39:1 Cap. 37 - Stanca lovita
39:2 Din stanca lovita de Moise pentru prima data la Horeb a curs un suvoi de apa datatoare de viata, care l-a inviorat pe Israel in pustie. In timpul tuturor peregrinarilor lor, ori de cate ori era nevoie, li se dadea apa, printr-o minune a indurarii lui Dumnezeu. Cu toate acestea, apa nu curgea dupa ei de la Horeb. Ori de cate ori, in calatoriile lor, aveau nevoie de apa, acolo, din despicatura stancii, apa tasnea in suvoi langa tabara lor.
39:3 Hristos era Acela care, prin puterea cuvantului Sau, facea ca suvoiul racoritor de apa sa curga spre Israel: "Si toti au baut aceeasi apa duhovniceasca, pentru ca beau dintr-o stanca duhovniceasca ce venea dupa ei; si stanca era Hristos" (1 Corinteni 10,4). El era izvorul tuturor binecuvantarilor, atat al celor trecatoare, cat si al celor spirituale. Hristos, Stanca cea adevarata, a fost cu ei in toate peregrinarile lor. "Si nu vor suferi de sete in pustiurile in care-i va duce; ci va face sa curga pentru ei apa din stanca, va despica stanca si va curge apa" (Isaia 48,21). "A deschis stanca, si au curs ape, care s-au varsat ca un rau in locurile uscate" (Psalmul 105,41).
39:4 Stanca lovita Il preinchipuia pe Domnul Hristos si, prin acest simbol, suntem invatati cele mai pretioase adevaruri spirituale. Dupa cum din stanca lovita se revarsa apa datatoare de viata, tot astfel de la Hristos, "lovit de Dumnezeu", "strapuns pentru pacatele noastre", "zdrobit pentru faradelegile noastre" (Isaia 53,4.5), curge suvoiul mantuirii pentru neamul omenesc pierdut. Dupa cum stanca a fost lovita o singura data, "tot asa Hristos, S-a adus jertfa o singura data, ca sa poarte pacatele multora" (Evrei 9,28). Mantuitorul nostru nu trebuia sa Se jertfeasca a doua oara; iar aceia care cauta binecuvantarile harului Sau au nevoie numai sa ceara acestea in Numele lui Isus, revarsandu-si astfel dorinta inimii in rugaciune plina de cainta. O astfel de rugaciune va aduce inaintea Domnului ostirilor ranile lui Isus si atunci din nou va curge sangele datator de viata, simbolizat prin revarsarea apei datatoare de viata pentru Israel.
39:5 Revarsarea apei din stanca in pustie era sarbatorita de izraeliti dupa asezarea lor in Canaan, cu manifestari de mare bucurie. In timpul Domnului Hristos, sarbatoarea aceasta ajunsese cea mai impresionanta ceremonie. Ea avea loc cu ocazia Sarbatorii corturilor, cand erau adunati la Ierusalim oameni din toata tara. In fiecare dintre cele sapte zile ale acestei sarbatori, preotii ieseau insotiti de muzica si de corul levitilor pentru a scoate apa intr-un vas de aur din apa Siloamului. Ei erau urmati de multimea credinciosilor, toti cei care puteau sa se apropie de apa si sa bea din ea, in timp ce rasuna cantecul de sarbatoare: "Veti scoate apa cu bucurie din izvoarele mantuirii" (Isaia 12,3). Apoi, apa scoasa de preoti era purtata la templu in mijlocul sunetului trambitelor si al cantarii pline de solemnitate: "Picioarele mi se opresc in portile tale, Ierusalime" (Psalmul 122,2). In timp ce cantecele de lauda rasunau, iar multimea isi alatura glasul intr-un cor triumfal, acompaniat de cantecul instrumentelor si al trambitelor care sunau cu putere, apa era varsata pe altarul arderii de tot.
