31:73 In cele din urma, am ajuns la o prapastie larga, unde poteca noastra s-a terminat. Nu mai exista nimic care sa ne conduca picioarele, nimic pe care sa ne sprijinim. Tot sprijinul nostru trebuia sa fie in funii, ale caror dimensiuni au crescut pana ce ele au ajuns tot asa de mari ca si corpurile noastre. Aici am fost lasati un timp in incurcatura si adanca intristare. Ne intrebam in soapte teribile: "De ce este atasata funia?" Sotul meu era chiar in fata mea. De pe fruntea lui cadeau mari picaturi de sudoare, venele de la gat si tample erau de doua ori mai mari decat normalul si gemete chinuitoare, inabusite, ieseau de pe buzele lui. Sudoarea picura de pe fata mea si m-a apucat un astfel de chin cum n-am mai simtit niciodata mai inainte. In sufletul nostru, se dadea o lupta teribila: daca aici nu vom reusi toate greutatile calatoriei noastre au fost traite degeaba.