Printable ModeApocalipsa, 2
|
2:1 Ingerului Bisericii din Efes scrie-i: Iata ce zice Cel ce tine cele sapte stele in mana dreapta, si Cel ce umbla prin mijlocul celor sapte sfesnice de aur: Ingerului. Vezi comentariul de la cap. 1,20. Efes. Unii explica numele Efes ca insemnand ,,de dorit”. Pe timpul lui Ioan Efesul era cetatea cea mai importanta a provinciei romane Asia, iar mai tarziu a devenit capitala ei (vezi capitolul Cele Sapte Biserici din Apocalipsa; vezi comentariul de la cap. 1,4; 2,12). Aceasta cetate era situata la capatul de apus al drumului principal care strabatea Asia Mica, venind din Siria, iar lucrul acesta, alaturi de faptul ca era un important port maritim la Marea Egee, faceau din Efes un important centru comercial. Se pare ca in acest oras mesajul Evangheliei a fost predicat pentru prima data in jurul anului 52 d.Hr., de catre Pavel, atunci cand s-a oprit aici pentru un scurt timp in drumul sau spre Ierusalim si Antiohia, in a doua sa calatorie misionara. Prietenii sai, Acuila si Priscila, s-au stabilit pentru un timp in acest oras, si impreuna cu un evreu din Alexandria, pe nume Apolo – a carui conceptie despre crestinism se pare ca era pre-penticostala – au sustinut lucrarea de evanghelizare pana la intoarcerea lui Pavel, probabil un an sau doi mai tarziu (vezi Faptele Apostolilor 18,19–19,7). De data aceasta apostolul a ramas la Efes cam trei ani (vezi Vol. VI, p. 30), mai mult decat in oricare alt loc din calatoriile sale misionare raportate. Lucrul aceasta sugereaza ca activitatea sa a fost deosebit de rodnica. Biograful sau, Luca, declara ca ,,toti cei ce locuiau in Asia, iudei si greci, au auzit Cuvantul Domnului” (Faptele Apostolilor 19,10). Este probabil deci ca in acest timp sa fi fost infiintate cel putin unele din bisericile din Asia (vezi Coloseni 4,13.15.16). Dupa prima perioada de detentie la Roma, Pavel a vizitat din nou Efesul, probabil in jurul anului 64 d.Hr., lasandu-l pe Timotei sa preia responsabilitatile (vezi 1 Timotei 1,3). Pana in momentul cand numele ei apare in Apocalipsa, probabil cu trei decenii mai tarziu, nu se mai stie nimic precis cu privire la istoria comunitatii din Efes. Totusi, traditia spune ca Ioan, ucenicul iubit al lui Isus, a devenit conducatorul acestei biserici, probabil dupa desfiintarea centrului crestin de la Ierusalim, in jurul anului 68 d.Hr., in timpul razboiului iudeo-roman (vezi Introducerea). Asadar, pe vremea cand a fost scrisa Apocalipsa, Efesul trebuie sa fi fost unul din centrele importante ale crestinismului. Prin urmare, era potrivit ca prima solie de la Hristos, data prin Ioan, sa fie adresata acestei biserici. Locul central al acestei cetati in lumea crestina ca un tot face cu atat mai logic faptul ca starea ei spirituala putea foarte bine sa fie caracteristica pentru intreaga biserica din timpurile apostolice, aceasta perioada a bisericii crestine mergand aproximativ pana la sfarsitul primului secol (aprox. anii 31–100 d.Hr.; vezi Nota Suplimentara de la sfarsitul capitolului). Ea poate fi pe drept numita era curatiei apostolice, un atribut foarte de dorit inaintea lui Dumnezeu. Tine. Gr. krateo, ,,a tine tare”, un cuvant mult mai accentuat decat cel folosit in cap. 1,16. Sapte stele. Vezi comentariul de la cap. 1,16.20. Intr-un sens special conducatorii bisericii de pe pamant trebuie sa fie sub protectia si conducerea lui Hristos. In sarcina data lor ei sunt intotdeauna sustinuti de puterea si de harul divin. Trebuie observat faptul ca felul caracteristic in care Hristos Se recomanda fiecareia din cele sapte biserici este extras din viziunea complexa a lui Ioan, redata in cap. 1,11–18. Umbla. Acest cuvant accentueaza legatura pe care o are Hristos cu biserica Sa, mai bine decat o face cap. 1,13, unde Ioan arata doar ca Hristos este ,,in mijlocul celor sapte sfesnice”. Dupa cum bisericile din timpurile apostolice se bucurau de grija, atentia si slujirea lui Hristos, tot asa stau lucrurile si cu biserica crestina de-a lungul istoriei. In felul acesta se implineste fagaduinta pe care a dat-o Hristos ucenicilor, de a fi cu ei, ,,in toate zilele, pana la sfarsitul veacului” (Matei 28,20). Sfesnice. Vezi comentariul de la cap. 1,12. 2:2 Stiu faptele tale, osteneala ta si rabdarea ta, si ca nu poti suferi pe cei rai; ca ai pus la incercare pe cei ce zic ca sunt apostoli si nu sunt, si i-ai gasit mincinosi. Stiu. Fiecareia din cele sapte biserici, Hristos ii declara: ,,Stiu faptele tale”. Indemnurile Sale sunt ale Cuiva care cunoaste pe deplin problemele fiecarei biserici si care este deci in stare sa recomande o solutie potrivita si eficace. Faptele. [,,Lucrari”, KJV]. Gr. erga, ,,fapte”, ,,actiuni”, ,,activitati”, mai ales faptele din punct de vedere moral. Intreaga viata si purtare a bisericii este cunoscuta de Isus Hristos. Tale. Aici se foloseste numarul singular deoarece Hristos Se adreseaza ,,ingerului” (v. 1) care este reprezentantul fie a fiecarui membru din biserica, fie al bisericii ca o unitate. Hristos Se ocupa de oameni atat ca grup – ca o biserica – cat si in termenii unei legaturi directe si personale pe care o are fiecare crestin cu El. Osteneala. Gr. kopos, ,,oboseala”, ,,truda”, starea care rezulta in urma muncii intense, exprimata prin cuvantul ,,truda”. Pot fi citate dovezi textuale importante pentru omiterea cuvantului ,,ta” dupa ,,osteneala”. Acest fapt leaga mai strans ideea de ,,munca” cu cea a rabdarii care o insoteste. E ca si cum Hristos ar fi spus: ,,Stiu ce ai facut, si de asemenea cunosc munca grea si staruinta care erau necesare pentru savarsirea ei”. Rabdarea. Gr. hupomone, ,,perseverenta”, ,,staruinta (activa, darza)”, literal, ,,ramanere sub”. Nu poti suferi. Prea adesea, acum, ca si in trecut, biserica este dispusa sa ,,sufere” sau sa suporte, de dragul pacii, invataturi si practici rele in mijlocul ei. Slujitorilor lui Hristos li se poate parea mai usor sa nu mustre pacatele indragite de credinciosi decat sa ia pozitie curajoasa de partea adevarului (compara cu Isaia 30,10; 2 Timotei 4,3). Biserica din Efes trebuia sa fie laudata pentru faptul ca facea o deosebire clara intre adevar si ratacire, fie in doctrina, fie si in viata, cat si pentru faptul ca lua o pozitie ferma impotriva ratacirii. Cei rai. Adica apostolii mincinosi despre care se va vorbi imediat mai amanuntit. Ratacirile doctrinale grosolane vor reflecta, mai curand sau mai tarziu, un comportament grosolan. Ceea ce face un om este in mod inevitabil ceea ce gandeste si ceea ce crede (vezi Proverbe 4,23; Matei 12,34; 1 Ioan 3,3). Pus la incercare. Gr. peirazo, ,,a testa”, ,,a proba”. Biserica din Efes a cercetat cu sarguinta pretentiile si invataturile acestor apostoli mincinosi. Ignatiu, scriind la inceputul secolului al II-lea, vorbeste despre efortul depus de crestinii efeseni pentru a evita erezia (To the Ephesians ix. 1). Intr-una din epistolele sale, Ioan ii avertiza pe crestini cu privire la venirea lui ,,antihrist” si-i sfatuia sa cerceteze ,,duhurile daca sunt de la Dumnezeu” (1 Ioan 4,1–3). Avertizarea data de Pavel conducatorilor din Efes, cu