6:5 In timp ce asteptau implinirea fagaduintei, ucenicii isi umileau inimile in sincera pocainta si-si marturiseau necredinta lor. In timp ce-si aminteau cuvintele pe care Hristos li le-a adresat inainte de moartea Sa, ei au priceput mult mai bine intelesul lor. Adevarurile care le disparusera din memorie le erau acum aduse din nou in minte, si ei le repetau unul dupa altul. Ei isi reprosau unii altora faptul ca nu-L intelesesera pe Mantuitorul. Ca o procesiune, scena dupa scena din minunata Sa viata trecea pe dinaintea lor. Meditand la viata Lui curata si sfanta, ei au simtit ca nici o stradanie nu va fi prea grea, nici un sacrificiu prea mare, ca sa poata da marturie in viata lor despre caracterul plin de iubire al lui Hristos. O, gandeau ei, daca le-ar fi fost cu putinta sa mai traiasca din nou cei trei ani petrecuti cu Invatatorul, cu cat zel s-ar fi straduit sa-I dovedeasca cat de mult Il iubeau si cat de sinceri erau in mahnirea lor ca L-au intristat candva, prin vreun cuvant sau printr-o fapta de necredinta! Dar se mangaiau la gandul ca fusesera iertati. Si s-au hotarat ca, pe cat le era cu putinta, sa-si ispaseasca necredinta printr-o curajoasa marturie despre El inaintea lumii.