Home / eBooks Multigenre Online / Adventist / Romanian_non-diacritics / Comentarii Biblice / Faptele Apostolilor 3:16-*
Previous part
Prin credinta in Numele lui Isus, a intarit Numele Lui pe omul acesta, pe care-l vedeti si-l cunoasteti; credinta in El a dat omului acestuia o tamaduire deplina, cum vedeti cu totii.
Numele lui. De repetate ori in NT, si mai ales in Faptele Apostolilor, numele lui Isus este prezentat ca mijlocul prin care sunt savarsite minunile si e obtinuta mantuirea (Fapte 3,6; 4,10.12.17.18; 16,18; Marcu 9,38; Luca 10,17). Folosirea cuvantului ,,nume” in legatura aceasta e de inteles in termenii bogatei implicatii pe care o are in NT. Vezi Fapte.2,21.
Invatatii au scos in evidenta faptul ca in antichitate anumite nume erau considerate ca avand
o sfintenie speciala si eficacitate particulara. Astfel printre iudeii perioadei de dupa exil, numele divin Yahweh (Iehova) era pastrat ca un secret cunoscut numai de marele preot si adevarata lui pronuntare a fost in cele din urma pierduta cu totul. Rostirea altor nume era considerata deosebit de eficienta in savarsirea minunilor. Iosif (Antiquities viii.2.5 [46-49]) relateaza ca a vazut un om cu numele Eleazar care se spunea ca scotea demoni prin folosirea numelui lui Solomon. Folosirea numelui lui Isus pentru acelasi scop a fost incercata de cei sapte fii ai lui Sceva la Efes (cap.19,13.14). Ei considerau ca simpla folosire a numelui avea o putere magica. Fara indoiala, multi din cei care observau minunile pe care ucenicii lui Isus le savarseau in numele Lui considerau ca eficacitatea acelor minuni se gasea numai in folosirea unui nume magic. Vezi Vol. I, p.170-173.
Este clar si mai presus de orice indoiala ca ucenicii, savarsind minuni, nu foloseau numele lui Hristos cu cea mai mica intentie de a invoca vreo putere magica. In VT cuvantul ebraic shem, ,,nume”, este uneori folosit in sensul de ,,caracter” (vezi Ier. 14,7.21), si poate fi aproape sinonim cu persoana insasi (vezi Psa.18,49). Aceasta stransa legatura dintre nume si caracter e ilustrata de bogatia de nume din VT care arata caracterul purtatorilor lor sau anticiparea pe care parintii o faceau cu privire la persoana copiilor lor. Aceeasi idee de ,,caracter” e probabil intelesul cuvantului ,,nume” in lucrarea apocrifa, Enoh (cap. 48,7), unde se spune despre Fiul omului: ,,Deoarece in numele lui, ei [cei drepti] sunt mantuiti”.
Un alt aspect al acestei dezvoltari e vazut in vremurile NT cand cuvantul grecesc pentru ,,nume” (onoma) ar putea sa insemne ,,persoana”. Intr-un papirus egiptean din anul 13 d.Hr., apare expresia, ,,de la numele scris mai jos”, insemnand, natural, ,,de la persoana subsemnata”. O intrebuintare similara apare in Fapte 1,15; Apoc. 3,4; 11,18.
Toate acestea arata ca, prin folosirea numelui lui Isus in savarsirea de minuni si in proclamarea mantuirii, apostolii declarau ca puterea vindecatoare si mantuitoare era exercitata in stransa legatura cu persoana si caracterul lui Isus Hristos. Declaratia lui Petru in Pasajul de fata ca ,,numele Lui a intarit pe omul acesta” era o afirmare ca Hristos Insusi savarsea minunea si nu o incantatie magica actionand asupra ologului. Puterea lui Hristos e la indemana oricui, dar trebuie sa fie acceptata prin credinta vie in El.
Il vedeti si-l cunoasteti. Aici nu era nimic ascuns, nici o intamplare si nici un viclesug. Nu a fost nici o substituire a unei persoane sanatoase, sub pretentia ca un olog fusese vindecat. Toti stiau ca omul fusese olog si acum il vedeau vindecat.