39:6 Mantuitorul S-a folosit de slujba aceasta simbolica pentru a indrepta mintea oamenilor la binecuvantarile pe care El a venit sa le aduca. "In ziua de pe urma, care era ziua cea mare a praznicului", vocea Sa a fost auzita in tonuri ce rasunau prin curtile templului: "'Daca inseteaza cineva, sa vina la Mine si sa bea. Cine crede in Mine, din inima lui vor curge rauri de apa vie, cum zice Scriptura'. Spunea cuvintele acestea despre Duhul", declara Ioan, "pe care aveau sa-L primeasca cei ce vor crede in El" (Ioan 7,37-39). Apa invioratoare, tasnind intr-un pamant pustiu si secetos, face ca pustia sa infloreasca si curge ca sa dea viata celor ce pier; ea este un simbol al harului divin pe care numai Domnul Hristos il poate da si care curata, reinvioreaza si da putere sufletului, ca apa vie. Acela in care locuieste Hristos are in el un izvor de har si putere ce nu seaca niciodata. Domnul Isus face plina de bucurie viata tuturor acelora care-L cauta in adevar si le lumineaza cararea. Primita in inima, iubirea Sa va da nastere la fapte bune pentru viata vesnica. Ea aduce binecuvantari nu numai aceluia in sufletul caruia izvoraste, ci raul de apa vie se va revarsa in cuvinte si fapte de neprihanire spre a-i inviora pe cei insetati din jurul sau.
39:7 In convorbirea Sa cu femeia samariteanca la fantana lui Iacov, Mantuitorul S-a folosit de acelasi tablou. "Dar cine va bea din apa pe care i-o voi da Eu, in veac nu-i va fi sete; ba
39:8 inca apa pe care i-o voi da Eu se va preface in el intr-un izvor de apa, care va tasni in viata vesnica" (Ioan 4,14). Domnul Hristos combina cele doua simboluri. El este Stanca, El este Apa vie.
39:9 Tablourile acestea frumoase si pline de adanci intelesuri sunt prezente in toata Biblia. Cu veacuri inainte de venirea Domnului Hristos, Moise arata spre El ca fiind Stanca mantuirii lui Israel (Deuteronom 32,15); psalmistul a cantat despre El ca fiind "Izbavitorul meu", "Stanca puterii mele", "Stanca pe care n-o pot ajunge, caci este prea inalta pentru mine", "o Stanca de adapost pentru mine", "Stanca inimii mele", "Stanca mea de adapost". In cantecele lui David, harul Sau este infatisat de asemenea ca fiind "ape de odihna" "printre pasuni verzi", pe marginea carora Pastorul ceresc Isi conduce turma. Si iarasi, "si-i adapi din suvoiul desfatarilor Tale", "caci la Tine este izvorul vietii" (Psalmul 19,14; 62,7; 61,2; 71,3; 73,26; 94,22; 23,2; 36,8.9). Iar inteleptul declara: "Izvorul intelepciunii este ca un suvoi care curge intruna" (Proverbe 18,4). Pentru Ieremia, Domnul Hristos este "izvorul apelor vii" (Ieremia 2,13). Pentru Zaharia, este "un izvor pentru pacat si necuratie" (Zaharia 13,1).
39:10 Isaia Il descrie ca fiind "Stanca veacurilor" si ca "umbra unei stanci mari intr-un pamant ars de soare" (Isaia 26,4; 32,2). Tot el ne prezinta fagaduinta pretioasa ce face sa aduca in mod viu in minte izvorul de apa vie ce a curs pentru Israel: "Cei nenorociti si cei lipsiti cauta apa, si nu este; li se usuca limba de sete. Eu, Domnul, ii voi asculta; Eu, Dumnezeul lui Israel, nu-i voi parasi". "Caci voi turna ape peste pamantul insetat si rauri peste pamantul uscat". "Caci in pustie vor tasni ape si in pustietate paraie". Este adresata invitatia: "Voi toti cei insetati, veniti la ape" (Isaia 41,17; 44,3; 35,6; 55,1). Si in paginile de incheiere ale Cuvantului Sfant, se face auzita invitatia aceasta. Raul de apa al vietii, "limpede ca si cristalul", porneste de la tronul lui Dumnezeu si al Mielului; si chemarea harului rasuna de-a lungul veacurilor: "Si celui ce ii este sete, sa vina; cine vrea, sa ia apa vietii fara plata" (Apocalips 22,17).
