Home / eBooks Multigenre Online / Adventist / Romanian_non-diacritics / Ellen White / Tragedia veacurilor 14:63-*
Previous part
Banuiala, neincrederea si teroarea au patruns in toate clasele societatii. In mijlocul alarmei generale s-a vazut cat de adanc prinsese radacini invatatura lutherana in inimile oamenilor care aveau cea mai inalta educatie, influenta si noblete de caracter. Si in aceasta situatie, deodata, au devenit libere multe posturi de incredere si de cinste, din cauza ca multi meseriasi, tipografi, studenti, profesori din universitati, scriitori si chiar oameni de la curte disparusera. Sute de oameni au fugit din Paris, exilandu-se voluntar din locurile lor natale, in multe cazuri aratand in felul acesta ca favorizasera sau primisera credinta reformata. Papistasii priveau in jur cu uimire la gandul ca ramasesera multi eretici in anonimat, care nu fusesera nimiciti. Furia lor s-a revarsat atunci peste multimile de victime mai umile care erau sub puterea lor. Inchisorile gemeau si chiar vazduhul parea ca se intunecase de fumul rugurilor, aprinse pentru marturisitorii Evangheliei.
Francisc I se mandrise, ca fiind promotorul marii miscari de redesteptare culturala ce marca inceputul secolul al XVI-lea. Ii placea sa adune la curtea lui oameni eruditi din orice tara. Tocmai datorita dragostei lui fata de stiinta si a nemultumirii sale cu privire la ignoranta si superstitia calugarilor se datora, in mare masura, ingaduinta care fusese acordata Reformei. Dar, inspirat de zelul de a starpi erezia, acest ocrotitor al stiintelor a dat un edict, prin care tiparirea a fost desfiintata in toata Franta. Francisc I ne ofera unul din acele exemple nenumarate care dovedesc ca a fi intelectual nu este o garantie de ocrotire impotriva intolerantei si persecutiei religioase.
Franta, printr-o ceremonie solemna si publica, urma sa se consacre cu totul operei de distrugere a protestantismului. Preotii au cerut ca insulta adresata Cerului prin condamnarea liturghiei sa fie ispasita in sange, iar regele, pentru binele poporului, sa-si dea in mod public consimtamantul pentru aceasta ingrozitoare lucrare.
Ziua de 21 ianuarie 1535 a fost stabilita pentru acest ceremonial lugubru. Au fost starnite temerile superstitioase si ura fanatica a intregii natiuni, iar Parisul a fost asaltat de multimile care au umplut strazile venind din toate imprejurimile. Ziua urma sa fie inaugurata printr-o procesiune vasta si impunatoare. "Casele de pe drumul pe care urma sa treaca procesiunea erau drapate in doliu si din loc in loc erau ridicate altare." In fata fiecarei usi era aprinsa o torta in cinstea "sfantului sacrament". Inainte de zorii zilei, procesiunea s-a format la palatul regelui. "In fata mergeau steagurile si crucile mai multor parohii; dupa aceea locuitorii, mergand doi cate doi si ducand torte." Urmau cele patru ordine calugaresti, fiecare in costumul lui specific. Apoi venea o colectie de renumite moaste. Dupa toate acestea, ecleziasticii trufasi veneau calari in mantiile lor de purpura si stacojiu, impodobiti cu pietre pretioase, o demonstratie pompoasa si stralucitoare.
"Ostia era purtata de episcopul Parisului sub un baldachin maret... purtat de patru printi de sange nobil. Dupa ostie urma regele... In ziua aceea Francisc I nu purta nici coroana si nici haina de domnitor. Cu capul descoperit, cu ochii plecati si in mana cu o lumanare aprinsa, regele Frantei a aparut in postura de penitent." (Idem, b.13, cap.21). La fiecare altar se pleca in umilinta, nu pentru ticalosiile care-i intinau sufletul, nici pentru sangele nevinovat care-i pata mainile, ci pentru pacatul groaznic al supusilor sai care indraznisera sa condamne liturghia. Dupa el veneau regina si demnitarii statului, mergand si ei doi cate doi, fiecare cu cate o torta aprinsa.
Ca o parte a slujbelor zilei, insusi monarhul s-a adresat oficialitatilor regatului in sala cea mare a palatului episcopului. Cu o fata plina de amaraciune a aparut inaintea lor si, in cuvinte de o elocventa miscatoare, a deplans "crima, hula, ziua de durere si de dispret" care venise peste natiune. Si i-a chemat pe toti supusii credinciosi sa ajute la starpirea ereziei otravitoare care ameninta Franta cu ruina. "Cat este de adevarat, domnilor, ca eu sunt regele vostru", spunea el, "daca as vedea unul din
membrele mele patate sau infectate de aceasta putreziciune detestabila, vi l-as da sa-mi fie taiat... Mai mult, daca l-as vedea pe vreunul dintre copiii mei patati de ea, nu l-as cruta. L-as da si l-as jertfi lui Dumnezeu". Si incetinindu-si pledoaria inecat in lacrimi, toata adunarea plangea, exclamand intr-un glas: "Vrem sa traim si sa murim pentru religia catolica!" (D'Aubigné, History of the Reformation in Europe in the Time of Calvin, b.4, cap.12)
Intunericul natiunii care respinsese lumina adevarului a devenit si mai inspaimantator. Harul "care aduce mantuire" se aratase; dar Franta, dupa ce a privit puterea si sfintenia lui, dupa ce mii de oameni au fost atrasi de frumusetea lui divina, dupa ce orase si sate fusesera iluminate de razele lui, isi intorsese spatele, alegand mai degraba intunericul decat lumina. Oamenii respinsesera darul ceresc atunci cand le fusese oferit. Ei au numit raul bine si binele rau, pana cand au cazut victime de buna voie propriei amagiri. Acum, chiar daca ei credeau ca Ii faceau un serviciu lui Dumnezeu, persecutandu-l pe poporul Sau, sinceritatea lor nu-i lasa fara vina. Ei respinsesera de bunavoie lumina care i-ar fi salvat de amagire, de impovararea sufletului si vina sangelui varsat.
Displayed: 5424 bytes.
Next part
All the chapter
Next Chapter
Previous Chapter
Enter into the browser of your mobile phone the address: biblephone.net/ebooks/online