10:3 pentru ca, intrucat n-au cunoscut neprihanirea, pe care o da Dumnezeu, au cautat sa-si puna inainte o neprihanire a lor insisi, si nu s-au supus astfel neprihanirii, pe care o da Dumnezeu.
Pentru ca. Versetul acesta explica de ce zelul iudeilor era ,,fara pricepere” [potrivit cunostintei]. Daca ar fi fost dispusi sa asculte de voia lui Dumnezeu, ar fi ajuns la o intelegere a adevarului (vezi Ioan 7,17). Dar au refuzat sa se supuna.
Necunoscand. [,,Fiind necunoscatori de”, KJV]. Pavel arata mai departe ca ignoranta lor era nescuzabila, deoarece iudeii avusesera orice ocazie de a deveni luminati (Rom. 10,14-21; cf. Ioan 5,39.40).
Neprihanirea pe care o da Dumnezeu. [,,Neprihanirea lui Dumnezeu”, KJV]. Vezi cap. 1,17.
Au cautat. [,,Umbland dupa”, KJV]. Gr. zeleo, literal, ,,a cauta”, ,,a se stradui”.
Sa-si puna inainte. [,,Sa-si stabileasca”, KJV; ,,sa statorniceasca”, KJV]. Gr. histenie, ,,a-si inalta”. Cuvantul sugereaza elementul de mandrie din straduinta depusa de iudei de a-si inalta propria lor neprihanire. In marturisitul lor zel pentru Dumnezeu iudeii lucrau de fapt pentru sine. ,,Israel este o vita goala, aduce fructe pentru sine” [KJV] (Osea 10,1). In loc de a umbla dupa neprihanirea lui Dumnezeu in felul lui Dumnezeu, iudeii plini de neprihanire de sine s-au sprijinit pe propriile lor fapte (cf. Fil. 3,9). Ei au ajuns sa priveasca simpla savarsire a jertfelor si prescriptiilor ca fiind neprihanire in ea insasi in loc de a privi la neprihanirea Celui catre care aratau toate aceste lucruri. In felul acesta, religia lor a degenerat intr-un fanatism plin de multumire de sine si de slavire de sine. Si cu cat iudeii pierdeau mai mult din vedere neprihanirea lui Dumnezeu, cu atat mai rigurosi deveneau in observarea acestor forme pentru statornicirea propriei lor neprihaniri.
Supus. Gr. hupostasso, un verb obisnuit insemnand ,,a se aseza sub ordine”, ,,a asculta” (cf. Iacov 4,7; 1 Petru 2,13; 5,5). Forma verbului aflat aici e mai bine tradusa ,,intr-adevar supus”. Pasajul ar suna atunci astfel: ,,cu adevarat nu s-au spus”. Iudeii se faleau cu cunostinta lor de Dumnezeu si de Legea divina (Rom. 2,17-20), dar de fapt refuzau conformarea fata de voia lui Dumnezeu. Increzatori in propria lor neprihanire, ei nu-si supuneau inima la un plan care le cerea sa vina recunoscand ca nu aveau neprihanire proprie acceptabila (Is. 64,6) si ca mantuirea lor depindea de meritele altcuiva. Nici un obstacol in calea mantuirii prin har nu e asa de mare ca indreptatirea de sine a unui pacatos. Prin lipsa lor de bunavointa de a se supune la porunca lui Dumnezeu ca ,,sa credem in numele Fiului Sau Isus Hristos” (1 Ioan 3,23), iudeii au dat pe fata ca zisa lor credinta in Dumnezeu era doar un serviciu din gura lipsit de continut, deoarece esenta credintei este ascultare plina de incredere. Aceasta lipsa de bunavointa de a se supune a fost cauza, nu numai a ignorantei lor, dar si a lepadarii lor ca popor ales.