15:20 Maria, prorociţa, sora lui Aaron, a luat în mână o timpană, şi toate femeile au venit după ea, cu timpane şi jucând.
Maria proorociţa. Maria este prima femeie pe care Biblia o onorează cu acest titlu. Au urmat şi altele, din timp în timp, în decursul istoriei poporului lui Dumnezeu (vezi Judecători 4,4; 2 Regi 22,14; Isaia 8,3; Luca 2,36). Maria nu este numită aici proorociţă în primul rând pentru că erau inspirate cuvintele pe care le cânta, ci mai degrabă ca o recunoaştere a rolului ei în legătură cu Exodul, şi numai în al doilea rând pentru partea luată de Moise şi Aaron (vezi PP 382). Ea a pretins în mod specific că are darul profetic (Numeri 12,2), deoarece Dumnezeu vorbise prin ea. Profetul Mica declară că Domnul a eliberat pe Israel din Egipt prin Moise, Aaron şi Maria (Mica 6,4). Misiunea ei putea să fi fost de a comunica poporului solii prin care era păstrată vie speranţa eliberării în timpul întunecoşilor ani de asuprire. Ea poate că a dat învăţătură, a îndemnat şi mustrat poporul. Totuşi, aici, la Marea Roşie, ea apare ca o cântăreaţă inspirată şi talentată. La această dată, ea trebuie să fi avut vârsta de peste 90 de ani. (Exod 2,4; 7,7).
Sora lui Aaron. Deşi, fără îndoială că Maria era şi sora lui Moise şi fusese mijlocul prin care el a fost ocrotit în copilărie, aici ea este numită sora lui Aaron. Aceasta poate că arată o poziţie subordonată în raport cu cea deţinută de Moise, dar comparabilă cu aceea a lui Aaron, care era el însuşi subordonat lui Moise (vezi cap. 4,16).
A luat o timpană. Instrumentul la care a cântat Maria şi femeile care o acompaniau era fie o tamburină, fie o tobă de mână. Comentatorii moderni specializaţi în istoria instrumentelor muzicale antice favorizează traducerea ultimă. Acelaşi cuvânt pentru timpană, toph, este folosit în ebraica şi araba modernă pentru a indica o tobă de mână. Vechi tablouri egiptene despre acest instrument îl arată ca fiind făcut din cercuri de lemn şi două piei, dar fără beţe. El este bătut de mâna celui care cântă. În Biblie, la acest instrument cântă de obicei femeile (Judecători 11,34; 1 Samuel 18,6; Psalmi 68,25), cum era în Egipt, dar uneori şi bărbaţii (1 Samuel 10,5). Adesea era însoţit de cântare şi dans, probabil pentru a accentua bătaia şi era considerat ca instrument de bucurie. În Vechiul Testament, el era de obicei însoţit de petrecere şi laudă.
Toate femeile. Despărţirea bărbaţilor şi a femeilor în două orchestre distincte era un obicei egiptean, tot aşa cum era şi executarea dansurilor de către grupe de bărbaţi şi de femei, care însoţeau paşii lor cu muzică. Se pare că acest obicei a fost luat de la egipteni în timpul îndelungatei lor rămâneri în Egipt. În vremurile de mai târziu, le găsim pe femeile ebraice luând parte la celebrarea victoriilor, când oştile se întorceau şi le întâmpinau cu muzică şi cântec (vezi Judecători 11,34; 21,21; 1 Samuel 18,6.7; 29,5).
Jucând. Folosirea dansurilor în ceremoniile religioase, atât de contrare bunei cuviinţe apusene, a fost din totdeauna acceptabilă spiritului şi sentimentului oriental. În relatarea Vechiului Testament se află diferite feluri de dansuri. David a dansat înaintea chivotului când l-a adus la Ierusalim (2 Samuel 6,16), fiica lui Iefta l-a întâmpinat cu dans pe tatăl ei biruitor (Judecători 11,34) şi fetele din Silo au dat o serbare în acest fel (Judecători 21,21). Dansarea mai este amintită cu aprobare de psalmist (Psalmi 142,3; 150,4). Dansul vremurilor biblice era o expresie exterioară a bucuriei sfinte, împărtăşindu-se de acelaşi spirit ca şi cântările de laudă sau rugăciunile de mulţumire. El era în mod distinct un act de închinare şi Dumnezeu l-a primit ca atare (compară cu Ioan 6,37). Dansul social modern nu are nici o asemănare cu dansul religios al vremurilor biblice, pentru că în el nu era nici un amestec de bărbaţi şi femei, şi singurul obiectiv al participanţilor era exprimarea iubirii, consacrării şi recunoştinţei faţă de Dumnezeu. Dansul din vechime făcea parte integrantă din ritualul de închinare.