multi ani mai inainte, ca ,,lupi rapitori” se vor furisa printre ei si ca ,,vor invata lucruri stricacioase” (Faptele Apostolilor 20,25.30), s-a implinit. El ii sfatuise pe tesaloniceni sa ,,cerceteze toate lucrurile” si sa pastreze ,,ce este bun” (1 Tesaloniceni 5,21). Petru scrisese mai pe larg cu privire la ,,prooroci mincinosi” si la ,,invatatori mincinosi” (vezi 2 Petru 2). Compara cu 1 Timotei 1,20; 2 Timotei 4,14.15. Desi s-ar putea ca la prima vedere sa nu fie usor de recunoscut ratacirile subtile ale invataturilor lor, ei puteau fi recunoscuti ,,dupa roadele lor” (vezi Matei 7,15–20). Asa stau lucrurile si astazi, deoarece adevaratele roade ale Duhului (vezi Galateni 5,22.23) nu cresc in viata acelora care invata si practica ratacirea. Crestinul sincer, care este atent la cele spirituale, are fagaduinta ca daca vrea, poate sa descopere spiritul si motivele necrestine care stapanesc pe fiecare invatator fals (vezi comentariul de la 1 Ioan 4,1; Apocalipsa 3,18). Apostoli. Printre ereziile mai serioase care au amenintat biserica spre sfarsitul primului secol au fost docetismul si o forma timpurie a gnosticismului. Cu privire acestea si alte erezii care au atacat biserica din vremurile apostolice, vezi Vol. V, pp. 912, 913; Vol. VI, pp. 52–59. Mai precis, o traditie timpurie arata ca un gnostic, numit Cerintus, a vizitat Efesul si i-a provocat necazuri lui Ioan si bisericii sale (vezi Irineu, Against Heresies iii. 3. 4). Lupta bisericii din Efes impotriva proorocilor mincinosi pare sa fi fost o realitate a bisericii in general. 2:3 Stiu ca ai rabdare, ca ai suferit din pricina Numelui meu, si ca n-ai obosit. [Ai purtat, KJV, traducerea romana Sinodala]. Biserica din Efes a refuzat sa-i sufere ,,pe cei rai” (vezi comentariul de la v. 2), dar a indurat cu rabdare suferinta de neinlaturat adusa de invatatorii mincinosi si persecutia cauzata de iudeii si neamurile fanatici. Rabdare. Vezi comentariul de la v. 2. Din pricina Numelui Meu. Vezi comentariul de la Faptele Apostolilor 3,16. Urmasii lui Hristos erau cunoscuti dupa Numele Sau, fiind numiti crestini. Tocmai supunerea lor fata de acest Nume si credinciosia fata de Cel pe care Il numeau Domnul lor, i-au adus persecutie din partea autoritatilor romane (vezi Introducere, cadru istoric) si suferinta din partea celor care erau porniti sa le darame credinta. Obosit. Gr. kopiao, ,,a istovi”. Compara cu folosirea lui kopiao in Isaia 40,31, LXX; Ioan 4,6. 2:4 Dar ce am impotriva ta, este ca ti-ai parasit dragostea dintai. Dragostea dintai. Aceasta ,,dragoste” cuprindea probabil iubire din toata inima pentru Dumnezeu si pentru adevar, iubire pentru fratii de credinta si pentru semeni in general (vezi comentariul de la Matei 5,43.44; 22,34–40). Probabil controversele doctrinale starnite de invatatorii mincinosi dadusera nastere unui spirit de dezbinare. De asemenea, in ciuda eforturilor sarguincioase ale multora de a pune stavila curentului de invataturi mincinoase, un numar de persoane care ramasesera in biserica erau fara indoiala atinsi in masura mai mare sau mai mica de el. In masura in care ratacirea si-a gasit salas in biserica, a fost impiedicata lucrarea Duhului Sfant ca sol al adevarului (Ioan 16,13), sarcina Lui fiind de a transforma principiile adevarului intr-o forta vie care sa transforme caracterul (vezi Ioan 16,8–11; Galateni 5,22.23; Efeseni 4,30; etc.). In plus, pe masura ce marturia ucenicilor lui Isus s-a sfarsit, acestia murind unul cate unul, si pe masura ce viziunea iminentei revenirii lui Hristos (vezi comentariul de la Apocalipsa 1,1) a inceput sa se stinga, flacara credintei si a devotiunii a inceput sa arda din ce in ce mai slab. In ce priveste un comentariu asupra disparitiei curatiei de la inceput a credintei si a vietii, vezi Vol. IV, pp. 834, 835. 2:5 Adu-ti dar aminte de unde ai cazut; pocaieste-te, si intoarce-te la faptele tale dintai. Altfel, voi veni la tine, si-ti voi lua sfesnicul din locul lui, daca nu te pocaiesti. Si-ti voi lua sfesnicul din locul lui. Vezi comentariul de la cap. 1,12. Biserica urma sa-si piarda pozitia de reprezentant acreditat al lui Hristos. Biserica ,,cazuse”, dar indurarea divina ii oferea cu rabdare o noua ocazie de pocainta (compara cu 2 Petru 3,9). Daca nu te pocaiesti. In prologul epistolei sale catre efeseni, Ignatiu spune ca biserica daduse atentie chemarii ,,adu-ti aminte”, ,,pocaieste-te”, si ,,intoarce-te la faptele tale dintai” (vezi si Ignatiu op. cit. i. l; xi. 2). 2:6 Ai insa lucrul acesta bun: ca urasti faptele Nicolaitilor, pe care si Eu le urasc. Nicolaitilor. Aceasta este una din sectele eretice care a chinuit bisericile din Efes si Pergam (vezi v. 15), si probabil si din alte locuri. Irineu ii identifica pe nicolaiti cu o secta gnostica: ,,Ioan, ucenicul Domnului, predica aceasta credinta (divinitatea lui Hristos), si cauta ca, proclamand Evanghelia, sa indeparteze ratacirea care fusese semanata mai inainte printre oameni de catre Cerintus, si cu multa vreme mai inainte de catre nicolaiti, care sunt o odrasla a acelei gresit numite ,,stiinta”, si cauta sa-i convinga ca nu este decat un singur Dumnezeu, care a facut toate lucrurile prin Cuvantul Sau” (op. cit. iii. 11. 1; ANF, vol. 1, p. 426). Exista de asemenea dovezi istorice cu privire la existenta, cu aproximativ un secol mai tarziu, a unei secte gnostice ai carei adepti se numeau nicolaiti. Unii parinti bisericesti care vorbesc despre aceasta secta (Irineu op. cit. i. 26. 3; Hippolytus Refutation of All Heresies, vii. 24) il identifica pe fondatorul ei cu Nicolae din Antiohia, unui din cei sapte diaconi (vezi Faptele Apostolilor 6,5). Nu stim daca traditia cu privire la diaconul Nicolae este adevarata, dar secta aceasta poate fi aceeasi cu cea mentionata de Ioan. Se pare ca cel putin in secolul al II-lea adeptii acestei secte sustineau ca faptele trupului nu afecteaza curatia sufletului si deci nu au nici o legatura cu mantuirea. 2:7 Cine are urechi, sa asculte ce zice Bisericilor Duhul: Celui ce va birui, ii voi da sa manance din pomul vietii, care este in raiul lui Dumnezeu. Cine are urechi. Adica sa ia aminte la sfatul dat (vezi cap. 1,3; compara cu Isaia 6,9.10; Matei 11,15). Aceeasi formula insoteste fagaduinta data fiecareia dintre cele sapte biserici. Asculte. Textul grecesc cuprinde ideea ca cei care asculta o fac intelegand (vezi si comentariul de la Faptele Apostolilor 9,4). Auzirea Cuvantului lui Dumnezeu este zadarnica daca viata nu se transforma dupa modelul dat prin cele care au fost auzite (vezi comentariul de la Matei 19,21.27). Bisericilor. Fagaduinta adresata aici bisericii din Efes apartine intr-un sens special tuturor ,,bisericilor” din vremurile apostolice, reprezentate prin biserica din Efes. Desi era potrivita in special lor, ea se aplica credinciosilor din toate timpurile (vezi comentariul de la cap. 1,11). Va birui. Forma verbului din limba greaca implica ideea ca persoana ,,continua sa biruiasca” sau ,,castiga in continuare”. Ideea de biruinta este o tema care revine mereu in Apocalipsa. Fagaduintele acestei carti au fost deosebit de pretioase pentru crestinii persecutati din toate timpurile. Totusi, contextul (v. 2–6) implica ideea ca biruinta la care se face referire aici este, intr-un anumit sens, biruinta asupra apostolilor si a invatatorilor mincinosi care ii ispitisera pe credinciosi sa manance din pomul cunostintei omenesti. Cat de potrivit este ca rasplata pentru biruinta lor sa fie accesul la pomul vietii! Pomul vietii. Vezi comentariul de la Genesa 2,9; Apocalipsa 22,2. In. [,,In mijlocul”, KJV]. Ca in gradina Eden (Genesa 2,9). Pozitia scoate in evidenta importanta pomului in planul lui Dumnezeu pentru o lume desavarsita. Raiul. Vezi comentariul de la Luca 23,43. Gradina raiului era ,,paradisul” pe pamant. Cand raiul va fi reasezat pe acest pamant (vezi PP 62; GC 646, 648), pamantul va deveni din nou un ,,paradis”. Cu privire la aplicarea soliei pentru biserica din Efes la o anumita perioada din istorie, vezi Nota Suplimentara de la sfarsitul capitolului. Pentru aplicarea soliei la biserica literala, vezi Apocalipsa 1,11. 