4:5 pe cand, celui ce nu lucreaza, ci crede in Cel ce socoteste pe pacatos neprihanit, credinta pe care o are el, ii este socotita ca neprihanire.
Celui ce nu face fapte. [,,celui care nu lucreaza”, KJV]. Adica persoana care nu incearca sa cumpere indreptatirea prin faptele sale. Aceasta nu neaga necesitatea faptelor bune (vezi cap. 3,28). Pavel scoate din nou in evidenta adevarul fundamental ca omul e indreptatit nu prin fapte, ci prin credinta care-l face partas la viata si neprihanirea lui Dumnezeu si, in felul acesta, da nastere faptelor bune si le inspira.
Crede in Cel. [,,crede in Acela”, KJV]. Sau ,,are credinta in El”, ,,se increde in El” (vezi cap. 3,3). Credinta aceasta nu este doar o credinta in bunatatea lui Dumnezeu, ci e incredere in Dumnezeu Insusi ca indreptatind pe cei care, in cazul in care indreptatirea ar fi pusa in aplicare fara mila, n-ar putea fi indreptatiti. Ea implica nu numai incredere in fagaduintele lui Dumnezeu, dar si o deplina predare de sine a inimii si a vietii Aceluia in care credinciosul s-a deprins sa se increada. Credinta in El inseamna mai mult decat a privi Cuvantul Lui ca adevarat. Ea arata o legatura personala (vezi cap. 4,3).
Pacatos. [,,necinstitorul”, KJV; Nitz.]. Gr. asebes, un cuvant mai tare decat ,,lipsit de neprihanire”. El descrie pe cineva care nu se inchina adevaratului Dumnezeu, ca de pilda un pagan si, intr-un sens mai general se refera la o persoana nereligioasa, neevlavioasa. Se poate ca Pavel sa fi ales cuvantul acesta pentru a spori contrastul dintre om, in nevrednicia lui, si indurarea lui Dumnezeu, in indreptatirea lui.
Credinta pe care o are ii este socotita. [,,credinta lui e socotita”, KJV]. Aceasta e credinta unei persoane care, recunoscandu-se pe sine ca ,,pacatos” [necinstitor de Dumnezeu], nevrednic si incapabil sa se indreptateasca singur prin propriile sale fapte, se increde deplin in indurarea lui Dumnezeu pentru a fi indreptatit. In contrast cu increderea pe care o are omul in sine insusi, care are indrazneala sa pretinda indreptatirea ca o rasplata pentru faptele sale bune, credinta care e pusa in socoteala ca neprihanire cuprinde in insasi esenta ei renuntarea la orice merit. Prin credinta, pacatosul care se pocaieste prezinta lui Dumnezeu meritele lui Hristos, si Domnul pune in contul lui ascultarea Fiului Sau (EGW, Material suplimentar la cap. 4,3-5).
Iarasi cuvantul ,,credinta” implica nu numai o aranjare legala, ci inceputul unei vieti noi de iubire, ascultare si transformare. Neprihanirea lui Hristos descoperita in viata lui desavarsita si in moartea Lui ca jertfa a facut cu putinta ca Dumnezeu sa fie drept inaintea universului in timp ce indreptateste pe cel ce-si pune credinta in Isus (vezi cap. 3,26). Primirea neprihanirii lui Hristos prin credinta face cu putinta ca trecutul vinovat al pacatosului sa fie acoperit si fiinta sa pacatoasa sa fie transformata.