.31; 33:11; 2Pet 3:9; vezi Ioan 3:17-20; Efes 1:4-6). Contextul afirmaţiei arată clar că răspunderea revine acelora care în mod deliberat leapădă mântuirea prin credinţă pentru a căuta mântuirea prin fapte. Nu e o chestiune de părăsirea oamenilor de către Dumnezeu, ci de abatere a oamenilor de la El şi refuzarea ofertelor Lui pline de îndurare. Dumnezeu oferă iertarea tuturor acelora care se vor abate de la căile lor îndărătnice (vezi Ioan 3;16; 1Ioan 1:9). Cineva care a căzut din harul lui Dumnezeu este totdeauna – şi numai – cineva care în mod încăpăţânat a ales un fel de purtare de care ştie că e contrară voii lui Dumnezeu. Aceasta este starea deplorabilă a multor zişi creştini de astăzi. Această stare este rezultatul dorinţei de a urma înclinaţiile naturale ale inimii naturale – de a se bucura de plăcerile păcatului – în loc de a lua seama la îndemnurile Duhului lui Dumnezeu. Atâta timp cât atari persoane nu săvârşesc păcatul de neiertat prin respingerea persistentă a îndemnurilor Duhului (vezi Mat 12:31.32.43-45), mai e nădejde ca ei să fie repuşi în har.
Pavel combate aici în mod specific şi emfatic o altă învăţătură populară dar cu totul nebiblică de obicei exprimată în cuvintele: ,,odată în har, totdeauna în har.” Aceasta, la rândul ei e întemeiată pe altă învăţătură nebiblică potrivit căreia Dumnezeu a predestinat anumite persoane să fie mântuite şi pe altele să fie pierdute indiferent de propria lor alegere. În ce priveşte o tratare a adevăratei naturi a predestinaţiei biblice vezi Ioan 3:17-20; Efes 1:4-6. Potrivit cu concepţia populară a predestinaţiei, aceia pe care i-a ales Dumnezeu spre mântuire nu e posibil să cadă din harul divin deoarece dreptul lor le-a fost garantat de Dumnezeu. Printr-un raţionament prin analogie aceia pe care Dumnezeu i-a predestinat să fie osândiţi nu pot ajunge la harul divin, şi în consecinţă nu pot cădea din el. Corolară la aceasta este concluzia că aceia care par să fi căzut din har numai par să fi făcut aşa ceva, deoarece ei niciodată nu au ajuns la el. E suficient de a spune că numai scoţând cuvintele din Gal 5:4 cu totul afară din contextul lor e cu putinţă de a le face să pară că susţin o astfel de concluzie (vezi vers. 1-4). În realitate, teoria aceasta – teoria aşa numită a decretelor divine – trece cu vederea toate afirmaţiile lămurite din Scriptură care atrag atenţia la voinţa omului ca la factorul decisiv în mântuirea oricărui om şi a tuturor oamenilor. Vezi pasaje de felul acesta ca Isa 55:1; Eze 18:21-30; 33:12.13; Luc 5:32; Ioan 6:37; cf. Ioan 7:37; 12:32; Rom 10:13; 11:20-23; 1Cor 9:27; Apoc 22:17. Doctrina că Dumnezeu predestinează pe unii oameni la mântuire şi pe alţii la nimicire, indiferent de alegerea lor, e clar incompatibilă cu aceste afirmaţii ale Sfintei Scripturi. În felul acesta învăţătura corolară că un om nu poate cădea din har – că atunci când odată e ,,în har” e ,,pentru totdeauna în har” se dovedeşte a fi o invenţie omenească.