2:8 Ingerului Bisericii din Smirna scrie-i: Iata ce zice Cel dintai si Cel de pe urma, Cel ce a murit si a inviat: Ingerului. Vezi comentariul de la cap. 1,20. Smirna. Multa vreme s-a considerat ca acest cuvant este derivat de la muron, numele unei rasini aromatice obtinute de la copacul arab Balsamodendron myrrha. Rasina aceasta era folosita pentru imbalsamarea mortilor, iar medicinal ca un unguent, sau alifie, si era arsa ca tamaie. Vezi comentariul de la Matei 2,11. Mai recent invatatii tind sa favorizeze ideea ca acest cuvant deriva de la numele unei zeite anatoliene, Samorna, care era adorata in cetatea Efes (vezi Cele sapte biserici din Apocalipsa). In ce priveste vechea cetate Smirna, vezi Cele sapte biserici din Apocalipsa; harta de la p. 714. Nu exista nici o relatare cu privire la cand si cine a infiintat biserica din Smirna. Biserica aceasta nu este mentionata in alta parte in Scriptura. Din punct de vedere istoric, se poate considera ca perioada care este reprezentata de Smirna incepe pe la sfarsitul secolului intai (aprox. anul 100 d.Hr.) si continua pana pe la anul 313 d.Hr., cand Constantin s-a dedicat cauzei bisericii (vezi Nota Suplimentara de la sfarsitul capitolului; vezi comentariul de la v. 10). Unii sugereaza ca anul 323 d.Hr. este data presupusei sale convertiri la crestinism. Trebuie observat faptul ca profetiile din cap. 2 si 3 nu sunt, strict vorbind, profetii referitoare la timp si ca datele sugerate mai sus au doar rolul de a usura stabilirea unei corespondente aproximative intre profetie si istorie. Cel dintai si Cel de pe urma. Vezi comentariul de la cap. 1,8.17. A murit. Vezi comentariul de la cap. 1,18; 2,1. Pentru o biserica care dadea piept cu persecutia si cu moartea din cauza credintei, accentul pus asupra vietii in Hristos trebuie sa fi fost plin de insemnatate. 2:9 Stiu necazul tau si saracia ta (dar esti bogat), si batjocurile, din partea celor ce zic ca sunt Iudei si nu sunt, ci sunt o sinagoga a Satanei. Necazul. Sau ,,chinul”, ,,tulburarea” ,,suferinta”. Experienta bisericii din aceasta perioada a fost caracterizata de persecutie intermitenta din partea diferitilor imparati romani. Sub Traian (98–117), Adrian (117–138) si Marcus Aurelius (161–180) persecutia a fost sporadica si locala. Prima persecutie generala si sistematica a crestinilor a fost condusa de Decius (249–251) si de Valerian (253–259). Oprimarea politica a ajuns la punctul culminant in timpul persecutiilor sangeroase de sub domnia lui Diocletian (284–305) si a succesorilor sai imediati (305–313). Istoric, perioada reprezentata de biserica Smirna poate fi numita pe buna dreptate epoca martirajului. Secolele care au urmat apoi au fost parfumate (vezi comentariul de la v. 8) de iubirea si devotiunea miilor de martiri anonimi care au fost ,,credinciosi pana la moarte”. Tau. Vezi comentariul de la v. 2. Saracia. Gr. ptocheia, ,,saracie lucie” (vezi comentariul de la Marcu 14,42). Fara indoiala ca biserica din Smirna nu era atat de mare si de prospera ca adunarea invecinata din Efes. Crestinii din Efes isi pierdusera ,,dragostea dintai”, dar celor din Smirna nu li se face o astfel de mustrare. In schimb, Hristos le reaminteste ca sunt ,,bogati” (vezi comentariul de la Iacob 2,5). Batjocurile. Gr. blasphemia, ,,vorbire de rau” fie despre Dumnezeu, fie despre om. In acest context este de preferat cuvantul ,,barfa”. Iudei. Probabil ,,iudei” intr-un sens figurat, nu literal (tinand cont de faptul ca acum crestinii sunt numiti uneori Israel; vezi Romani 2,28.29; 9,6.7; Galateni 3,28.29; 1 Petru 2,9). Asa cum este folosit aici, termenul se refera, fara indoiala, la cei care pretindeau ca Ii servesc lui Dumnezeu, dar de fapt ii slujeau lui Satana. Ilustratia isi are temei in istorie. Cartea Faptelor Apostolilor arata ca multe din necazurile bisericii primare se nasteau pe urma acuzatiilor calomniatoare ale iudeilor impotriva crestinilor (vezi Faptele Apostolilor 13,45; 14,2.19; 17,5.13; 18,5.6.12; 21,27). Dupa cat se pare, situatia aceasta era adevarata si cu privire la Smirna. Se spune ca in secolul al II-lea iudeii l-au martirizat pe Polycarp, un episcop al Smirnei. In aceasta perioada Tertulian vorbeste despre sinagogi ca fiind ,,izvoare ale persecutiei” (Scorpiace 10; ANF, vol. 3, p. 643). Nu sunt. Ei erau fatarnici. Sinagoga a Satanei. Compara cu epitetul de ocara, ,,pui de vipere” (Matei 3,7). Ca centru al vietii in comun, sinagoga (vezi Vol. V, pp. 56–58) era, fara indoiala, locul unde s-au urzit multe comploturi impotriva crestinilor. Numele Satana inseamna ,,invinuitor” sau ,,vrajmas” (vezi comentariul de la Zaharia 3,1; Apocalipsa 12,10). Aceste centre iudaice au devenit in realitate ,,sinagogi ale invinuitorului”. 2:10 Nu te teme nicidecum de ce ai sa suferi. Iata ca diavolul are sa arunce in temnita pe unii din voi, ca sa va incerce. Si veti avea un necaz de zece zile. Fii credincios pana la moarte, si-ti voi da cununa vietii. Nu te teme. Vezi comentariul de la Iacov 1,2; compara cu Ioan 16,33. Ai sa suferi. Sau ,,esti pe punctul de a suferi”. Dupa cat se vede, biserica Smirna fusese o tinta importanta a batjocurilor iudeilor, dar membrii ei nu suferisera inca lovitura cea grea a persecutiei. Totusi, crestinii de acolo aflasera fara indoiala despre persecutie, care bantuise deja prin alte locuri, si trebuie sa se fi temut mai dinainte de necazurile lor viitoare. Lucrul acesta e sugerat de forma verbului tradus aici ,,a se teme”, care arata ca ei se temeau deja. Hristos ii consoleaza oferindu-le asigurarea ca, in ciuda perspectivei persecutiei, ei nu trebuiau sa fie infricosati. Vezi comentariul de la Matei 5,10–12. Incerce. Sau ,,ispiteasca”. Satana avea sa aduca asupra lor persecutia, pentru a-i face sa renunte la credinta. Dumnezeu avea sa permita persecutia pentru a-i intari si pentru a dovedi faptul ca ei aveau credinta adevarata. Desi s-ar putea ca Satana sa urle de furie impotriva bisericii, Dumnezeu Isi realizeaza planurile Sale. Vezi comentariul de la Iacov 1,2; Apocalipsa 2,9. Imparatul roman Traian (98–117 d.Hr.) a trasat prima politica romana oficiala fata de crestinism. In faimoasa lui scrisoare nouazeci si sapte, scrisa lui Pliniu cel Tanar, guvernatorul sau din Bitinia si Pont, in Asia Mica, Traian a schitat o procedura care arata cum trebuie sa fie tratati crestinii, care pe vremea aceea erau o societate religioasa ilegala. El le-a ordonat slujbasilor romani sa nu-i urmareasca pe crestini, ci daca oamenii erau adusi inaintea lor pentru alte vinovatii si se dovedea ca sunt crestini, ei trebuiau sa fie executati, cu exceptia cazului in care se lepadau de credinta. Reglementarea aceasta, desi n-a fost impusa uniform, a ramas ca lege pana cand, in 3131 d.Hr., Constantin a dat decretul sau de toleranta. Astfel, timp de doua secole crestinii au fost supusi posibilitatii arestarii si mortii pe neasteptate pentru credinta lor. Bunastarea lor depindea in mare masura de favoarea vecinilor pagani si iudei, care puteau sa-i lase sa traiasca in pace sau puteau sa se planga impotriva lor. Aceasta poate fi denumita persecutie toleranta. Imparatul nu a luat initiativa persecutarii crestinilor, dar a permis reprezentantilor sai si autoritatilor locale sa ia impotriva crestinilor masurile pe care le considerau corespunzatoare. Politica aceasta i-a lasat pe crestini la bunul plac al diferitelor administratii locale sub care traiau. In deosebi in timp de foamete, cutremur, furtuna, sau alte catastrofe, crestinii erau obiectul atacului, vecinii lor pagani presupunand ca prin refuzul de a se inchina la zei crestinii atrasesera mania divina asupra intregii societati. Totusi uneori conducerea romana s-a dedat la persecutie agresiva impotriva bisericii (vezi comentariul de la v. 9). Romanii care cugetau observau cum crestinii deveneau tot mai numerosi si influenti in tot cuprinsul imperiului si ca stilul lor de viata era cu totul incompatibil cu felul roman de vietuire. Prin urmare, s-a intamplat adesea ca imparatii cei mai capabili sa fie cei care persecutau biserica, in timp ce aceia care nu isi luau asa in serios raspunderile erau de obicei multumiti sa nu-i deranjeze pe crestini. Prima persecutie generala si sistematica a bisericii a fost intreprinsa de imparatul Decius, al carui edict imperial din anul 250 decreta suprimarea universala a crestinismului cu ajutorul torturii, al mortii si al confiscarii averii. Momentul care a ocazionat acest decret a fost celebrarea unui mileniu de la fondarea Romei, cu vreo trei ani mai de vreme, cand, in comparatie cu maretia trecutului, starea decadenta a imperiului a devenit si mai aparenta. Crestinismul a ajuns tapul ispasitor si se pare ca motivul pentru care s-a hotarat desfiintarea bisericii a fost salvarea imperiului. Politica aceasta a pierdut din putere prin moartea lui Decius in anul 251 d.Hr., dar a fost reinviata de Valerian la scurt timp dupa aceea. O data cu moartea sa, politica aceasta si-a pierdut din nou din putere, si de abia in timpul domniei lui Diocletian a avut biserica de dat piept din nou cu o criza, de data asta mai mare (vezi mai jos, la ,,zece zile”). Zece zile. Aceste cuvinte trebuie intelese in doua moduri. Pe baza principiului an-zi, de calculare a perioadelor de timp profetice (vezi comentariul de la Daniel 7,25), aceste zece zile au fost socotite o perioada de zece ani reali si s-a considerat ca este vorba de perioada de persecutie imperiala crunta, de la 303 la 313 d.Hr. In acest timp Diocletian, impreuna cu asociatul si succesorul sau, Galerius, a dus cea mai darza campanie de anihilare a crestinismului pe care a suferit-o acesta din partea romanilor pagani. Ca si Decius si Valerian, predecesori ai lor, acesti conducatori credeau ca biserica a ajuns la asa tarie si popularitate in imperiu incat daca crestinismul nu va fi anihilat cu promptitudine, cultura traditionala romana va inceta sa existe si imperiul insusi se va dezintegra. In consecinta, ei au inaugurat o politica care a avut ca scop exterminarea bisericii. Primul decret al lui Diocletian impotriva crestinilor a fost emis in anul 303, interzicand crestinismul din intregul imperiu. Persecutia a inceput in armata si s-a raspandit in intreg imperiul. Autoritatile romane si-au concentrat pedepsele asupra clerului crestin, in credinta ca daca pastorii erau nimiciti, turma se va imprastia. Ororile acestei persecutii sunt viu descrise de istoriograful bisericesc Theodoret (Ecclesiastical History, i, 6), care descrie adunarea episcopilor bisericii la Sinodul de la Niceea, la cativa ani dupa sfarsitul persecutiei (anul 325 d.Hr.). Unii au venit fara ochi, altii fara brate, care fusesera le smulse din incheieturi, altii cu trupul mutilat in diferite feluri. Fireste ca multi nu au supravietuit acestui timp de necaz. In 313, dupa aproape zece ani de la inceputul acestei persecutii, Constantin a dat un decret prin care acorda crestinilor libertatea deplina de a-si practica religia. Totusi altii considera ca nu e pe deplin sigura parerea ca cele ,,zece zile” erau intentionate sa reprezinte un timp profetic. Ei sustin ca deoarece cuvintele ,,ce ai sa suferi”, ,,diavolul”, ,,termina”, si ,,moarte” au sens propriu, este cat se poate de natural ca si cele ,,zece zile” sa fie literale. In cazul acesta numarul ,,zece” ar trebui considerat un numar rotund, asa cum se intampla de multe ori in Scriptura (vezi Eclesiastul 7,19; Isaia 5,10; Daniel 1,20; Amos 6,9; Hagai 2,16; Zaharia 8,23; Matei 25,1.28; Luca 15,8; etc.; compara cu Mishnah Aboth 5. 1–9). Ca numar rotund, ,,zece zile” ar reprezenta o scurta perioada de persecutie, pe care fara indoiala ca a suferit-o biserica literala Smirna, din timpurile apostolice. Ar fi cu totul in armonie cu principiile corecte de interpretare ale profetiei (vezi comentariul de la Deuteronom 18,15) ca cele ,,zece zile” sa aiba o aplicatie la situatia istorica imediata din Smirna si o aplicatie figurata, la perioada istorica reprezentata de biserica Smirna (vezi comentariul de la Apocalipsa 1,11; 2,1.8; vezi p. 725; Nota Suplimentara de la sfarsitul capitolului). Fii credincios. Forma greaca a verbului cuprinde ideea de a ,,continua sa fii credincios”. Smirna s-a dovedit a fi o biserica credincioasa. Pana la moarte. Versiunea greaca implica exprimarea ,,pana la moarte inclusiv”. Cununa. Gr. stephanos, ,,cununa”, sau ,,ghirlanda, de victorie”, nu o diadema de conducator. Cuvantul acesta era folosit pentru cununile date castigatorilor la jocurile grecesti. Aici el este un simbol al rasplatii pe care o vor primi cei biruitori in lupta cu Satana. Vietii. Sensul expresiei ,,coroana vietii” este probabil redat mai bine in exprimarea ,,coroana care este viata” – ,,coroana” este ,,viata”. Coroana aceasta este dovada biruintei asupra diavolului si asupra ,,necazului” pricinuit de el. Compara cu 2 Timotei 4,8. 