85:1 Cap. 84 - "Pace voua!"
85:2 AJUNGAND LA IERUSALIM, cei doi ucenici intrara pe poarta de rasarit, care era deschisa in timpul sarbatorilor. Casele erau intunecoase si tacute, dar calatorii isi faceau drum pe strazile stramte, la lumina lunii care rasarea. Au mers in odaia de sus, unde Hristos a petrecut ceasurile ultimei seri, inainte de moartea Sa. Ei stiau ca aici ii vor gasi pe fratii lor. Oricat era de tarziu, stiau ca ucenicii nu vor dormi atata vreme cat nu vor afla sigur ce s-a facut cu trupul Domnului lor. Au gasit usa de la odaie inchisa cu multa grija. Au batut la usa pentru a li se da drumul, dar n-au primit nici un raspuns. Tacerea era deplina. Apoi au spus cine sunt. Usa a fost deschisa cu multa bagare de seama, ei au intrat si impreuna cu ei a intrat si un Altul, nevazut. Apoi usa a fost din nou inchisa cu grija, de teama spionilor.
85:3 Calatorii i-au gasit pe toti cuprinsi de o surprinzatoare inflacarare. Glasul celor din incapere izbucni in multumiri si laude, zicand: "A inviat Domnul cu adevarat si S-a aratat lui Petru". Apoi, cei doi calatori, de-abia sufland de graba cu care venisera, au povestit felul minunat in care Isus li Se aratase. De-abia au ispravit de povestit, si unii ziceau ca nu pot crede, pentru ca ar fi prea frumos sa fie adevarat, cand, deodata, o alta Persoana li S-a infatisat. Toti ochii erau atintiti asupra Strainului. Nimeni nu batuse la usa pentru a cere voie sa intre. Nu
85:4 se auzise nici un zgomot de pasi. Ucenicii erau surprinsi si se intrebau cine-ar putea fi. Apoi auzira un glas care nu era altul decat glasul Invatatorului lor. Cuvinte clare si distincte veneau din gura Lui: "Pace voua".
85:5 "Plini de frica si de spaima, ei credeau ca vad un duh. Dar El le-a zis: 'Pentru ce sunteti tulburati? Si de ce vi se ridica astfel de ganduri in inima? Uitati-va la mainile si picioarele Mele, Eu sunt, pipaiti-Ma si vedeti: un duh nu are nici carne, nici oase, cum vedeti ca am Eu'. Si dupa ce a zis aceste vorbe, le-a aratat mainile si picioarele Sale."
85:6 Ei au privit mainile si picioarele vatamate de piroanele nemiloase. Au recunoscut glasul Sau, care nu se asemana cu al nimanui pe care sa-l fi auzit vreodata. "Fiindca ei, de bucurie, inca nu credeau, si se mirau, El le-a zis: 'Aveti aici ceva de mancare?' I-au dat o bucata de peste fript si un fagure de miere. El le-a luat si a mancat inaintea lor." "Ucenicii s-au bucurat cand au vazut pe Domnul." Credinta si bucuria au luat locul necredintei si, cu sentimente pe care nici un cuvant nu ar fi fost in stare sa le exprime, L-au recunoscut pe Mantuitorul lor inviat.
85:7 La nasterea lui Isus, ingerul vestise: "Pace pe pamant, si intre oameni buna invoire". Iar acum, la cea dintai aratare in fata ucenicilor dupa invierea Sa, Mantuitorul le-a spus cuvintele binecunoscute: "Pace
85:8 voua!" Isus este gata totdeauna sa aduca pace sufletelor impovarate de indoieli si temeri. El asteapta sa deschidem usa inimii inaintea Lui si sa zicem: "Ramai cu noi". El zice: "Iata, Eu stau la usa si bat. Daca aude cineva glasul Meu si deschide usa, voi intra la el, voi cina cu el, si el cu Mine" (Apoc. 3,20).