39:11 Chiar inainte ca multimea lui Israel sa ajunga la Cades, raul datator de viata, care atatia ani tasnise chiar langa tabara lor, inceta sa mai curga. Scopul lui Dumnezeu era acela de a-l pune inca o data la incercare pe poporul Sau. El dorea sa vada daca se vor increde in purtarea Lui de grija sau vor da pe fata aceeasi necredinta ca si parintii lor.
39:12 In fata lor se aflau colinele Canaanului. O calatorie de cateva zile
39:13 avea sa-i aduca la hotarele tarii fagaduite. Se aflau la o mica departare de Edom, care apartinea urmasilor lui Esau si prin care trecea drumul randuit lor spre Canaan. Moise primise porunca: "Intoarceti-va spre miazanoapte. Da urmatoarea porunca poporului: 'Acum aveti sa treceti prin hotarele fratilor vostri, copiii lui Esau, care locuiesc in Seir. Ei se vor teme de voi; dar sa va paziti bine. Sa nu va incaierati cu ei; caci nu va voi da in tara lor nici macar o palma de loc; muntele Seir l-am dat in stapanire lui Esau. Sa cumparati de la ei cu pret de argint hrana pe care o veti manca; si sa cumparati de la ei cu pret de argint chiar si apa pe care o veti bea'" (Deuteronom 2,3-6). Porunca aceasta ar fi trebuit sa fie de ajuns spre a explica pentru ce a incetat sa li se mai dea apa; ei erau de acum gata sa treaca printr-o tara bine udata si roditoare, in drumul lor direct spre tara Canaanului. Dumnezeu le fagaduise o trecere lipsita de incidente prin Edom si ocazia de a cumpara hrana si suficienta apa pentru a fi de ajuns intregii multimi. Incetarea curgerii miraculoase a apei ar fi trebuit sa fie deci un motiv de bucurie, un semn ca pribegia prin pustie a luat sfarsit. Daca n-ar fi fost orbiti de necredinta, ar fi putut intelege acest lucru. Dar ei au facut, din ceea ce ar fi trebuit sa fie o dovada a implinirii fagaduintei lui Dumnezeu, o ocazie de indoiala si cartire. Se parea ca poporul parasise orice speranta ca Dumnezeu avea sa-l duca in stapanirea Canaanului si a inceput sa planga dupa "binecuvantarile" pustiei.
39:14 Inainte ca Dumnezeu sa le ingaduie sa intre in Canaan, ei trebuia sa arate ca se incred in fagaduinta Lui. Alimentarea cu apa a incetat inainte ca ei sa ajunga in Edom. Acum era pentru ei ocazia, si aceasta pentru un scurt timp, sa umble prin credinta si nu prin vedere. Dar cea dintai incercare a dat loc la acelasi spirit razvratit si nerecunoscator care fusese dat pe fata de parintii lor. De indata ce strigatul dupa apa s-a auzit in tabara, ei au uitat mana care de atatia ani se ingrijise de nevoile lor si, in loc sa se indrepte spre Dumnezeu dupa ajutor, au murmurat impotriva Lui si, in disperarea lor, au spus: "Ce bine ar fi fost sa fi murit noi cand au murit fratii nostri inaintea Domnului" (Numeri 20,1-13); cu alte cuvinte, ei ar fi dorit sa se fi numarat printre cei ce au fost nimiciti cu prilejul rascoalei lui Core.