2:11 Cine are urechi, sa asculte ce zice Bisericilor Duhul: Cel ce va birui, nicidecum nu va fi vatamat de a doua moarte. Cine are urechi. Vezi comentariul de la v. 7. Cel ce va birui. Vezi comentariul de la v. 7. Probabil ca aici accentul ar trebui pus asupra biruintei, nu asupra ,,necazului” mentionat in v. 10. A doua moarte. Pusa in contrast cu prima moarte, care este sfarsitul vietii omenesti, si din care va fi o inviere ,,a celor drepti si a celor nedrepti” (Faptele Apostolilor 24,15), cea de-a doua moarte este sfarsitul definitiv al pacatului si pacatosilor, si din ea nu va mai exista nici o inviere (vezi comentariul de la Apocalipsa 20,14; compara cu cap. 21,8). 2:12 Ingerului Bisericii din Pergam scrie-i: Iata ce zice Cel ce are sabia ascutita cu doua taisuri: Ingerului. Vezi comentariul de la cap. 1,20. Pergam. Sau Pergamum. Cetatea aceasta fusese capitala provinciei romane Asia timp de doua secole, dupa ce ultimul ei rege, Attalus al III-lea, a lasat-o, impreuna cu regatul Pergam, ca mostenire Romei, in anul 133 i.d.Hr. (vezi p. 95). Inca de la inceputul secolului al III-lea i.d.Hr., cetatea Pergam fusese un centru al vietii culturale si intelectuale a lumii elenistice. Desi pe vremea lui Ioan Efesul incepea sa o depaseasca in importanta printre cetatile Asiei, Pergamul a continuat sa pastreze mare parte din importanta de mai inainte. Cele doua cetati s-au luptat multa vreme pentru aceasta onoare. Pentru informatii suplimentare cu privire la cetatea antica a Pergamului, vezi capitolul Cele Sapte Biserici din Apocalipsa; harta de la p. 714. Sensul numelui Pergam este nesigur, dar cuvinte ca ,,citadela” sau ,,acropola” par a fi unele din sensurile lui derivate. Experienta bisericii in timpul perioadei Pergam a fost una de inaltare. De la statutul de secta proscrisa si persecutata, s-a inaltat la o pozitie in care popularitatea si puterea ei erau de necontestat (vezi comentariul de la v. 13). Sabia cu doua taisuri. Ca si titlurile descriptive care introduc soliile catre bisericile Efes si Smirna, aceasta expresie este luata din descrierea facuta lui Hristos Cel glorificat, in cap. 1,16 (vezi comentariu de acolo si de la cap. 2,1). 2:13 Stiu unde locuiesti: acolo unde este scaunul de domnie al Satanei. Tu tii Numele Meu, si n-ai lepadat credinta Mea nici chiar in zilele acelea cand Antipa, martorul Meu credincios, a fost ucis la voi, acolo unde locuieste Satana. Scaunul de domnie al Satanei. Pergamul s-a distins in anul 29 i.d.Hr., prin faptul ca a devenit resedinta primului cult religios al unui imparat in viata. Aici a fost construit si consacrat un templu pentru cultul zeitei Roma (o personificare a spiritului imperiului) si al imparatului August. Chiar pe vremea cand Ioan scria aceste cuvinte, crestinii aveau de suferit persecutia din cauza refuzului lor a se inchina imparatului Domitian (anul 81–96 i.d.Hr.), care insista ca oamenii sa il adore ,,ca domn si dumnezeu”. Pergamul de asemenea era capitala religioasa a Asiei Mici. Era centrul religiilor misterelor orientale aduse din Mesopotamia si avea multe temple pagane. Cuvintele ,,acolo unde este scaunul de domnie al Satanei” sunt deci foarte potrivite pentru aceasta cetate (vezi p. 95). Perioada Pergam a istoriei bisericii poate fi socotita ca incepand pe timpul cand imparatul a imbratisat cauza bisericii, in anul 313 d.Hr. – sau la asa-zisa lui convertire, in 323 – si terminandu-se la 538 (vezi Nota Suplimentara de la sfarsitul capitolului). Aceasta a fost perioada in care papalitatea si-a consolidat pozitia de conducator religios si politic al Europei Apusene (vezi Nota Suplimentara de la Daniel 7) si Satana si-a asezat ,,scaunul de domnie” in biserica crestina. Papalitatea a fost o contopire reusita intre paganism si crestinism. Perioada aceasta poate fi pe buna dreptate numita epoca popularitatii. Numele. Vezi comentariul de la v. 3. Credinta Mea. Adica credinta in Mine. Compara cu experienta eroilor credintei enumerati in Evrei 11. Antipa. Un nume grecesc obisnuit, compus din cuvintele grecesti anti, ,,in locul lui”, si pas, o forma prescurtata a lui pater, ,,tata” (vezi comentariul de la Luca 3,1; 24,18; vezi Josephus Flavius Antichitati, xiv. 1. 3. [10]). El reflecta nadejdea unui tata ca fiul astfel numit va lua candva locul sau in lume. Unii comentatori sustin ca un crestin din Pergam, care avea numele acesta, fusese de curand martirizat pentru credinta sa, probabil pentru ca refuzase sa se inchine imparatului. Daca asa stau lucrurile, experienta si exemplul acestui martir credincios pot fi considerate tipice pentru nenumaratele mii de crestini care au suferit pentru credinta lor, in perioadele de mai tarziu. Desi este posibil ca numele sa poata fi reprezentativ pentru perioada Pergam a istoriei bisericesti, inspiratia nu ofera nici o cheie evidenta cu privire la o astfel de aplicare. Martorul. [,,Martir”, KJV]. Gr. martus, ,,martor”. Un ,,martir” este cineva a carui moarte marturiseste despre credinta sa. Cuvintele grecesti traduse aici ,,martorul credincios” sunt identice cu cele folosite pentru Hristos in cap. 1,5. 2:14 Dar am ceva impotriva ta. Tu ai acolo niste oameni care tin de invatatura lui Balaam, care a invatat pe Balac sa puna o piatra de poticnire inaintea copiilor lui Israel, ca sa manance din lucrurile jertfite idolilor, si sa se dedea la curvie. Ta. Cu privire la forta singularului, vezi comentariul de la v. 2. Balaam. Vezi Numeri 22,24. Analogia cu Balaam sugereaza ca erau in Pergam unele persoane al caror scop era sa dezbine si sa ruineze biserica, incurajand practicile care sunt interzise crestinilor (vezi mai jos, la ,,lucrurile jertfite”; vezi comentariul de la Faptele Apostolilor 15,29). Balaam se preocupa de propriile interese, nu de cele ale poporului lui Dumnezeu. Piatra de poticnire. Gr. skandalon, carligul care face sa se inchida o cursa. Astfel, a ,,pune o piatra de poticnire” inaintea cuiva inseamna a-l face sa cada. Vezi comentariul de la Matei 5,29. Lucrurile jertfite. Cele doua practici mentionate aici au fost in mod expres interzise de Sinodul de la Ierusalim (vezi comentariul de la Faptele Apostolilor 15,29; Romani 14,1; 1 Corinteni 8,1). Balaam l-a influentat pe Israel ,,sa se dedea la curvie cu fetele lui Moab”, sa aduca jertfe zeilor moabiti si probabil sa manance din jertfele aduse acestor zei (Numeri 25,1.2; 31,16). Aceste doua pacate au dus la un amestec al paganismului cu religia adevarata. Aplicata la istoria crestina, descrierea aceasta este cat se poate de potrivita la situatia din biserica in perioada de dupa legalizarea crestinismului de catre Constantin, in anul 313 d.Hr., si convertirea lui cu numele, zece ani mai tarziu. Acest imparat a urmarit o politica de contopire a paganismului si a crestinismului in cat mai multe puncte cu putinta, intr-o incercare de a uni diverse elemente ale imperiului, pentru a-l intari. Pozitia favorabila, ba chiar dominanta, pe care a acordat-o Constantin bisericii a facut din ea o prada pentru ispitele care insotesc intotdeauna prosperitatea si popularitatea. Sub Constantin si urmasii sai, dintre care aproape toti au continuat politica sa favorabila, biserica a devenit repede o institutie politico-eclesiastica si a pierdut mult din spiritualitatea ei anterioara. 2:15 Tot asa, si tu ai cativa care, de asemenea, tin invatatura Nicolaitilor, pe care Eu o urasc. Nicolaitilor. Vezi comentariul de la v. 6. 