63:1 Marturisirea primita
63:2 ‘‘Cine isi ascunde faradelegile nu propaseste, dar cine le marturiseste si se lasa de ele capata indurare” (Prov. 28,13).
63:3 Conditiile pentru a obtine mila lui Dumnezeu sunt simple, drepte si rezonabile. Domnul nu ne cere sa facem lucruri grele pentru a primi iertarea pacatelor. Nu trebuie sa facem pelerinaje lungi si obositoare sau sa executam penitente dureroase, pentru a ne incredinta viata Dumnezeului cerurilor sau a ne ispasi nelegiuirea; dar cel care isi marturiseste si isi paraseste pacatele va avea parte de mila. Aceasta este o fagaduinta pretioasa, data omului cazut pentru a-l incuraja sa se increada in Dumnezeul iubirii si sa caute viata vesnica in Imparatia Sa.
63:4 Citim ca Daniel, profetul lui Dumnezeu, a fost un om ‘‘preaiubit al cerului”. El a avut o pozitie inalta la
63:5 curtea Babilonului si L-a slujit si onorat pe Dumnezeu atat in timp de prosperitate, cat si in incercari. Cu toate acestea, el s-a umilit si a marturisit pacatele sale si ale poporului sau. Cu o profunda durere in inima sa, el a recunoscut: ‘‘Noi am pacatuit, am savarsit nelegiuire, am fost rai si indaratnici, ne-am abatut de la poruncile si oranduirile Tale, n-am ascultat de robii Tai prooroci, care au vestit in Numele Tau imparatilor nostri, capeteniilor noastre, parintilor nostri si catre tot poporul tarii. Tu, Doamne, esti drept, iar noua tuturor ni se cuvine astazi sa ni se umple fata de rusine, noua, tuturor oamenilor lui Iuda, locuitorilor Ierusalimului si intregului Israel, fie ei aproape, fie departe, in toate tarile in care i-ai izgonit, din pricina faradelegilor de care s-au facut vinovati fata de Tine” (Dan. 9,5-7).
63:6 Daniel n-a cautat sa se scuze,pe el sau pe popor, inaintea lui Dumnezeu; ci, in umilinta si cu o pocainta din suflet, el a marturisit pe deplin nelegiuirile lor, aparand modul in care Dumnezeu S-a purtat cu o natiune care a intors spatele cerintelor Lui si n-a dorit sa se foloseasca de chemarile Lui staruitoare.
63:7 Este o mare nevoie de o astfel de pocainta sincera si marturisire din inima. Aceia care nu-si umilesc sufletele inaintea lui Dumnezeu, recunoscandu-si vina, n-au implinit inca prima conditie a acceptarii, a primirii. Daca n-am experimentat, n-am trait acea pocainta de care nu trebuie sa ne para rau si nu ne-am marturisit pacatele cu o reala umilinta a sufletului si cu zdrobire a inimii, dezgustati de nelegiuirile noastre, atunci n-am cautat niciodata cu adevarat iertarea pacatelor; si daca n-am cautat niciodata, n-am gasit niciodata pacea lui Dumnezeu. Singurul motiv pentru care poate n-am primit iertarea pacatelor din trecut este acela ca noi nu suntem dispusi sa ne umilim inimile mandre si sa ne supunem conditiilor Cuvantului adevarului. Exista instructiuni explicite cu privire la aceasta problema. Marturisirea pacatului, in public sau in particular, ar trebui sa fie din inima
63:8 si exprimata liber. Nu trebuie sa fie impusa pacatosului. Ea nu trebuie facuta intr-un mod superficial si nepasator sau fortata din partea acelora care n-au sentimentul real al caracterului respingator al pacatului. Marturisirea care este amestecata cu lacrimi si parere de rau, care este revarsarea launtrica a sufletului, isi gaseste drumul spre Dumnezeul milei infinite. Psalmistul spune: ‘‘Domnul este aproape de cei cu inima infranta si mantuieste pe cei cu duhul zdrobit”.
