5:1 Deci, fiindca suntem socotiti neprihaniti, prin credinta, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos.
Deci [,,De aceea” KJV]. Adica, avand in vedere afirmatia din versetul precedent si a intregii argumentari si a tuturor dovezilor din cap. 1 – 4, Pavel a aratat lamurit ca toti oamenii, iudei si neamuri la fel, sunt pacatosi sub condamnare si avand nevoie de neprihanire. El a dovedit ca aceasta nevoie de neprihanire nu poate fi satisfacuta legalist prin fapte de ascultare (cap. 3,20). Dar, asa cum s-a descoperit in vestea cea buna a Evangheliei, Dumnezeu a facut ce era necesar pentru a satisface nevoia omului. Dumnezeu ofera oricui, ca un dar fara plata al harului Lui deplina iertare si impacare prin credinta in Isus Hristos, care a trait, a murit, a inviat iarasi pentru rascumparare si refacerea omului cazut. Dupa ce a facut aceasta, a stabilit doctrina neprihanirii prin credinta ca singura cale pe care iudei si neamuri impreuna pot, ca si Avraam, sa capete neprihanirea, Pavel cauta acum sa aplice unele din foloasele celor care s-au impartasit de aceasta experienta mantuitoare.
Suntem socotiti neprihaniti. [,,Fiind indreptatiti” KJV, ,,indreptatiti fiind noi” Nitz]. Sau ,,intrucat am fost indreptatiti”. Vezi cap. 3,20.28:4,8.25.
Avem pace. Dovezile textuale sunt impartite (cf. p. 10) intre exprimarea aceasta si exprimarea ,,sa avem pace”. Numai dovezile din manuscrise favorizeaza aceasta din urma exprimare. Totusi, multi comentatori si traducatori au obiectii, pe temeiul ca exprimarea nu se incadreaza in context. Ei sustin ca nu e probabil ca Pavel sa indemne pe cei care au fost indreptatiti sa caute sa aiba pace. Ei cred ca el asigura pe credinciosi ca ei deja poseda pace ca rezultat la indreptatirii lor.
Totusi, este o cale de a traduce expresia aceasta, traducere care face cu putinta sa se accepte exprimarea favorizata de manuscrise si totusi sa se dea o interpretare corespunzatoare contextului. Forma verbului tradus ,,sa avem” permite traducerea ,,sa staruim de a avea pace”, insemnand ,,sa ne bucuram de pacea pe care o avem”, sau ,,sa ne bucuram de pace”. Daca Pavel ar fi vrut sa zica ,,sa capatam pace”, verbul grecesc ar fi fost diferit. Apare in forma aceasta diferita in Mat. 21,38 si e tradus ,,sa punem stapanire pe mostenirea lui”. Intrucat indreptatirea in sensul ei deplin implica impacare si pace, Pavel zice aici: ,,Intrucat am fost indreptatiti prin credinta, sa pastram [sau sa ne bucuram de o] pace pe care o avem acum.
Daca totusi e preferata exprimarea ,,avem pace”, sensul nu este esential diferit. Accentul este pe binecuvantarea pacii care vine o data cu experienta faptului de a fi iertat si pus in bune raporturi cu Dumnezeu prin credinta in Isus Hristos.
Adevarata religie este infatisata in Biblie ca o experienta de pace (Isaia 32,17; Fapte 10,36; Rom. 8,6; 14,17; Gal. 5,22). Pavel numeste adesea pe Dumnezeu ,,Dumnezeul pacii” (Rom. 15,33; 1 Tes. 5,23; Evrei 13,20; cf. 2 Cor. 13,11; 2 Tes. 3,16). Pacatosii sunt descrisi ca vrajmasi ai lui Dumnezeu (Rom. 5,10; cf. Rom. 8,7; Ioan 15,18.24; 17,14; Iacov 4,4). Pentru ei nu este pace, nu este liniste si siguranta (Is. 57,20). Dar efectul prevederii lui Dumnezeu de indreptatire prin credinta e de a aduce pace sufletului pacatosului mai inainte tulburat si instrainat. Inainte de experienta indreptatirii, pacatosul este intr-o stare de vrajmasie fata de Dumnezeu, asa cum e aratat de rebeliunea sa fata de autoritatea lui Dumnezeu si de calcarea din partea sa a legilor lui Dumnezeu. Dar dupa ce e impacat, are pace cu Dumnezeu. Mai inainte, fiind inca sub un simt al vinovatiei pacatului, el nu are altceva decat temere si neodihna in constiinta sa. Acum, avandu-si pacatele iertate, el are pace in inima sa, dandu-si seama ca toata vinovatia sa a fost inlaturata.
Asocierea de catre Pavel a pacii cu indreptatirea prin credinta face si mai clar faptul ca indreptatirea nu e numai o simpla aranjare a pozitiei legale a pacatosului fata de Dumnezeu (vezi Rom. 3,20.28; 4,25). Singura, iertarea nu aduce in chiar necesar pace. Omul care a fost iertat de vreo fapta rea oarecare poate ca simte recunostinta fata de binefacatorul sau, dar in acelasi timp poate sa fie plin de o asa rusine si stinghereala, incat cauta sa evite tovarasia chiar a aceluia care la iertat. Desi iertat, se poate ca el sa nu se simta mai bine decat un criminal eliberat. Respectul de sine a disparut, si nu e motivare pentru o viata de neprihanire.
Daca indreptatirea nu insemna mai mult decat atat, ea ar fi lucrat de fapt impotriva planului lui Dumnezeu de restatornicire a noastra. Singura cale in care chipul dumnezeiesc poate fi refacut in omul decazut e printr-o comuniune plina de incredere si iubire, cu Hristos prin credinta. De aceea, Dumnezeu nu numai iarta, dar si impaca. El ne pune intr-o buna pozitie fata de Sine. El chiar ne trateaza ca si cum n-am fi pacatuit niciodata, punandu-ne in socoteala neprihanirea Fiului Sau pentru a acoperi trecutul nostru pacatos (vezi cap. 4,8). El ne invita la o partasie cu Isus care ne va inspira curaj pentru viitor si ne da un exemplu dupa care sa ne modelam viata.
Aceasta intelegere a indreptatirii prin credinta arata locul convertirii si renasterii in experienta pacatosului care se pocaieste. Nu ar fi cu putinta pentru omul cazut sa intre in noua relatie de pace care il indreptateste si-i admite neprihanirea, decat datorita schimbarii miraculoase savarsite prin renasterea spirituala (Ioan 3,3; 1 Cor. 2,14). De aceea, cand Dumnezeu indreptateste pe pacatosul convertit, creeaza si o inima curata si innoieste un duh neprihanit inauntrul lui (vezi Ps. 51,10). In ce priveste relatia dintre convertire, renastere si indreptatire vezi COL 103; GC 470; SC 53, 53.