2:16 Pocaieste-te dar. Altfel, voi veni la tine curand, si Ma voi razboi cu ei cu sabia gurii Mele. Pocaieste-te. Aceasta avertizare directa reflecta pericolul spiritual grav cu care se confrunta biserica din Pergam. Sabia gurii Mele. Vezi comentariul de la cap. 1,16; compara cu cap. 2,12. Sabia semnifica pedeapsa pentru refuzul de a se pocai. 2:17 Cine are urechi, sa asculte ce zice Bisericilor Duhul: Celui ce va birui, ii voi da sa manance din mana ascunsa, si-i voi da o piatra alba; si pe piatra aceasta este scris un nume nou, pe care nu-l stie nimeni decat acela care-l primeste. Are urechi. Vezi comentariul de la v. 7. Celui ce va birui. Vezi comentariul de la v. 7. Mana ascunsa. Vezi Exodul 16,14–36. Unii cred ca aceste cuvinte pot fi o aluzie la mana pe care Aaron a pus-o intr-un vas si a pastrat-o in chivot (Exodul 16,33; Evrei 9,4). O veche invatatura ebraica declara ca atunci cand va veni Mesia ,,tezaurul manei va cobori din nou de sus, iar ei vor manca din ea in anii aceia” (2 Baruh 29,8; R. H. Charles, Apocrypha and Pseudepigrapha of the Old Testament, vol. 2, p. 498). Avand in vedere Ioan 6,31–34, se pare ca aici Ioan se gandeste la mana ca la un simbol al vietii spirituale prezente si al vietii vesnice din viitor (vezi comentariul de la Ioan 6,32.33). Piatra alba. S-au sugerat diferite obiceiuri antice care ar sta la baza acestei aluzii cu privire la daruirea unei pietre albe, dar nici unul din acestea nu este cu totul satisfacator. Unul dintre obiceiurile cele mai obisnuite din antichitate era folosirea unei pietre albe si a uneia negre de catre jurati, pentru a determina achitarea sau condamnarea. Tot ce se poate spune cu certitudine este ca Ioan se refera, fara indoiala, la vreo ceremonie care implica acordarea unui dar sau o cinstire speciale. Nume nou. In Biblie numele unei persoane desemneaza adesea caracterul ei, iar un nume nou ar indica un caracter nou. Cel nou nu este modelat dupa cel vechi, ci il inlocuieste si este deosebit fata de el. Aici crestinului ii este fagaduit un ,,nume nou”, adica un caracter nou si diferit, modelat dupa cel al lui Dumnezeu (compara cu Isaia 62,2; 65,15; Apocalipsa 3,12). Nu-l stie nimeni. Experienta renasterii spirituale, a transformarii caracterului, poate fi inteleasa numai prin experienta personala. Incercarile de a explica aceasta experienta unui om care n-a fost el insusi nascut din nou nu pot oferi un tablou adevarat sau complet al ei (compara cu Ioan 3,5–8). 2:18 Ingerului Bisericii din Tiatira, scrie-i: Iata ce zice Fiul lui Dumnezeu, care are ochii ca para focului, si ale carui picioare sunt ca arama aprinsa: Ingerului. Vezi comentariul de la cap. 1,20. Tiatira. Originea si sensul acestui nume sunt nesigure. Unii au sugerat ca Tiatira inseamna ,,mirosul placut al muncii”, probabil pe temeiul faptelor bisericii, prezentate in v. 19. Cu toate ca era mai putin insemnata decat celelalte sase cetati, Tiatira antica se distingea prin numarul meseriilor si al artelor care infloreau acolo. Dupa cat se pare, printre acestea mai de seama era vopsirea stofelor (vezi Faptele Apostolilor 16,14). Cu siguranta ca membrii bisericii crestine din Tiatira isi alegeau meserii din mestesugurile locale. Pentru alte informatii cu privire la cetatea antica Tiatira, vezi capitolul Cele Sapte Biserici din Apocalipsa; harta de la p. 714. Aplicata la istoria crestina, solia catre biserica din Tiatira se potriveste foarte bine bisericii din Evul Mediu Timpuriu (vezi Nota Suplimentara de la sfarsitul capitolului). Evul Mediu Timpuriu s-a dovedit a fi un timp de greutati cumplite pentru cei care Il iubeau cu adevarat pe Dumnezeu si Ii slujeau, iar perioada istorica reprezentata de Tiatira poate fi pe buna dreptate numita epoca adversitatii. Din cauza persecutiei flacara adevarului palpaia si aproape ca se stinsese. Orientarile care incepusera in perioadele mai timpurii au devenit dominante in timpul Evului Mediu Timpuriu. Deoarece Scriptura nu era la indemana crestinului de rand, traditia a fost pusa la loc de cinste. S-a ajuns sa se considere ca faptele sunt un mijloc de a castiga mantuirea. O preotie falsa si omeneasca intuneca preotia adevarata si divina a lui Isus Hristos. Vezi Nota Suplimentara de la Daniel 7. Reforma a constat in mare parte in redesteptarea si restaurarea marilor adevaruri ale Evangheliei. Ea proclama ca oamenii sunt mantuiti numai prin credinta in Hristos, ca singurul lor standard pentru credinta si vietuire este Scriptura si ca fiecare om se poate infatisa personal inaintea Marelui Preot, Isus Hristos, fara a avea nevoie de vreun mijlocitor omenesc. Fiul lui Dumnezeu. Vezi comentariul de la Luca 1,35; Ioan 1,14. Acest titlu, ca si acelea care introduc soliile catre celelalte biserici, este luat din descrierea lui Hristos Cel glorificat, de la Apocalipsa 1,13 (vezi comentariul de la cap. 2,1). Aici se foloseste articolul hotarat, care Il identifica pe Autorul soliei cu a doua Persoana a Dumnezeirii (vezi comentariul de la cap. 1,13). Ochii … picioarele. Vezi comentariul de la cap. 1,14.15. 2:19 Stiu faptele tale, dragostea ta, credinta ta, slujba ta, rabdarea ta si faptele tale de pe urma, ca sunt mai multe decat cele dintai. Tale. Cu privire la forta singularului, vezi comentariul de la v. 2. Faptele. Vezi comentariul de la v. 2. Dragostea. Gr. agape, ,,iubire” (vezi comentariul de la Matei 5,43.44). Dovezile textuale atesta succesiunea ,,dragostea, si credinta, si rabdarea, si slujba”. Acestea sunt ,,faptele” bisericii din Tiatira, iubirea si credinta oferind o baza launtrica pentru exprimarea exterioara a slujbei si rabdarii. Credinta. Gr. pistis (vezi comentariul de la Romani 3,3). Slujba. Gr. diakonia, ,,serviciu”, sau ,,slujire” (vezi comentariul de la Romani 12,7). Rabdarea. Gr. hupomone (vezi comentariul de la cap. 1,9) De pe urma. Adica faptele de pe urma mai mult decat faptele dintai, asa cum reiese din greceste. Solia catre Tiatira este singura din cele sapte in care se recunoaste indreptarea. In ciuda dificultatilor din Tiatira, biserica de acolo a experimentat o crestere spirituala. Observa contrastul evident cu experienta celor din Efes (vs. 4, 5). 2:20 Dar iata ce am impotriva ta: tu lasi ca Izabela, femeia aceea, care se zice prorocita, sa invete si sa amageasca pe robii Mei sa se dedea la curvie, si sa manance din lucrurile jertfite idolilor. Lasi. Gr. aphiemi, ,,a permite”, ,,a ingadui sa activeze”. Biserica avea nu doar neajunsul ca multi se dedau pe fata la apostazie, ci si ca nu se facea nici un efort serios pentru a pune stavila raului. Iezabela. (Izabela) In ce priveste raportul despre Izabela din istorie, vezi Regi 16,31; 18,13; 19,1.2; 21,5–16.23–25; 2 Regi 9,30.37. S-ar parea ca, asa cum Izabela a sustinut cultul lui Baal in Israel (1 Regi 21,25), tot asa pe vremea lui Ioan o profetesa mincinoasa incerca sa duca biserica din Tiatira in ratacire. Solia aceasta arata ca aici, mai mult decat in Pergam (Apocalipsa 2,14), apostazia propasea pe fata si sfidator. Aplicata la perioada Tiatira a istoriei crestine, figura Izabelei reprezinta puterea care a produs marea apostazie a secolelor medievale (vezi Nota Suplimentara de la Daniel 7; vezi comentariul de la Apocalipsa 2,18; compara cu Apocalipsa 17). Sa se dedea la curvie si sa manance din lucrurile jertfite. Vezi comentariul de la Apocalipsa 2,14; compara cu 2 Regi 9,22. Fara indoiala ca este vorba mai intai de o aplicatie locala, la biserica din Tiatira. Aplicatia la perioada istorica reprezentata de Tiatira face referire la amestecul de paganism si crestinism (vezi comentariul de la Ezechiel 16,15; Apocalipsa 17,1). Acest proces a fost accelerat foarte mult sub domnia lui Constantin si a succesorilor sai. In general vorbind, crestinatatea medievala era in forma si in spirit mai mult pagana decat crestina. 