63:9 Sunt prea multe marturisiri ca acelea ale lui faraon, cand acesta suferea din cauza judecatilor lui Dumnezeu. El isi recunostea pacatul, dar numai pentru a scapa de pedeapsa, ca aceasta sa nu mai continue, dar, de indata ce plagile se opreau, el se reintorcea la atitudinea lui sfidatoare impotriva cerului. Marturisirea lui Balaam a avut un caracter asemanator. Ingrozit de ingerul care statea in calea sa cu sabia scoasa, el si-a recunoscut vina; daca nu, si-ar fi pierdut viata. N-a existat o adevarata pocainta pentru pacat, nici parere de rau, nici o schimbare a planului sau, nici o scarba fata de ceea ce este rau si nici o virtute in marturisirea sa. Iuda Iscarioteanul, dupa ce L-a vandut pe Domnul sau, s-a intors la preoti, exclamand: ‘‘Am pacatuit, caci am vandut sange nevinovat”. Dar marturisirea sa nu a fost de un asemenea caracter care sa o recomande milei lui Dumnezeu. El a fost fortat de vinovatia sufletului sau printr-un simtamant teribil de condamnare si o teribila asteptare a judecatii. Consecintele care aveau sa urmeze in cazul sau au determinat recunoasterea marelui sau pacat. El n-a simtit o durere profunda in suflet pentru ca L-a dat pe Fiul lui Dumnezeu sa fie batjocorit, biciuit si crucificat, ca el L-a tradat pe Cel sfant al lui Israel in mainile oamenilor rai si fara scrupule. Marturisirea sa a fost determinata numai de o inima egoista si intunecata.
63:10 Dupa ce au mancat din fructele pomului oprit, Adam si Eva au fost plini de un simtamant de rusine si teroare. La inceput, singurul lor gand a fost acela de a vedea cum sa-si scuze pacatul inaintea lui Dumnezeu si sa scape astfel de ingrozitoarea sentinta de condamnare la moarte. Cand Domnul
63:11 i-a intrebat cu privire la pacatul lor, Adam a raspuns, dand vina in parte pe Dumnezeu si in parte pe tovarasa sa: ‘‘Femeia pe care mi-ai dat-o ca sa fie langa mine, ea mi-a dat din pom si am mancat” . Femeia a aruncat vina asupra sarpelui, spunand: ‘‘Sarpele m-a amagit si am mancat din pom”. De ce ai facut sarpele? De ce i-ai ingaduit sa intre in Eden? Acestea erau intrebarile implicate in scuzarea pacatului lor. In felul acesta, Il acuzau pe Dumnezeu ca fiind responsabil de caderea lor. Spiritul de indreptatire de sine isi avea originea in tatal minciunilor si a fost manifestat de toti fiii si fiicele lui Adam. Marturisirile de felul acesta nu sunt inspirate de Spiritul divin si nu vor fi acceptate inaintea lui Dumnezeu. Adevarata pocainta va duce pe om sa-si poarte vinovatia si sa recunoasca fara siretenie si ipocrizie. Asemenea sarmanului vames, fara sa-si ridice ochii spre ceruri, el isi va bate pieptul si va striga: ‘‘Doamne, fii milostiv mie, pacatosul”, si aceia care isi recunosc vinovatia vor fi indreptatiti pentru ca Domnul Isus va pleda cu sangele Sau in favoarea sufletului pocait.
