2:1 Ingerului Bisericii din Efes scrie-i: Iata ce zice Cel ce tine cele sapte stele in mana dreapta, si Cel ce umbla prin mijlocul celor sapte sfesnice de aur:
Ingerului. Vezi comentariul de la cap. 1,20.
Efes. Unii explica numele Efes ca insemnand ,,de dorit”. Pe timpul lui Ioan Efesul era cetatea cea mai importanta a provinciei romane Asia, iar mai tarziu a devenit capitala ei (vezi capitolul Cele Sapte Biserici din Apocalipsa; vezi comentariul de la cap. 1,4; 2,12). Aceasta cetate era situata la capatul de apus al drumului principal care strabatea Asia Mica, venind din Siria, iar lucrul acesta, alaturi de faptul ca era un important port maritim la Marea Egee, faceau din Efes un important centru comercial. Se pare ca in acest oras mesajul Evangheliei a fost predicat pentru prima data in jurul anului 52 d.Hr., de catre Pavel, atunci cand s-a oprit aici pentru un scurt timp in drumul sau spre Ierusalim si Antiohia, in a doua sa calatorie misionara. Prietenii sai, Acuila si Priscila, s-au stabilit pentru un timp in acest oras, si impreuna cu un evreu din Alexandria, pe nume Apolo – a carui conceptie despre crestinism se pare ca era pre-penticostala – au sustinut lucrarea de evanghelizare pana la intoarcerea lui Pavel, probabil un an sau doi mai tarziu (vezi Faptele Apostolilor 18,19–19,7). De data aceasta apostolul a ramas la Efes cam trei ani (vezi Vol. VI, p. 30), mai mult decat in oricare alt loc din calatoriile sale misionare raportate. Lucrul aceasta sugereaza ca activitatea sa a fost deosebit de rodnica. Biograful sau, Luca, declara ca ,,toti cei ce locuiau in Asia, iudei si greci, au auzit Cuvantul Domnului” (Faptele Apostolilor 19,10). Este probabil deci ca in acest timp sa fi fost infiintate cel putin unele din bisericile din Asia (vezi Coloseni 4,13.15.16). Dupa prima perioada de detentie la Roma, Pavel a vizitat din nou Efesul, probabil in jurul anului 64 d.Hr., lasandu-l pe Timotei sa preia responsabilitatile (vezi 1 Timotei 1,3).
Pana in momentul cand numele ei apare in Apocalipsa, probabil cu trei decenii mai tarziu, nu se mai stie nimic precis cu privire la istoria comunitatii din Efes. Totusi, traditia spune ca Ioan, ucenicul iubit al lui Isus, a devenit conducatorul acestei biserici, probabil dupa desfiintarea centrului crestin de la Ierusalim, in jurul anului 68 d.Hr., in timpul razboiului iudeo-roman (vezi Introducerea). Asadar, pe vremea cand a fost scrisa Apocalipsa, Efesul trebuie sa fi fost unul din centrele importante ale crestinismului. Prin urmare, era potrivit ca prima solie de la Hristos, data prin Ioan, sa fie adresata acestei biserici. Locul central al acestei cetati in lumea crestina ca un tot face cu atat mai logic faptul ca starea ei spirituala putea foarte bine sa fie caracteristica pentru intreaga biserica din timpurile apostolice, aceasta perioada a bisericii crestine mergand aproximativ pana la sfarsitul primului secol (aprox. anii 31–100 d.Hr.; vezi Nota Suplimentara de la sfarsitul capitolului). Ea poate fi pe drept numita era curatiei apostolice, un atribut foarte de dorit inaintea lui Dumnezeu.
Tine. Gr. krateo, ,,a tine tare”, un cuvant mult mai accentuat decat cel folosit in cap. 1,16.
Sapte stele. Vezi comentariul de la cap. 1,16.20. Intr-un sens special conducatorii bisericii de pe pamant trebuie sa fie sub protectia si conducerea lui Hristos. In sarcina data lor ei sunt intotdeauna sustinuti de puterea si de harul divin. Trebuie observat faptul ca felul caracteristic in care Hristos Se recomanda fiecareia din cele sapte biserici este extras din viziunea complexa a lui Ioan, redata in cap. 1,11–18.
Umbla. Acest cuvant accentueaza legatura pe care o are Hristos cu biserica Sa, mai bine decat o face cap. 1,13, unde Ioan arata doar ca Hristos este ,,in mijlocul celor sapte sfesnice”. Dupa cum bisericile din timpurile apostolice se bucurau de grija, atentia si slujirea lui Hristos, tot asa stau lucrurile si cu biserica crestina de-a lungul istoriei. In felul acesta se implineste fagaduinta pe care a dat-o Hristos ucenicilor, de a fi cu ei, ,,in toate zilele, pana la sfarsitul veacului” (Matei 28,20).
Sfesnice. Vezi comentariul de la cap. 1,12.