2:21 I-am dat vreme sa se pocaiasca, dar nu vrea sa se pocaiasca de curvia ei! Vreme. Oferta iertarii a fost extinsa profetesei nepocaite pentru o vreme considerabila. Nu vrea sa se pocaiasca. Adica refuza sa se pocaiasca. Nu era vorba de ignoranta din cauza lipsei luminii, si nici macar de incapatanare, ci de o rebeliune staruitoare si sfidatoare. 2:22 Iata ca am s-o arunc bolnava in pat; si celor ce preacurvesc cu ea, am sa le trimit un necaz mare, daca nu se vor pocai de faptele lor. Arunc bolnava in pat. Felul pedepsei dat profetesei mincinoase va fi pe masura crimei ei. Expresia aceasta pare sa fie de origine semitica si este folosita cu privire la imbolnavire (vezi Exodul 21,18; Iudita 8,3, LXX; Matei 9,2, literal, ,,un slabanog aruncat la pat”). Compara cu expresiile ,,a cadea la pat”, ,,trantit la pat”. Vezi comentariul de la Apocalipsa 17,16.17;18. Celor ce preacurvesc. Aceste persoane nu sunt identificate. Vezi comentariul de la cap. 17,1.2. Daca nu se vor pocai. Usa milei nu se inchisese inca de tot. Dumnezeu nu se departeaza de pacatosi, ci ei sunt aceia care se indeparteaza de El. Faptele lor. Dovezile textuale favorizeaza exprimarea ,,faptele ei”. Din perspectiva lui Dumnezeu, care ii vorbeste bisericii Sale, pacatele Izabelei si ale ibovnicilor ei sunt in esenta pacatele ei, deoarece ea este aceea care, ca o profetesa, doreste sa conduca biserica. 2:23 Voi lovi cu moartea pe copiii ei. Si toate Bisericile vor cunoaste ca Eu sunt Cel ce cercetez rarunchii si inima: si voi rasplati fiecaruia din voi dupa faptele lui. Copiii. Curvia acestei Izabele era o deprindere veche, deoarece ea avea copii. Figurat, acest lucru probabil trebuie inteles in sensul ca ea isi castigase aderenti devotati. Pedeapsa avea sa cada nu numai asupra mamei, ci si asupra odraslelor, care erau contaminate de caracterul ei rau. Compara cu nimicirea copiilor lui Ahab (2 Regi 10,7). Moartea. S-ar putea ca Ioan sa aiba in minte LXX, Ezechiel 33,27, unde se spune urmatorul lucru: ,,Si cei ce sunt in pesteri vor muri de moarte.” In loc de ,,moarte” in evreieste apare cuvantul ,,molima” sau ,,ciuma”. Probabil ca acesta este sensul ,,mortii” din pasajul lui Ioan. Rarunchii. Adica rinichii, despre care cei din antichitate credeau ca sunt sediul vointei si al afectiunii (vezi comentariul de la Psalmi 7,9). Inima. Adica mintea, cu sensul de intelect. Hristos cunoaste atat gandurile cat si simtamintele. Judecata Sa este dreapta deoarece El vede si ia in considerare tainele inimii. Vezi Psalmi 7,9; Ieremia 11,20; vezi comentariul de la 1 Samuel 16,7. 2:24 Voua, insa, tuturor celorlalti din Tiatira, care nu aveti invatatura aceasta, si n-ati cunoscut adancimile Satanei, cum le numesc ei, va zic: Nu pun peste voi alta greutate. Celorlalti. Adica restul credinciosilor din Tiatira. Din punct de vedere istoric, acest cuvant se refera la grupele mici de credinciosi din Evului Mediu, care au incercat sa ramana fideli crestinismului apostolic. Astfel de grupe se gaseau atat inauntrul cat si in afara bisericii catolice. Deosebit de importante au fost miscarea valdenzilor, in continentul Europa, si aderentii lui Wyclif, in Anglia. Nici una din gruparile acestea nu a avut parte de adevarul care a fost proclamat mai tarziu in timpul Reformei, dar solia data ,,tuturor celorlalti din Tiatira” era potrivita pentru ei. Dumnezeu nu le-a cerut acestora nimic altceva decat sa fie credinciosi fata de lumina pe care o aveau. Invatatura aceasta. Adica invataturile Izabelei (vezi comentariul de la v. 20). Adancimile. Literal, ,,adancuri”, cu intelesul de ,,lucruri profunde”. Hristos ia chiar cuvintele pe care apostatii le aplica la propriile lor invataturi (,,cum le numesc ei”) si le intituleaza incisiv ,,adancimile Satanei”. Gnosticii pretindeau ca sunt singurii care cunosteau ,,lucrurile adanci” (vezi Vol. VI, pp. 54–58). Alta greutate. Credinciosia fata de lumina ce le fusese data era suficienta. 2:25 Numai tineti cu tarie ce aveti, pana voi veni! Pana voi veni. ,,Fericita ... nadejde” (vezi Tit 2,13) a iminentei reveniri a lui Hristos a fost intotdeauna elementul care le-a dat crestinilor puterea de a rezista in suferinta. Domnul Hristos nu da neaparat de inteles ca va reveni in timpul vietii membrilor din biserica Tiatira, si nici in timpul perioadei istorice reprezentata de aceasta. Totusi, vezi comentariul de la cap. 1,1. 2:26 Celui ce va birui si celui ce va pazi pana la sfarsit lucrarile Mele, ii voi da stapanire peste Neamuri. Celui ce va birui. Vezi comentariul de la v. 7. Lucrarile Mele. Adica lucrarile care reflecta caracterul lui Hristos. Acestea sunt in contrast izbitor cu ,,faptele” celor ce se aliaza cu Izabela (vezi comentariul de la v. 22). Stapanire peste neamuri. Vezi comentariul de la cap. 20,4. 2:27 Le va carmui cu un toiag de fier, si le va zdrobi ca pe niste vase de lut, cum am primit si Eu putere de la Tatal Meu. Carmui. Gr. poimaino, literal, ,,a pastori”, si deci ,,a carmui” (vezi comentariul de la Matei 2,6). Pasajul acesta este citat din Psalmi 2,9. Cu privire la timpul, imprejurarile si natura actului lui Hristos de a zdrobi neamurile cu un ,,toiag de fier”, vezi comentariul de la Apocalipsa 19,15. Faptul ca iudeii considerau cuvintele din Psalmi 2,9 ca o prezicere mesianica, este evident din psalmii pseudoepigrafici din Solomon 17,26 (Charles, op. cit., p. 649): ,,El (Mesia, Fiul lui David) va inlatura toti pacatosii de la mostenire, va nimici mandria pacatosului ca pe un vas al olarului. Cu un toiag de fier va zdrobi in bucati stapanirea lor”. Intrucat cei rascumparati vor trai si vor domni cu Hristos, aici ei sunt reprezentati ca realizand aceeasi lucrare cu Hristos (vezi comentariul de la Apocalipsa 12,5; 20,4). Toiag. Cuvantul folosit aici reprezinta ebraicul shebet, din Psalmi 2,9, care poate insemna un toiag de pastor (Psalmi 23,4), un sceptru (Psalmi 45,6) sau un toiag al pedepsei (Psalmi 125,3). Contextul din Apocalipsa 2,27 sugereaza ca aici ,,toiagul” este deopotriva un simbol al domniei si un instrument al pedepsei. Vase de lut. Vezi comentariul de la Ieremia 19,1.10.11. Zdrobi. Carmuirea de care se vorbeste aici rezulta din distrugerea celor nelegiuiti. Cu privire la natura acestei carmuiri, vezi comentariul de la cap. 20,4. Cum am primit. Vezi Matei 11,27; 28,18; Ioan 3,35; 5,22.27; Faptele Apostolilor 17,31; Vol. V, p. 919. 