85:9 Invierea lui Isus era o preinchipuire a invierii din urma a tuturor celor care adorm in El. Infatisarea Mantuitorului inviat, felul Lui de a Se purta, felul Lui de a vorbi, toate acestea le erau familiare ucenicilor Sai. Dupa cum Isus a inviat dintre morti, tot astfel si aceia care au adormit in El trebuie sa invie. Vom recunoaste pe prietenii nostri tot asa cum ucenicii L-au cunoscut pe Isus. Poate ca ei au fost deformati, au fost bolnavi sau desfigurati in viata aceasta trecatoare, totusi invie intr-o stare fizica desavarsita si o sanatate deplina; cu toate acestea, in trupul lor proslavit, identitatea lor se va pastra cu desavarsire. Atunci vom cunoaste chiar asa cum suntem cunoscuti (1 Cor. 13,12). Pe fetele care vor reflecta lumina ce vine de la Isus noi vom recunoaste trasaturile celor iubiti ai nostri.
85:10 La intalnirea Sa cu ucenicii, Isus le aduse aminte de cuvintele pe care le spusese inainte de moartea Sa, anume ca toate lucrurile care au fost scrise cu privire la El in legea lui Moise, in profeti si in Psalmi trebuiau sa se intample. "Atunci le-a deschis mintea ca sa inteleaga Scripturile. Si le-a zis: 'Asa este
85:11 scris, si asa trebuie sa patimeasca Hristos, si sa invie a treia zi dintre cei morti. Si sa se propovaduiasca tuturor neamurilor, in Numele Lui, pocainta si iertarea pacatelor, incepand din Ierusalim. Voi sunteti martori ai acestor lucruri."
85:12 Ucenicii au inceput sa-si dea seama de natura si intinderea lucrarii lor. Aveau sa vesteasca lumii adevarurile minunate pe care li le incredintase Hristos. Evenimentele vietii Sale, moartea si invierea Sa, profetiile care aratau catre aceste evenimente, sfintenia Legii lui Dumnezeu, tainele Planului de Mantuire, puterea lui Isus de a ierta pacatele - ei erau martori la toate acestea si urmau sa le aduca la cu-nostinta oamenilor. Ei trebuiau sa vesteasca Evanghelia pacii si mantuirii prin pocainta si prin puterea Mantuitorului.
85:13 "Dupa aceste vorbe, a suflat peste ei si le-a zis: 'Luati Duh Sfant! Celor ce le veti ierta pacatele, vor fi iertate; si celor ce le veti tine, vor fi tinute'." Duhul Sfant inca nu Se manifestase pe deplin, deoarece Hristos inca nu fusese proslavit. Revarsarea mult mai bogata a Duhului Sfant urma sa aiba loc numai dupa inaltarea lui Hristos. Numai dupa primirea Lui ar fi fost in stare ucenicii sa-si indeplineasca insarcinarea de a vesti Evanghelia in lumea aceasta. Dar acum Duhul era dat cu un anumit scop. Inainte ca ucenicii sa ajunga sa-si indeplineasca datoriile slujbelor pe care le aveau in biserica, Hristos a suflat peste ei Duhul Sau. El le dadea una dintre cele mai sfinte indatoriri si dorea sa scrie in inima lor gandul ca fara Duhul Sfant lucrarea aceasta nu putea sa fie indeplinita.
85:14 Duhul Sfant este adierea vietii spirituale in suflet. Impartasirea Duhului este impartasirea vietii lui Hristos. Pe cel care-L primeste, il umple cu insusirile lui Hristos. Numai aceia care sunt invatati in felul acesta de Dumnezeu, aceia care se bucura de lucrarea launtrica a Duhului si in a caror viata se descopera viata lui Hristos urmeaza sa stea ca reprezentanti intre oameni, pentru a sluji in folosul bisericii.