39:15 Strigatele lor erau indreptate impotriva lui Moise si Aaron: "Pentru ce ati adus adunarea Domnului in pustia aceasta, ca sa murim in ea, noi si vitele noastre? Pentru ce ne-ati scos din Egipt si ne-ati adus in
39:16 acest loc, unde nu este nici loc de semanat, nici smochin, nici vita, nici rodiu, nici apa de baut?" Conducatorii s-au dus la usa cortului intalnirii si au cazut cu fetele la pamant. Din nou "s-a aratat slava lui Dumnezeu", si Moise a primit porunca: "Ia toiagul si cheama adunarea, tu si fratele tau Aaron. Sa vorbiti stancii acesteia in fata lor, si ea va va da apa. Sa le scoateti apa din stanca si sa adapi adunarea si vitele lor."
39:17 Cei doi frati au mers inaintea multimii, Moise avand in mana sa toiagul Domnului. Ei erau acum oameni in varsta. Multa vreme rabdasera razvratirea si incapatanarea poporului Israel; dar acum, spre sfarsit, pana si rabdarea lui Moise a cedat: "Ascultati, razvratitilor", a strigat el, "vom putea noi oare sa va scoatem apa din stanca aceasta?"; si, in loc sa-i vorbeasca stancii, asa cum ii poruncise Domnul, el a lovit-o de doua ori cu toiagul.
39:18 Apa a tasnit cu imbelsugare spre a satisface setea multimii. Dar se facuse un mare rau. Moise a vorbit cu un spirit iritat; cuvintele lui erau mai degraba expresia patimii omenesti decat indignarea sfanta pentru ca Dumnezeu fusese dezonorat. "Ascultati, voi, razvratitilor", a spus el. Acuzatia aceasta era adevarata, dar nici adevarul nu trebuie rostit cu patima sau nerabdare. Cand Dumnezeu i-a poruncit lui Moise sa puna asupra lui Israel vina pentru razvratire, chiar pentru el cuvintele fusesera dureroase, iar pentru ei greu de suportat; si, cu toate acestea, Dumnezeu l-a sustinut in transmiterea soliei. Dar, cand cu de la sine putere si-a luat asupra sa sarcina de a-i acuza, el L-a intristat pe Duhul lui Dumnezeu si nu a facut decat rau poporului. Lipsa sa de rabdare si stapanire de sine era vadita. In felul acesta i s-a dat ocazie poporului sa se intrebe daca actiunile si comportarea lui din trecut fusesera sub conducerea lui Dumnezeu sau nu si astfel sa-si scuze propriile pacate. Atat Moise, cat si ei Il ofensasera pe Dumnezeu. Purtarea lui, spuneau ei, merita de la inceput sa fie supusa criticii si condamnarii. Acum ei au gasit pretextul pe care-l cautau pentru a respinge toate mustrarile pe care Dumnezeu le trimitea prin slujitorul Sau.
39:19 Moise a dat dovada de neincredere in Dumnezeu. "Vom putea noi oare sa va scoatem apa?", intreba el, ca si cand Domnul n-ar face ceea ce a fagaduit. "N-ati crezut in Mine", le-a spus Domnul celor doi frati, "ca sa Ma sfintiti inaintea copiilor lui Israel." In timpul cand apa a lipsit, chiar si credinta lor in implinirea fagaduintei lui Dumnezeu s-a clatinat din cauza cartirii si razvratirii poporului. Prima generatie a fost condamnata sa piara
39:20 in pustie din cauza necredintei; si, cu toate acestea, acelasi spirit s-a dat pe fata si in copiii lor. Oare nici acestia nu vor primi fagaduinta? Obositi si descurajati, Moise si Aaron n-au facut nici un efort sa puna stavila curentului declansat de sentimentele poporului. Daca ei insisi ar fi dat pe fata o credinta nesovaielnica in Dumnezeu, ar fi infatisat lucrurile inaintea poporului intr-o astfel de lumina, incat sa-l faca in stare sa treaca cu bine aceasta incercare. Printr-o exercitare prompta si hotarata a autoritatii cu care fusesera investiti, in calitate de conducatori, ei ar fi putut sa aduca la tacere cartirea poporului. Era datoria lor sa depuna orice efort ce le statea in putere pentru a face ca situatia sa fie mai buna, mai inainte de a-I cere lui Dumnezeu sa faca ce avea de facut pentru ei. Daca cartirile de la Cades ar fi fost aduse la tacere cu promptitudine, ce sir lung de rele ar fi fost curmat!
