5:10 Caci, daca atunci cand eram vrajmasi, am fost impacati cu Dumnezeu, prin moartea Fiului Sau, cu mult mai mult acum, cand suntem impacati cu El, vom fi mantuiti prin viata Lui.
Vrajmasi. Pavel repeta si dezvolta argumentul din vers. 9.
Impacati. Gr. katallsso. Cuvantul inseamna in primul rand ,,a schimba”, si deci a schimba relatia dintre parti ostile intr-o relatie de pace. El poate fi folosit atat cu privire la vrajmasie mutuala, cat si la cea unilaterala, si contextul trebuie sa determine care e cel intentionat. Pacatul a instrainat pe om de Dumnezeu si inima lui era in razboi cu principiul Legii lui Dumnezeu (cap. 1,18 la 3,20; 8,7). Totusi, Dumnezeu a dat pe Fiul Sau pentru ca omul pacatos si razvratit sa poata fi impacat (Ioan 3,13).
Biblia nicaieri nu vorbeste despre faptul ca Dumnezeu ar fi impacat cu omul. E adevarat ca moartea lui Hristos a facut cu putinta ca Dumnezeu sa faca pentru om ceea ce El altfel nu ar fi putut sa faca (vezi Rom. 3,25.26). Suferind pedeapsa pentru calcarea Legii, Hristos a procurat o cale prin care oamenii sa poata fi repusi in favoarea lui Dumnezeu si sa fie adusi inapoi in caminul lor edenic (vezi PP. 69) si daca nu ar fi fost jertfa lui Hristos, toti oamenii ar fi secerat rezultatele inevitabile ale pacatului si razvratirii in nimicirea finala sub mania lui Dumnezeu (Rom. 2,5; 3,5; 5,9; 1 Tes. 1,10). Dar aceasta nu inseamna ca Dumnezeu avea nevoie sa fie impacat. Instrainarea era cu totul de partea omului (vezi Col. 1,21), si Dumnezeu e Cel care, in marea Sa iubire, initiaza impacarea: ,,Dumnezeu era in Hristos, impacand lumea cu Sine” (2 Cor. 5,19; cf. Ef. 2,16; Col. 1,20). Desi Dumnezeu uraste cu putere pacatul, iubirea Lui pentru pacatosi e si mai mare si El nu a crutat nimic, oricat de scump, pentru a face sa aiba loc o impacare (vezi DA 57). Hristos nu a murit pentru a castiga iubirea lui Dumnezeu pentru om, ci pentru a castiga inapoi pe om la Dumnezeu (vezi Rom. 5,8). De fapt, planul si prevederea lui Dumnezeu pentru impacarea omului fusese conceputa in trecut in vesnicie, chiar inainte ca omul sa fi pacatuit (Apoc. 13,8; cf. PP 63; DA 834). Astfel, in anticiparea jertfei de ispasire, a fost cu putinta ca credinta lui Avraam sa fie socotita ca neprihanire (Rom. 4,3) si ca patriarhul sa fie privit ca prieten al lui Dumnezeu (Iacov 2,23) cu multa vreme inainte ca Hristos sa fi murit pe cruce.
Argumentatia lui Pavel in aceasta prima parte a lui Rom. 5 este ca, intrucat avem dovezi atat de covarsitoare cu privire la iubirea nemarginita a lui Dumnezeu chiar pentru pacatosi instrainati, ce temei sigur avem noi pe care sa ne bazam pacea, bucuria si nadejdea mantuirii finale.
Referirea la impacare in versetul acesta, ca paralela la indreptatire in vers. 9, da o noua confirmare ideii ca indreptatirea e nu numai iertare, dar si innoirea unei relatii de iubire (vezi cap. 3,20; 4,25; 5,1).
Prin viata Lui. Literal ,,cu viata Lui”. Aceasta se poate intelege ca inseamna ca noi suntem mantuiti prin unire personala cu Mantuitorul viu, care traieste pururi ca sa faca mijlocire pentru noi (Evrei 7,25; cf. Rom. 4,25). Isus spunea: ,,Pentru ca Eu traiesc si voi veti trai” (Ioan 14,19; cf. Rom. 8,11; Gal. 2,20). Daca moartea lui Hristos avea o astfel de putere mantuitoare savarsind impacarea noastra, cu cat mai mult viata Lui inviata va avea putere sa duca mantuirea noastra la o fericita implinire.