In El. [,,Prin El”, KJV; ,,Printransul”, Nitz]. Sau, ,,prin El”, adica Hristos. Vezi 1 Petru 1,21. Credinta care era atat in vindecatorul Petru, cat si in omul vindecat era lucrata in fiecare din ei prin puterea lui Hristos. Petru era un primitor al puterii lui Dumnezeu prin credinta, omul de asemenea a primit credinta care l-a facut in stare sa accepte vindecarea fizica. Credinta vindecatoare este ea insasi un dar (Rom.12,3; 1Cor.12,9).
Tamaduire deplina. Sau ,,intregime”.
Si acum, fratilor, stiu ca din nestiinta ati facut asa, ca si mai marii vostri.
Stiu. [,,Cunosc”, KJV]. Din nestiinta. [,,Cu ignoranta”, KJV]. Nestiinta, ,,ignoranta” e primejdioasa atat in cele spirituale, cat si in celelalte lucruri. Oamenii pot pacatui din nestiinta, ca in cazul de fata, dar nestiinta nu e un argument valabil pentru atenuarea pacatului. Chiar si in carmuirea civila, necunoasterea unei legi nu scuza calcarea ei. Fata de pacatele din nestiinta trebuie sa se faca o pocainta tot atat de sincera ca si fata de oricare alte pacate. Deosebit de vinovati sunt oamenii care sunt nestiutori, din cauza ca ingaduie ca prejudecata si sentimentul sa-i impiedice de a cunoaste lucrurile acelea pentru care dau marturie ratiunea si constiinta. Compara Luca 23,34.
Dar Dumnezeu a implinit astfel ce vestise mai inainte prin gura tuturor prorocilor Lui: ca, adica, Hristosul Sau va patimi.
A implinit. Aceste cuvinte marcheaza apogeul argumentarii lui Petru si temeiul pentru apelul lui la pocainta. Forta logicii lui se gaseste in faptul ca predica o profetie implinita.
Proorocilor. Vezi Luca 24,24-27. Ca in Fapte 1,16; 2,23, aici Petru subliniaza la fel faptul ca profetii VT au prezis lucrarea lui Hristos. Scopul intregii Scripturi este de a da la iveala planul pentru mantuirea oamenilor, prin suferinta rascumparatoare a lui Hristos. De la cea dintai fagaduinta evanghelica (Gen. 3,15) a fost un fir continuu de marturie prin VT aratand spre ispasirea loctiitoare prin Isus Hristos. Deosebit de plin de insemnatate printre pasagiile VT sunt Psalmi 22,18 (vezi Matei 27,35); Dan. 9,26; Zah. 11,13 (vezi Matei 27,9.10); Isaia 53.
Ca, adica, Hristosul Sau va patimi. Pe cat se stie, Iudeii n-au aplicat niciodata profetia lui Isaia, despre servul suferind, la Mesia. Doctrina despre un Mesia suferind se deosebea cu totul de vederile iudeilor obisnuite in era apostolica si nu a fost inteleasa nici de ucenicii lui Hristos decat dupa invierea Lui. Petru insusi a protestat atunci cand Isus a infatisat lamurit ucenicilor Sai suferintele pe care El urma sa le indure si a fost aspru mustrat pentru repulsia lui de a accepta perspectiva (Matei 16,21-23). Pasajul de fata descopera o remarcabila schimbare in intelegerea lui Petru. Acum el afirma ca suferintele lui Hristos fusesera in acord cu planul divin. Fara indoiala aceasta iluminare venise la apostoli prin invatatura lui Isus de dupa inviere (vezi Luc.24,44-48) si prin iluminarea de la Duhul Sfant in Ziua Cincizecimii. Mai tarziu, Petru a demonstrat din nou intelegerea pe care o avea in ce priveste aceasta doctrina fundamentala cand a scris despre Mantuitorul, purtator de pacate (1Petru 2,23.24).
Displayed: 6695 bytes.
Next part
All the chapter
Next Chapter
Previous Chapter
Enter into the browser of your mobile phone the address: biblephone.net/ebooks/online