39:21 Prin actiunea sa pripita, Moise a facut fara efect puterea lectiei pe care Dumnezeu a vrut sa le-o dea. Stanca, fiind un simbol al Domnului Hristos, fusese lovita o data, dupa cum si Domnul Hristos avea sa fie adus jertfa o singura data. A doua oara nu era nevoie decat sa vorbeasca stancii, dupa cum si noi nu trebuie decat sa cerem binecuvantarile cerului in Numele Domnului Isus. Datorita celei de-a doua loviri a stancii, s-a stricat semnificatia acestui frumos tablou al Domnului Hristos.
39:22 Mai mult chiar, Moise si Aaron si-au asumat o putere ce Ii apartinea numai lui Dumnezeu. Nevoia de o interventie divina facea ca ocazia aceea sa fie un prilej de mare solemnitate, iar conducatorii lui Israel ar fi trebuit sa-l foloseasca pentru a-i inspira poporului temerea de Dumnezeu si a-i intari credinta in puterea si bunavointa Lui. Cand, plini de manie, au strigat: "Vom putea noi oare sa va scoatem apa din stanca aceasta?", ei s-au asezat in locul lui Dumnezeu, ca si cand puterea ar fi fost la ei, oameni supusi acelorasi slabiciuni si patimi omenesti. Obosit de continua murmurare si razvratire a poporului, Moise Il pierduse din vedere pe Atotputernicul sau Ajutor si, fara puterea divina, fusese lasat sa-si pateze raportul vietii prin manifestarea slabiciunii omenesti. Omul care ar fi putut sta nepatat, hotarat si plin de lepadare de sine pana la incheierea lucrarii sale a fost rapus in cele din urma. Dumnezeu fusese dezonorat in ochii adunarii poporului Israel, cand ar fi trebuit sa fie onorat si preamarit.
39:23 Cu prilejul acesta, Dumnezeu n-a pronuntat nici o judecata asupra acelora care prin purtarea lor nelegiuita i-au provocat atat de mult pe Moise si Aaron. Toata dezaprobarea a cazut asupra conducatorilor. Aceia care stateau ca reprezentanti ai lui Dumnezeu nu L-au onorat. Moise si Aaron s-au simtit ei insisi jigniti, pierzand din vedere faptul ca poporul nu cartea impotriva lor, ci impotriva lui Dumnezeu. Datorita faptului ca
39:24 au privit la ei si s-au lasat dusi de propriile resentimente, au cazut in pacat fara sa-si dea seama si n-au mai putut sa-i arate poporului vinovatia lui cea mare inaintea lui Dumnezeu.
39:25 Amara si plina de umilinta a fost judecata rostita fara intarziere. "Atunci Domnul a zis lui Moise: 'Pentru ca n-ati crezut in Mine, ca sa Ma sfintiti inaintea copiilor lui Israel, nu voi veti duce adunarea aceasta in tara pe care i-o dau'". Ei trebuia sa moara impreuna cu razvratitul Israel inainte de trecerea Iordanului. Daca Moise si Aaron ar fi nutrit un spirit de inaltare de sine sau ar fi manifestat un spirit patimas in fata avertizarii si mustrarii divine, vinovatia lor ar fi fost mult mai mare. Dar ei nu s-au facut vinovati de un pacat cu voia, in mod deliberat, ci au fost biruiti de o ispita neasteptata, iar cainta lor a fost imediata si din toata inima. Domnul a primit pocainta lor, desi, datorita raului pe care pacatul lor il putea provoca in mijlocul poporului, nu putea sa anuleze pedeapsa.