63:12 Nu este o degradare pentru om sa se plece inaintea Creatorului sau, sa-si marturiseasca pacatele si sa ceara iertare prin meritele Mantuitorului crucificat si inviat. Este nobil sa-ti recunosti greseala inaintea lui Isus, pe care L-ai ranit prin nelegiuire si razvratire. Aceasta te inalta inaintea oamenilor si inaintea ingerilor; caci ‘‘oricine se va smeri, va fi inaltat”. Dar acela care se pleaca inaintea omului cazut si isi deschide cu frica gandurile si inchipuirile inimii sale se dezonoreaza singur prin injosirea barbatiei sale si degradarea oricarui instinct nobil al sufletului sau. In marturisirea pacatelor vietii unui om corupt, bautor de vin si imoral, standardul caracterului sau este injosit si el este, in consecinta, marginit. Dumnezeu este degradat in gandirea sa, facandu-L asemenea omului pacatos, caci preotul sta ca un reprezentant al lui Dumnezeu. Aceasta degradanta marturisire a unui om, facuta unui alt om cazut,
63:13 contribuie foarte mult la dezvoltarea raului care perverteste lumea si o face gata pentru distrugerea finala.
63:14 Apostolul spune: ‘‘Marturisiti-va unii altora pacatele si rugati-va unii pentru altii, ca sa fiti vindecati”. Acest text al Scripturii a fost interpretat ca sustinand practica mergerii la preot pentru absolvirea de pacat; dar nu are o asemenea aplicatie. Marturisiti-va pacatele lui Dumnezeu, singurul care le poate ierta, si greselile unii altora. Daca ai ofensat pe aproapele sau pe fratele tau, trebuie sa recunosti ca ai facut acest rau, iar el are datoria sa te ierte. Apoi trebuie sa cauti iertare de la Dumnezeu, pentru ca fratele pe care l-ai ranit este proprietatea lui Dumnezeu; ranindu-l pe el, de fapt ai pacatuit impotriva Creatorului si Rascumparatorului. Cazul nu este deloc adus inaintea preotului, ci inaintea singurului Mijlocitor, Marele nostru Preot, care ‘‘in toate lucrurile a fost ispitit ca si noi, dar fara pacat” si care ‘‘are mila de slabiciunile noastre”. De aceea este in stare sa ne curateasca de orice intinaciune.
63:15 Cand a pacatuit impotriva lui Urie si a sotiei sale, David I-a cerut iertare lui Dumnezeu. El a declarat: ‘‘Impotriva Ta, numai impotriva Ta am pacatuit si am facut ce este rau impotriva Ta”. Orice rau facut altora se intoarce de la cei vatamati la Dumnezeu. De aceea David nu cauta iertarea de la un preot, ci de la Creatorul omului. El s-a rugat: ‘‘Ai mila de mine, Dumnezeule, in bunatatea Ta! Dupa indurarea Ta cea mare, sterge faradelegile mele!”
63:16 Adevarata marturisire are totdeauna un anume caracter si recunoaste pacatele pe nume. Ele pot fi de asa natura, incat sa fie aduse numai inaintea lui Dumnezeu, dar pot fi si rele facute care trebuie marturisite inaintea persoanelor care au fost vatamate sau pot avea un caracter general si atunci trebuie cunoscute de intreaga adunare sau comunitate a credinciosilor. Dar orice marturisire trebuie sa fie specificata si la subiect, recunoscand pe nume pacatele de care esti vinovat.
63:17 Cand a fost oprimat de amoniti, poporul Israel I-a cerut lui Dumnezeu ceea ce constituie o ilustrare a caracterului categoric al adevaratei marturisiri. ‘‘Copiii lui Israel au strigat catre Domnul si au zis: 'Am pacatuit impotriva Ta, caci am parasit pe Dumnezeul nostru si am slujit Baalilor'. Domnul a zis poporului Israel: 'Nu v-am izbavit Eu de egipteni, de amoniti, de fiii lui Anac si de filisteni?… dar voi M-ati parasit si ati slujit altor dumnezei. De aceea nu va voi mai izbavi. Duceti-va si chemati pe dumnezeii pe care i-ati ales; ei sa va izbaveasca in vremea stramtorarii voastre'. Copiii lui Israel au spus Domnului: 'Am pacatuit, fa-ne ce-Ti va placea. Numai izbaveste-ne astazi'‘‘. Apoi ei au inceput sa actioneze in armonie cu marturisirea si rugaciunea lor: ‘‘Si au scos dumnezeii straini din mijlocul lor, si au slujit Domnului”. Si inima cea mare si plina de iubire a Domnului ‘‘S-a indurat de suferintele lui Israel”.
