9:2 şi i-a cerut scrisori către sinagogile din Damasc, ca, dacă va găsi pe unii umblând pe Calea credinţei, atât bărbaţi cât şi femei, să-i aducă legaţi la Ierusalim.
A cerut. (,,A dorit” KJV; ,,Ceru”, Nitz). De preferat, ,,a cerut”, sau ,,a solicitat” în favoarea sa, probabil pentru a justifica înălţarea lui în cadrul Sinedriului.
Scrisori. Acestea erau hârtiile care constituiau ,,puterea şi învoirea” lui Saul (cap. 26,12). Reiese că Roma a conlucrat cu autorităţile iudaice dând marelui preot puteri de extrădare a fugarilor iudei. Autoritatea aceasta probabil datează de pe la 56 î. Hr. (Iosif, Antiquities, XIV, 8,5 [146-148]; conform cu 1 Macabei 15,15-24).
Damasc. Cetatea aceasta e socotită ca una dintre cele mai vechi din lume. Locul ei era considerat în mod tradiţional scena uciderii lui Abel. Iosif, (Antiquities, I. 6,4 [145]) atribuie întemeierea oraşului lui Uz, nepotul lui Sem (vol. I, p. 270). Această cetate figurează în istoria lui Avraam ca loc de naştere a administratorului său (Geneza 14,2). David plasează acolo garnizoane (2 Samuel 8,6) dar sub Rezon, cetatea a devenit un centru al opoziţiei lui Solomon (1 Regi 11,23-25). Râurile lui, Abana şi Parpar erau, în ochii generalului Sirian lepros, Naaman, mai bune decât oricare din râurile lui Israel (2 Regi 5,12). Era centrul regatului sirian în alianţele şi războaiele cu Israelul şi Iudeea (2 Regi 14,28; 16,9.10; Amos 1,3.5). Făcea comerţ cu mărfuri cu Tirul, cum şi cu vin şi lână albă, aşa cum e notat de Ezechiel (cap. 27,16.18). În anul 333 î. Hr., generalul macedonean Parmenion, a cucerit cetatea pentru Alexandru cel Mare. A fost recâştigată de romanul Pompei în anul 64 î. Hr. Pe vremea convertirii lui Saul, se găsea sub jurisdicţia lui Vitellius, pe atunci guvernator roman al Siriei. Când Tiberius a murit în anul 37 d. Hr., Vitellius s-a grăbit să se ducă la Roma şi Aretas IV, regele nabatanienilor, a pus stăpânire pe Damasc şi l-a guvernat printr-un delegat. Aşa stăteau lucrurile la data când Saul a trebuit să fugă din cetate. (2 Corinteni 11,82)
Damascul alcătuia o oază în pustiul Sirian. Râul Abana, alimentat de zăpezile munţilor Anti-Liban, iriga terenul şi-l făcea foarte roditor. Cetatea era bine descrisă ca ,,o capitală predestinată”. Populaţia ei era predominant aramaică, dar cetatea poseda o mare colonie iudaică. Naraţiunea (Fapte 9,2.14) lasă a se înţelege că printre ei erau mulţi ,,ucenici ai Domnului” (v. 1). Dintre aceştia, mulţi poate fuseseră refugiaţi din cauza persecuţiei din Ierusalim şi din împrejurimile lui şi sinagogile locale erau fără îndoială chemate să aplice decretul Sinedriului din Ierusalim. Luca nu explică pentru ce a ales Saul locul acesta pentru lucrarea lui de pedepsire mai departe a bisericii. Motivele însă pot fi oferite:
1) Aşa cum s-a notat, creştinii se refugiaseră acolo, la o oarecare distanţă considerabilă de Iudeea.
2) Acolo erau convertiţi creştini care erau cetăţeni ai locului.
3) Se poate ca Damascul să fi devenit un centru depărtat al bisericii în dezvoltare.
4) Se poate ca Saul să fi cunoscut bine autorităţile iudaice şi putea să conteze pe conlucrarea lor împotriva creştinilor.
Sinagogile. Cetatea era cosmopolitană şi probabil erau acolo iudei din multe naţiuni. Ca şi la Ierusalim (conform cu cele de la cap. 6,9) grupe naţionale îşi vor fi înfiinţat propriile lor sinagogi. Se apreciază că vor fi fost 30 sau 40 de sinagogi în cetatea Damascului pe vremea aceea. Fără îndoială, creştinii încă luau parte cu evlavie la sinagogă şi tocmai contra acestora plănuia Saul să acţioneze.
Pe calea credinţei. [ ,,Ai acestei cai”, KJV; ,,In calea Domnului”, Nitz]. Adică ,,unii care aparţineau căii”. Cuvântul ,,cale” apare ca un sinonim timpuriu al creştinismului (conform cap. 19,9.23; 22,4; 24,14.22). Compară folosirea de către Luca a ,,numelui” (cap. 5,41, RSV), ,,cuvântului” (cap. 4,4; 8,4; 14,25), ,,calea mântuirii” (cap. 16,17) şi ,,calea Domnului” (cap. 18,25). Termenul poate să-şi fi avut obârşia în declaraţia lui Hristos că El este ,,calea” (Ioan 14,6), sau în referirea Lui, la ,,calea” cea strâmtă. (Matei 7,14)
Atât bărbaţi, cât şi femei. Includerea femeilor printre victimele în perspectivă accentuează furia de care era stăpânit Saul împotriva creştinilor (conform cap. 22,4)-
Legaţi la Ierusalim. Misiunea lui Saul lasă să se înţeleagă că vina creştinilor depăşea jurisdicţia tribunalelor locale (vezi Matei 10,17) şi ei trebuia să fie deferiţi Sinedriului (vol V, p. 67) din Ierusalim. Atât de mare era puterea preoţească (vezi mai sus la ,,scrisori”) încât autorităţilor iudaice le era îngăduit să aresteze pe cei pe care doreau, chiar şi pe teritoriu străin.