39:26 Moise nu si-a tainuit pedeapsa, ci i-a spus poporului ca, deoarece nu I-a dat lui Dumnezeu slava cuvenita, el nu va putea sa-i conduca in tara fagaduita. Le-a cerut sa ia aminte la pedeapsa severa, pronuntata in dreptul sau, si sa judece apoi cum priveste Dumnezeu cartirea lor, punand numai asupra unui om pedeapsa care - din cauza pacatelor lor - ar fi trebuit sa vina asupra lor. El le-a spus ca I-a cerut cu insistenta lui Dumnezeu sa revina asupra acestei hotarari, dar fusese refuzat. "Dar Domnul S-a maniat pe mine, din pricina voastra, a spus el, si nu m-a ascultat" (Deuteronom 3,26).
39:27 De fiecare data cand venea cate o imprejurare mai grea sau treceau printr-o incercare, izraelitii erau gata sa-l invinovateasca pe Moise ca i-a scos din Egipt, ca si cand Dumnezeu n-ar fi avut nimic de a face cu aceasta problema. In tot timpul calatoriilor lor, atunci cand se plangeau de greutatile drumului si carteau impotriva conducatorilor lor, Moise le spunea: "Nemultumirile voastre se indreapta impotriva lui Dumnezeu. Nu eu, ci El v-a eliberat". Dar cuvintele pripite rostite in fata stancii, "vom putea noi oare sa va scoatem apa?", erau de fapt o recunoastere a acuzatiilor lor, intarindu-i astfel in necredinta si indreptatindu-le cartirile. Domnul voia sa indeparteze pentru totdeauna gandul acesta din mintea lor, neingaduindu-i lui Moise sa intre in tara fagaduita. In aceasta aveau dovada de netagaduit ca nu Moise era conducatorul lor, ci Ingerul cel puternic, despre care Domnul a spus: "Iata, Eu trimit un Inger inaintea ta, ca sa te ocroteasca pe drum si sa te duca la locul pe care l-am pregatit. Fii cu ochii in patru inaintea Lui si asculta glasul Lui ... caci Numele Meu este in El" (Exod 23,20-21).
39:28 "Domnul S-a maniat si pe mine, din pricina voastra" (Deuteronom 1,37), a spus Moise. Ochii tuturor copiilor lui Israel erau atintiti asupra lui Moise si pacatul sau a aruncat un blam asupra lui Dumnezeu, care il alesese drept conducator al poporului Sau. Pacatul lui era cunoscut de intreaga adunare; daca Dumnezeu l-ar fi trecut cu vederea, s-ar fi lasat impresia ca necredinta si nerabdarea, in situatii de mari provocari, pot fi scuzate la cei ce sunt in pozitii de raspundere. Dar, cand s-a facut cunoscut ca datorita unui singur pacat Moise si Aaron nu aveau sa intre in Canaan, poporul a stiut ca Dumnezeu nu cauta la fata omului si ca, in mod sigur, il va pedepsi pe cel vinovat.
39:29 Istoria poporului Israel trebuia sa fie scrisa pentru a fi de invatatura si avertizare generatiilor viitoare. Oamenii din toate vremurile ce aveau sa vina trebuia sa-L vada pe Dumnezeul cerurilor ca pe un conducator nepartinitor care, in nici o situatie, nu indreptateste pacatul. Dar putini sunt aceia care isi dau seama de pacatosenia fara masura a pacatului. Oamenii se mangaie cu gandul ca Dumnezeu este prea bun pentru a-l pedepsi pe pacatos. Dar, in lumina istoriei Bibliei, este clar faptul ca bunatatea lui Dumnezeu si iubirea Sa Il obliga sa Se poarte fata de pacat ca fata de un rau care este fatal pacii si fericirii Universului.
