47:1 Cap. 46 - Schimbarea la fata
47:2 SE APROPIA SEARA, cand Isus a chemat la Sine pe trei dintre ucenici, pe Petru, Iacov si Ioan, si i-a condus peste campii si in sus, pe o poteca aspra, pe o coasta singuratica de munte. Mantuitorul si ucenicii petrecusera ziua calatorind si invatand, de aceea urcusul muntelui le sporea oboseala. Hristos despovarase mintea si corpul multor suferinzi; El facuse sa patrunda vibratia vietii in fiinta lor slabita, dar si El era impovarat de natura omeneasca si, impreuna cu ucenicii, era obosit din cauza urcusului.
47:3 Lumina soarelui in apus mai intarzia inca pe varful muntelui, aurind cu slava lui, gata sa dispara, poteca pe care mergeau. Dar curand lumina a pierit atat pe deal, cat si pe vale, soarele s-a ascuns in spatele orizontului la apus si calatorii singuratici au fost invaluiti in intunericul noptii. Tristetea locurilor parea sa fie in armonie cu viata lor amarata, in jurul careia se adunau si se ingramadeau norii.
47:4 Ucenicii nu indrazneau sa-L intrebe pe Hristos unde merg sau cu ce scop. El petrecea adesea nopti intregi in rugaciune pe munte. El, a carui mana a facut muntii si vaile, Se simtea acasa in natura si Se bucura de linistea ei. Ucenicii mergeau acolo unde-i conducea Hristos; dar se intrebau de ce Domnul ii duce pe o panta atat de grea, cand sunt obositi si cand El Insusi are nevoie de odihna.
47:5 La un moment dat, Hristos le-a spus ca nu vor merge mai departe. Indepartandu-Se putin de ei, Omul intristarii a inceput sa-Si reverse
47:6 cererile, cu strigate mari si cu lacrimi. El Se ruga pentru putere, ca sa reziste incercarii, pentru binele omenirii. El Insusi avea nevoie de o noua legatura cu Cel Atotputernic, deoarece numai in felul acesta putea privi viitorul. El Isi revarsa dorintele inimii pentru ucenicii Sai, pentru ca, in ceasul puterii intunericului, credinta lor sa nu scada. Roua se asternea cu imbelsugare peste fiinta Lui plecata, dar El nu lua seama. Umbrele noptii se adunau tot mai dese in jurul Lui, dar El nu privea la tristetea lor. In felul acesta, orele treceau incetul cu incetul. La inceput, ucenicii si-au unit rugaciunile cu ale Lui in sincera consacrare; dar, dupa un timp, au fost doborati de oboseala si, incercand inca sa mai aiba interes pentru cele din jurul lor, au adormit. Isus le vorbise despre suferintele Lui; El ii luase cu Sine ca sa se poata uni cu El in rugaciune; chiar acum Se ruga pentru ei. Mantuitorul a vazut intristarea ucenicilor si a dorit sa le usureze durerea prin asigurarea ca n-a fost in zadar credinta lor. Nu toti, chiar si dintre cei doisprezece, puteau sa primeasca descoperirea pe care El dorea sa le-o faca. Numai cei trei, care aveau sa fie martori la chinurile din Ghetsemani, au fost alesi sa fie cu El pe munte. Povara rugaciunii Sale era sa li se dea o descoperire
47:7 a slavei pe care o avusese la Tatal inainte de a fi lumea, ca Imparatia Sa sa se descopere ochilor omenesti si ucenicii sa fie intariti pentru a putea sa o priveasca. El Se ruga ca ei sa poata fi martorii unei manifestari a dumnezeirii Sale, care sa-i mangaie in timpul supremei Sale agonii prin cunoasterea faptului sigur ca El este Fiul lui Dumnezeu si ca moartea Lui rusinoasa este o parte a Planului de Mantuire.
47:8 Rugaciunea Lui a fost ascultata. In timp ce El era plecat in umilinta in locul acela stancos, cerurile s-au deschis deodata, portile de aur ale Cetatii lui Dumnezeu s-au deschis larg si o stralucire sfanta a coborat pe munte, imbracandu-L pe Mantuitorul. Natura divina a Domnului Hristos a stralucit prin corpul omenesc si a intalnit slava venita de sus. Ridicandu-Se din prosternare, Hristos statea in slava asemenea lui Dumnezeu. Lupta sufleteasca trecuse. Fata Lui stralucea "ca soarele" si imbracamintea Lui era "alba ca lumina".