85:15 "Celor ce le veti ierta pacatele", a zis Hristos, "vor fi iertate... si celor ce le veti tine, vor fi tinute." Astfel, Hristos nu da nimanui voie sa judece pe altii. In Predica de pe Munte, El a interzis acest lucru. Acesta este dreptul lui Dumnezeu. Dar asupra bisericii, ca organizatie, El pune o raspundere cu privire la membrii ei. Fata de cei care cad in pacat, biserica are o datorie, sa-i avertizeze, sa-i invete si, daca e cu putinta, sa-i indrepte. "Mustra, cearta, indeamna", zice Domnul, "cu toata blandetea si invatatura" (2 Tim. 4,2). Trateaza
85:16 cu credinciosie relele faptuite. Avertizeaza orice suflet care se afla in primejdie. Nu lasa pe nimeni sa se insele singur. Spune pacatului pe nume. Arata ce a zis Dumnezeu cu privire la minciuna, calcarea Sabatului, furt, idolatrie si orice alt rau. "Cei ce fac astfel de lucruri nu vor mosteni Imparatia lui Dumnezeu" (Gal. 5,21). Daca ei staruie in pacat, judecata pe care ati rostit-o din Cuvantul lui Dumnezeu se rosteste asupra lor in cer. Daca aleg sa pacatuiasca, se despart de Hristos; biserica trebuie sa arate ca nu aproba faptele lor, caci altfel ea insasi aduce ocara asupra Domnului ei. Ea trebuie sa spuna despre pacat ceea ce Dumnezeu zice despre el. Ea trebuie sa se poarte cu el asa cum a dat indrumari Dumnezeu, si actiunea ei este intarita in cer. Cine dispretuieste autoritatea bisericii dispretuieste insasi autoritatea lui Hristos.
85:17 Dar tabloul are si o parte mai luminoasa. "Celor ce le veti ierta pacatele, vor fi iertate." Gandul acesta sa fie pastrat totdeauna viu in mintea noastra. Lucrand pentru cei gresiti, toate privirile sa se indrepte spre Hristos. Cu duiosie, pastorii sa ingrijeasca de turma pasunii Domnului. Sa le vorbeasca celor rataciti despre mila iertatoare a Mantuitorului. Sa-l incurajeze pe pacatos sa se pocaiasca si sa creada in Acela care poate sa ierte. Sa declare, pe temeiul autoritatii Cuvantului lui Dumnezeu: "Daca ne marturisim pacatele, El este credincios si drept ca sa ne ierte pacatele si sa ne curateasca de orice nelegiuire" (1 Ioan 1,9). Toti cei care se pocaiesc au urmatoarea fagaduinta: "El va avea iarasi mila de noi, va calca in picioare nelegiuirile noastre; si vei arunca in fundul marii toate pacatele lor" (Mica 7,19).
85:18 Pocainta pacatosului sa fie primita cu o inima plina de indurare de catre biserica. Cel care se pocaieste sa fie scos din intunericul necredintei la lumina credintei si neprihanirii. Mana lui tremuranda sa fie pusa in mana iubitoare a lui Isus. O astfel de iertare este intarita in cer.
85:19 Numai in felul acesta poate biserica sa elibereze de pacat pe un pacatos. Iertarea de pacate se castiga numai prin meritele lui Hristos. Puterea de a elibera sufletul de vinovatie nu este incredintata nici unui om si nici unei grupari de oameni. Hristos i-a insarcinat pe ucenicii Sai sa predice iertarea de pacate in Numele Lui, la toate neamurile; dar ei n-au fost imputerniciti sa indeparteze nici o pata a pacatului. Numele lui Isus este singurul nume dat oamenilor sub cer in care trebuie sa fim mantuiti (Fapte 4,12).
85:20 Cand Isus i-a intalnit prima data pe ucenicii Sai in odaia de sus, Toma nu era cu ei. El a auzit cum ceilalti povesteau lucrurile acestea si a primit destule dovezi ca Isus inviase; dar intunericul si necredinta ii umplusera inima. Cu cat ii auzea pe ucenici povestind mai mult despre descoperirile minunate ale Mantuitorului inviat, cu atat el se adancea intr-o mai grozava disperare. Daca Isus
85:21 a inviat cu adevarat dintre morti, nu mai putea sa fie nici o nadejde cu privire la o reala imparatie pamanteasca. Afara de aceasta, vanitatea lui era ranita cand se gandea ca Invatatorul lui Se aratase tuturor ucenicilor, numai lui nu. Era hotarat sa nu creada si, timp de o saptamana intreaga, s-a framantat, iar nefericirea lui i se parea cu atat mai intunecata, cu cat vedea nadejdea si credinta fratilor lui.