63:18 Marturisirea nu va fi primita de Dumnezeu fara o sincera pocainta si o reforma. Trebuie sa existe o schimbare hotarata in viata; tot ceea ce constituie o ofensa la adresa lui Dumnezeu trebuie sa fie indepartat. Acesta va fi rezultatul unei adevarate pareri de rau fata de pacat. Pavel spune, vorbind de lucrarea de pocainta: ‘‘Caci uite, tocmai intristarea aceasta a voastra dupa voia lui Dumnezeu, ce framantare a trezit in voi! Ce cuvinte de dezvinovatire! Ce manie! Ce frica! Ce dorinta aprinsa! Ce ravna! Ce pedeapsa! In toate voi ati aratat ca sunteti curati in privinta aceasta”.
63:19 In zilele lui Samuel, israelitii s-au indepartat de Dumnezeu. Ei sufereau consecintele pacatului, pentru ca ei au pacatuit in ce priveste credinta lor in Dumnezeu, au pierdut puterea de discernamant si intelepciunea de a conduce natiunea si au pierdut increderea in capacitatea Lui de a apara si de a reabilita cauza Sa. Ei au intors spatele Marelui Conducator al Universului si au dorit sa fie condusi asa cum
63:20 erau si celelalte natiuni din jurul lor. Mai inainte de a gasi pacea, ei au facut urmatoarea marturisire: ‘‘La toate pacatele noastre am mai adaugat si pe acela de a cere un imparat pentru noi” . Chiar acel pacat de care ei erau acuzati trebuia sa fie marturisit. Nerecunostinta lor le apasa sufletul si i-a despartit de Dumnezeu.
63:21 Cand pacatul a slabit sensibilitatea morala,cel ce faptuieste raul nu vede defectele din caracterul sau si nici nu-si da seama de enormitatea raului pe care l-a infaptuit; si daca nu se supune puterii convingatoare a Duhului Sfant, el ramane intr-o orbire partiala fata de pacatul sau. Marturisirile sale nu sunt sincere si nu sunt serioase. Pentru fiecare recunoastere a vinovatiei sale, el adauga in apararea sa o scuza pentru atitudinea sa, declarand ca, daca nu erau anumite imprejurari, el n-ar fi facut lucrul acesta sau acela, pentru care este mustrat. Dar exemplele din Cuvantul lui Dumnezeu cu privire la o reala pocainta si umilinta descopera spiritul marturisirii in care nu exista scuza pentru pacat sau incercare de indreptatire de sine.
63:22 Pavel nu cauta sa se acopere; el infatiseaza pacatul in cele mai intunecate culori, fara a incerca sa-si usureze vinovatia. El spune: ‘‘Am aruncat in temnita pe multi sfinti, caci am primit puterea aceasta de la preotii cei mai de seama si, cand erau osanditi la moarte, imi dadeam si eu votul impotriva lor. I-am pedepsit adesea in toate sinagogile si imi dadeam toata silinta ca sa-i fac sa huleasca. In pornirea mea nebuna impotriva lor, ii prigoneam pana si in cetatile straine”. El n-a ezitat sa declare ca ‘‘Hristos Isus a venit in lume ca sa mantuiasca pe cei pacatosi, dintre care cel dintai sunt eu”.
63:23 Inima umila si franta, supusa printr-o pocainta reala, va aprecia ceva din iubirea lui Dumnezeu si din pretul Golgotei; si asa cum un fiu se destainuie tatalui sau iubitor, tot astfel un adevarat pacatos pocait aduce toate pacatele sale inaintea lui Dumnezeu. Si este scris: ‘‘Daca ne marturisim pacatele, El este credincios si drept ca sa ne ierte pacatele si sa ne curateasca de orice nelegiuire”.