39:30 Nici chiar cinstea si credinciosia lui Moise n-au putut abate plata pentru greseala lui. Dumnezeu iertase marile abateri ale poporului, dar nu putea trata pacatul conducatorilor asa cum il trata pe al celor condusi. El il onorase pe Moise mai presus de oricare alt om de pe suprafata pamantului. El ii descoperise slava Sa si prin el ii facuse cunoscute lui Israel oranduirile Sale. Faptul ca Moise se bucurase de o lumina si de o cunoastere atat de mare facea ca pacatul lui sa fie cu atat mai grav. Credinciosia dovedita in trecut nu poate ispasi nici o singura fapta rea. Cu cat sunt mai mari lumina si privilegiile date unui om, cu atat mai mare este raspunderea sa si cu atat mai grava ii este caderea si mai teribila pedeapsa.
39:31 Dupa felul in care privesc oamenii lucrurile, Moise nu se facuse vinovat de o mare nelegiuire; pacatul sau era un pacat obisnuit. Psalmistul spune ca "Moise a vorbit in mod usuratic cu buzele" (Psalmul 106,33). Dupa judecata omeneasca, putea parea un lucru lipsit de importanta; dar daca S-a purtat atat de sever fata de acest pacat facut de cel mai credincios si mai onorat slujitor al Sau, Dumnezeu nu-l va scuza nici la altii. Spiritul inaltarii de sine, inclinatia de a-i critica si a-i condamna pe fratii nostri sunt neplacute inaintea lui Dumnezeu. Aceia care se complac in aceste rele arunca indoiala asupra lucrarii lui Dumnezeu si le dau celor sceptici o scuza pentru necredinta lor. Cu cat mai importanta este pozitia cuiva si cu cat mai mare este influenta sa, cu atat mai mare este necesitatea ca el sa cultive rabdare si umilinta.
39:32 Daca copiii lui Dumnezeu, in mod deosebit aceia care se afla in pozitii de raspundere, pot fi facuti sa-si atribuie lor slava ce I se cuvine lui Dumnezeu, atunci Satana jubileaza. A castigat biruinta. De fapt, asa a cazut el. In felul acesta el izbuteste cel mai bine sa-i ispiteasca pe unii, spre ruina lor. Pentru a ne pune in garda impotriva siretlicurilor lui, Dumnezeu ne-a dat in Cuvantul Sau atat de multe lectii spre a ne invata despre primejdia inaltarii de sine. Nu exista nici un impuls al naturii noastre, nici o capacitate a mintii sau vreo inclinatie a inimii care sa nu aiba nevoie sa stea clipa de clipa sub controlul Duhului lui Dumnezeu. Nu exista nici o binecuvantare pe care Dumnezeu o da omului, nici o incercare prin care El ii ingaduie sa treaca si pe care Satana sa nu poata si sa nu vrea sa le foloseasca pentru a ispiti, a chinui si a nimici sufletul, daca i se da chiar si cel mai mic prilej. De aceea, oricat de mare ar fi lumina spirituala, oricat ne-am bucura de gratia si binecuvantarea divina, trebuie sa umblam totdeauna smeriti inaintea Domnului, cerand in credinta ca Dumnezeu sa calauzeasca fiecare gand si sa controleze fiecare impuls al inimii.
39:33 Toti aceia care marturisesc a trai in sfintenie au cea mai sfanta datorie de a-si pazi spiritul si de a exercita stapanirea de sine chiar si in cele mai mari provocari. Povara asezata asupra lui Moise era foarte mare; putini oameni vor fi vreodata incercati atat de greu cum a fost el; si totusi, faptul acesta n-a constituit o scuza pentru pacatul sau. Dumnezeu a luat masuri indestulatoare pentru poporul Sau; si, daca se va baza pe puterea Sa, el nu va deveni niciodata o jucarie a imprejurarilor. Ispita cea mai puternica nu poate scuza pacatul. Oricat de mare ar fi povara ce apasa asupra sufletului, pacatul este propria noastra fapta. Nu sta nici in puterea pamantului si nici a iadului sa constranga pe cineva sa faptuiasca raul. Satana ne ataca in punctele noastre slabe, dar nu trebuie sa ne lasam infranti. Oricat de sever si de neasteptat ar fi atacul lui, Dumnezeu Se ingrijeste sa ne dea ajutor, si in puterea Sa noi putem birui.