85:22 In decursul acestor zile, el a zis de mai multe ori: "Daca nu voi vedea in mainile Lui semnul cuielor si daca nu voi pune degetul meu in semnul cuielor si daca nu voi pune mana mea in coasta Lui, nu voi crede". El nu voia sa vada prin ochii fratilor sai sau sa exercite credinta care se intemeia pe marturia lor. El Il iubea cu ardoare pe Domnul sau, dar ingaduise geloziei si necredintei sa puna stapanire pe mintea si inima lui.
85:23 Cativa ucenici facura din cunoscuta odaie de sus locuinta lor pentru un timp si seara toti se intalneau acolo, in afara de Toma. Intr-o seara, Toma s-a hotarat sa mearga si el acolo, pentru a se intalni cu ceilalti. In ciuda necredintei lui, avea o slaba nadejde ca vestea cea buna era adevarata. In timp ce ucenicii luau masa de seara, vorbeau despre dovezile pe care Hristos li le daduse din profetie. "Pe cand erau usile incuiate, a venit Isus, a statut in mijloc si le-a zis 'Pace voua!'"
85:24 Intorcandu-Se catre Toma, i-a zis: "Adu-ti degetul incoace si uita-te la mainile Mele; si adu-ti mana si pune-o in coasta Mea; si nu fi necredincios, ci credincios". Cuvintele acestea dovedeau ca El cunostea gandurile si cuvintele lui Toma. Ucenicul indoielnic stia ca nici unul dintre prietenii sai nu Il vazuse pe Isus timp de o saptamana. Ei n-ar fi putut sa-I spuna despre necredinta lui Toma. Recunoscu in Cel care statea in fata sa pe Domnul sau. Nu-i mai trebuiau alte dovezi. Inima ii tresalta de bucurie si se arunca la picioarele lui Isus, strigand: "Domnul meu si Dumnezeul meu".
85:25 Isus a primit recunoasterea lui, dar cu duiosie a mustrat necredinta lui: "Tomo, pentru ca M-ai vazut, ai crezut. Ferice de cei ce n-au vazut si au crezut". Credinta lui Toma ar fi fost mult mai placuta Domnului, daca el ar fi fost gata sa creada bazandu-se pe marturisirea fratilor lui. Daca in zilele noastre lumea ar urma pilda lui Toma, nimanui credinta aceasta nu i-ar fi spre mantuire, deoarece toti cei care Il primesc pe Hristos trebuie sa faca lucrul acesta pe temeiul marturisirii altora.
85:26 Multi dintre cei indoielnici se scuza, zicand ca, daca ar avea dovada pe care Toma o avea de la prietenii lui, ar crede. Nu-si dau seama ca au nu numai dovada aceea, ci
85:27 mult mai mult. Multi dintre aceia care, la fel ca Toma, asteapta sa dea la o parte orice pricina de indoiala nu vor ajunge niciodata la asa ceva. Incetul cu incetul, ei se intaresc in necredinta lor. Aceia care cauta sa priveasca partea intunecata, sa carteasca si sa se planga nu stiu ce fac. Ei seamana samanta indoielii si vor avea de adunat roadele indoielii. In vremuri cand credinta si neincrederea vor fi indispensabile, multi vor vedea ca sunt lipsiti de puterea de a nadajdui si a crede.
85:28 In felul in care l-a tratat pe Toma, Isus le-a dat urmasilor Lui o invatatura. Exemplul Lui ne arata cum trebuie sa-i tratam pe aceia a caror credinta este slaba si care scot mereu in evidenta indoielile lor. Isus nu l-a coplesit pe Toma cu mustrari, nici nu S-a luat la cearta cu el. El S-a descoperit celui indoielnic. Toma fusese destul de nechibzuit cand si-a impus conditiile pentru a crede, dar Isus, in generoasa Lui iubire si consideratie, a sfaramat toate barierele. Rareori poate necredinta sa fie biruita prin discutii contradictorii. Ea imbraca mai degraba forma unei autoaparari, gasind totdeauna sprijin si noi scuze. Dar faceti ca Isus, in iubirea si indurarea Lui, sa fie descoperit ca Mantuitor rastignit si din multe guri, in vremuri potrivnice, se va auzi recunoasterea data de Toma: "Domnul meu si Dumnezeul meu".