47:9 Ucenicii, trezindu-se, au vazut revarsarea de slava care lumina muntele. Cu teama si uimire, ei priveau chipul stralucitor al Domnului lor. Cand au ajuns in stare sa suporte lumina aceea minunata, au vazut ca Isus nu este singur. Langa El erau doua fiinte ceresti, intr-o convorbire apropiata cu El. Erau Moise, care pe Sinai vorbise cu Dumnezeu, si Ilie, caruia i se daduse inaltul privilegiu oferit doar unui alt fiu al lui Adam - acela de a nu ajunge niciodata sub puterea mortii.
47:10 De pe muntele Pisga, cu cincisprezece veacuri mai inainte, Moise privise Tara Fagaduintei. Dar, din cauza pacatului de la Meriba, el nu avea sa intre acolo. Nu el urma sa primeasca bucuria de a conduce ostirile lui Israel la mostenirea parintilor lor. Cuvintele lui disperate: "Lasa-ma, Te rog, sa trec si sa vad tara aceea buna de dincolo de Iordan, muntii aceia frumosi si Libanul" (Deut. 3,25) n-au fost ascultate. Nadejdea care, timp de patruzeci de ani, luminase intunericul ratacirilor prin pustie avea sa ramana neimplinita. Capatul acelor ani de munca si grija impovaratoare a fost un mormant in pustie. Dar Acela care "poate sa faca nespus mai mult decat cerem sau gandim noi" (Efes.3,20) a raspuns la rugaciunea servului Sau asa cum El stie sa o faca. Moise a trecut sub puterea mortii, dar nu avea sa ramana in mormant. Hristos Insusi l-a chemat la viata. Satana, ispititorul, pretinsese corpul lui Moise din pricina pacatului sau; dar Hristos, Mantuitorul, l-a scos din mormant (Iuda 9).
47:11 Moise, pe muntele schimbarii la fata, era ca o marturie pentru biruinta lui Hristos asupra pacatului si a mortii. El reprezenta pe aceia care vor iesi
47:12 din mormant la invierea dreptilor. Ilie, care fusese luat la cer fara sa fi vazut moartea, reprezenta pe aceia care vor fi in viata pe pamant la a doua venire a lui Hristos si care vor fi "schimbati intr-o clipa, intr-o clipeala de ochi, la cea din urma trambita", "cand trupul acesta supus putrezirii se va imbraca in neputrezire, si trupul acesta muritor se va imbraca in nemurire" (1 Cor. 15,51-53). Isus a fost imbracat cu lumina cereasca, asa cum Se va arata "a doua oara, nu in vederea pacatului, ca sa aduca mantuirea", cand El "va veni in slava Tatalui Sau impreuna cu sfintii ingeri" (Evrei 9,28; Marcu 8,38). Fagaduinta Mantuitorului pentru ucenici se implinea acum. Pe munte, era reprezentata in miniatura Imparatia viitoare a slavei - Hristos imparatul, Moise ca reprezentant al sfintilor inviati, iar Ilie, al celor proslaviti.
47:13 Ucenicii nu intelegeau inca lucrurile din fata lor; dar se bucurau ca Invatatorul, plin de rabdare, umil si bland, care umblase pe pamant ca un strain fara ajutor, era onorat de fiintele atat de favorizate in cer. Ei credeau ca Ilie a venit sa vesteasca Imparatia lui Mesia si ca Imparatia lui Hristos era gata a se statornici pe pamant. Erau gata sa alunge pentru totdeauna amintirea temerii si a dezamagirii lor. Ei ar fi vrut sa zaboveasca aici, unde se descoperea slava lui Dumnezeu. Petru ex-clama: "Invatatorule, este bine sa stam aici; sa facem trei colibe: una pentru Tine, una pentru Moise, si una pentru Ilie". Ucenicii credeau ca Moise si Ilie fusesera trimisi sa protejeze pe Invatatorul lor si sa intareasca autoritatea Lui ca imparat.
47:14 Dar, inainte de coroana, trebuia sa vina crucea. Subiectul convorbirii lor cu Isus nu era instaurarea lui Hristos ca imparat, ci moartea Sa la Ierusalim. Purtand slabiciunea naturii omenesti, impovarat de intristarea si de pacatul ei, Isus a mers singur in mijlocul oamenilor. In timp ce intunecimea ceasurilor viitoare de incercare se abatea asupra Lui, El Se gasea in singuratatea spiritului intr-o lume care nu-L cunostea. Nici macar ucenicii Lui iubiti, absorbiti de propria intristare, de indoielile si nadejdile lor pline de ambitie, nu ajunsesera sa inteleaga taina misiunii Lui. El locuise in cer, in mijlocul iubirii si intr-o partasie fericita, dar, pe pamantul pe care-l crease, era singur. Acum, cerul isi trimisese solii la Isus - nu ingeri, ci oameni care trecusera prin suferinte si intristare si care puteau sa simta impreuna cu Mantuitorul in incercarile vietii Sale pe pamant. Moise si Ilie fusesera conlucratori ai lui Isus. Ei impartasisera dorinta Lui de a-i mantui pe oameni. Moise se rugase pentru Israel: "Iarta-le acum pacatul! Daca nu, atunci sterge-ma din cartea Ta, pe care ai scris-o!" (Exod 32,32). Ilie
47:15 cunoscuse singuratatea sufletului cand, timp de trei ani si jumatate cat a tinut foametea, suportase povara urii unei natiuni si amenintarile ei. Singur a stat pentru Dumnezeu pe muntele Carmel. Singur a fugit in pustietate, plin de disperare si deznadejde. Acesti oameni, alesi mai presus de toti ingerii din jurul tronului, venisera sa stea de vorba cu Isus despre suferintele Lui si sa-L mangaie cu asigurarea simpatiei cerului. Subiectul convorbirii lor era nadejdea lumii, mantuirea tuturor fiintelor omenesti.
47:16 Fiind biruiti de somn, ucenicii au auzit numai o mica parte din ce au discutat Hristos si trimisii cerului. Fiindca nu s-au rugat si nu au vegheat, ei nu au primit ceea ce Dumnezeu dorea sa le dea - o cunoastere a suferintelor lui Hristos si a slavei care trebuia sa urmeze. Ei au pierdut binecuvantarea pe care ar fi avut-o, daca s-ar fi facut partasi de sacrificiul Lui de sine. Acesti ucenici erau putin credinciosi si zabavnici cu inima, apreciind prea putin comoara cu care cerul cauta sa-i imbogateasca.
47:17 Cu toate acestea, au primit multa lumina. Ei au fost asigurati de faptul ca tot cerul cunostea pacatul comis de neamul iudeilor prin lepadarea lui Hristos. Lor li s-a dat sa vada mai adanc lucrarea Rascumparatorului. Ei au vazut cu ochii lor si au auzit cu urechile lor lucruri care intreceau puterea omeneasca de intelegere. Ei au fost martori oculari ai slavei Lui (2 Petru 1,16) si au inteles ca Isus era intr-adevar Mesia, despre care au marturisit patriarhii si profetii, si ca El era recunoscut ca atare de universul ceresc.
47:18 In timp ce inca admirau privelistea aceea de pe munte, "iata ca i-a acoperit un nor luminos cu umbra lui. Si din nor s-a auzit un glas care zicea: 'Acesta este Fiul Meu preaiubit, in care Imi gasesc placerea; de El sa ascultati!'" Privind norul acela plin de slava, mai stralucitor decat acela care umblase inaintea semintiilor lui Israel in pustie, si auzind glasul lui Dumnezeu vorbind cu o maretie grozava, care a facut muntele sa se cutremure, ucenicii au cazut la pamant ca loviti. Ei au ramas prosternati, cu fata ascunsa, pana cand Isus a venit mai aproape si i-a atins, alungandu-le temerile cu glasul Lui binecunoscut: "Sculati-va, nu va temeti". Indraznind sa-si ridice ochii, au vazut ca slava cereasca pierise, iar Moise si Ilie nu mai erau acolo. Ei se aflau pe munte numai cu Isus.