2:28 Si-i voi da luceafarul de dimineata. Luceafarul de dimineata. Adica Hristos Insusi (vezi Apocalipsa 22,16; compara cu 2 Petru 1,19). 2:29 Cine are urechi, sa asculte ce zice Bisericilor Duhul. Cine are urechi. Vezi comentariul de la v. 7. NOTA ADITIONALA LA CAPITOLUL 2 Aplicatia diferitelor solii adresate celor sapte biserici, pentru sapte perioade consecutive ale istoriei bisericii (vezi comentariul de la cap. 2,1) sugereaza cu siguranta utilitatea datelor de tranzitie pentru a inlesni corelarea diferitelor mesaje cu perioadele istorice respective. In incercarea de a stabili asemenea date, este totusi bine sa ne aducem aminte ca: (1) Profetia celor sapte biserici nu este o profetie cu privire la timp in sensul obisnuit, deoarece nu este insotita de nici un fel de date cronologice specifice. Ea se ocupa in primul rand de experientele succesive ale bisericii si difera considerabil de profetiile de felul celor care se ocupa de cele 1260 de zile, din Daniel 7,25, de cele 2300 de zile, din cap. 8,14 si de cele 70 de saptamani, din cap. 9,25. (2) Anii care demarcheaza marile epoci istorice nu pot fi stabiliti cu exactitate. Datele sunt in cel mai bun caz stalpi de hotar care stabilesc aproximativ hotarele temporale, nu demarcatori exacti. In realitate trecerea de la o perioada la alta este un proces gradat. Totusi este bine sa stabilim date aproximative care sa ne ajute sa legam soliile cu evenimentele corespunzatoare din istorie. Unii vor sugera date diferite de cele oferite mai jos si vor folosi alte expresii pentru a descrie diferitele perioade. Totusi, aceste variatii in date si nume nu afecteaza prea mult solia generala din epistolele catre cele sapte biserici. 1. 1. Efes. Exista un consens general ca perioada reprezentata de aceasta biserica acopera epoca apostolica, deci poate fi datata aproximativ intre anul 31 d.Hr., anul inaltarii la cer a Domnului nostru (vezi Vol. V, pp. 257–260), si 100 d.Hr. 2. 2. Smirna. Cu privire la anul 100 d.Hr., ca marcand inceputul acestei perioade, vezi mai sus,la cele mentionate cu privire la ,,Efes”. Soliile catre a doua si a treia biserica identifica tranzitia de la Smirna la Pergam ca pe una de la persecutie la popularitate. Domnia lui Constantin cel Mare, 306–337, primul asa zis imparat crestin al Romei, marcheaza o astfel de tranzitie. Inainte de vestitul sau edict de la Milan, crestinismul era o religie ilegala si a avut de suferit repetate perioade de persecutie severa din partea statului (vezi Vol. VI, pp. 47, 61; Vol. VII, pp. 18, 19). Edictul lui Constantin a oferit drepturi egale pentru toate religiile din tot cuprinsul imperiului si a redat crestinilor proprietatile confiscate. In acelasi an, Constantin a scutit clerul crestin de serviciul civil si miliar, si de impozitul pe proprietati. De obicei se considera ca data presupusei lui convertiri la crestinism este anul 323. Atat anul 313 cat si anul 323 pot fi considerati potriviti pentru a marca tranzitia de la perioada reprezentata de biserica Smirna la cea reprezentata de Pergam. 3. 3. Pergam. Cu privire la tranzitia catre perioada Pergam, vezi cele mentionate cu privire la ,,Smirna”. Raportul inspirat caracterizeaza perioada Pergam ca un timp de compromis, apostazie si popularitate, un timp in care Biserica Romei si-a consolidat puterea si autoritatea. In acord cu asta, sfarsitul perioadei Pergam trebuie sa gaseasca Roma imperiala data la o parte si papalitatea pe deplin formata si gata pentru cariera ei de conducator al crestinatatii apusene (vezi Nota Suplimentara de la Daniel 7). Exista mai multe evenimente care pot servi ca demarcatori pentru incheierea acestei perioade. Detronarea, in 476, a ultimului imparat roman este una din datele posibile. Convertirea, in 496, a regelui franc Clovis, primul conducator germanic care imbratiseaza crestinismul roman si se aliaza cu interesele bisericii prin cucerirea altor popoare germanice, este alta data posibila. In 538 a fost pus in vigoare decretul prin care Iustinian ii acorda papei putere deplina in Apus. Istoricii in general considera ca pontificatul lui Grigore cel Mare (590–604) marcheaza tranzitia de la perioada veche la cea medievala, iar domnia sa ca papa poate fi considerata o data de demarcatie. Grigore este considerat primul prelat medieval. El si-a luat cu hotarare rolul de imparat in Apus, iar administratia sa a pus temelia pretentiilor de mai tarziu ale absolutismului papal. Anul 756 marcheaza inceputul conducerii teritoriale papale si ascensiunea regatului Frantei in rolul de asa-numit ,,cel mai mare fiu al papalitatii” (vezi Vol. IV, p. 837). In acel an Pepin al Frantei i-a invins pe lombarzii din nordul Italiei, care amenintau papalitatea, si a cedat teritoriul lor papei. Aceasta donatie, cunoscuta sub numele de Donatia lui Pepin, marcheaza inceputul Satelor Papale pe care papa le-a guvernat ca monarh absolut timp de mai bine de 1000 de ani. Totusi, importanta anului 538 ca punct de plecare al celor 1260 de ani (vezi comentariul de la Daniel 7,25) sugereaza ca acesta este cea mai potrivita data pentru sfarsitul perioadei Pergam. Vezi pp. 18–22. 1. 4. Tiatira. Cu privire la anul 538, ca inceput al perioada Tiatira, vezi mai sus, la ,,Pergam”.Perioada Tiatira este caracterizata ca o epoca a suprematiei papale. Importanta celor 1260 de ani in profetia biblica (vezi comentariul de la Daniel 7,25; Apocalipsa 12,6) sugereaza ca anul 1798 ar putea pe buna dreptate sa fie ales ca sfarsit al perioadei Tiatira. Tinand cont de importanta Reformei in zdrobirea suprematiei papale, anul 1517 de asemenea ar putea fi considerat sfarsitul acestei perioade (vezi Vol. IV, p. 837; Vol. VII, p. 50). Altii sustin ca pierderea Satelor Papale in 1870 si consecintele regimului autoimpus al papei, de ,,prizonier al Vaticanului” ar fi, de asemenea, motive suficiente pentru a considera ca acest an potrivit pentru incheierea perioadei Tiatira. Totusi, se pare ca anul 1870 este prea tarziu ca sa se impace cu cei 1260 de ani ai profetiei sau cu celelalte perioade ale istoriei bisericesti, asa cum sunt trasate in Apocalipsa 2 si 3. 2. 5. Sardes. Aceasta este biserica din timpul Reformei si ca atare se poate considera ca incepe in 1517, sau poate in 1798 (vezi mai sus, la cel mentionate cu privire la ,,Tiatira”). Cei care propun anul 1798 ca sfarsit al perioadei Tiatira si ca inceput al perioadei Sardes, sugereaza ca anul 1833 este potrivit pentru sfarsitul celei din urma. Din motivele prezentate mai jos, la ,,Filadelfia”, altii considera ca anul 1755 este mai adecvat. 3. 6. Filadelfia. Raportul inspirat o prezinta ca biserica marii treziri a celei de-a doua veniri. Au fost propuse diferite date pentru inceputul acestei perioade. Unii propun anul 1833 din cauza marelui semn cosmic natural prezis de Domnul Isus (vezi comentariul de la Matei 24,33) si care, din punct de vedere al timpului, a fost strans legat de inceputul proclamarii soliei adventiste de catre William Miller. Altii sugereaza anul 1798, inceputul ,,timpului sfarsitului” din Daniel 11,35 (vezi comentariul de acolo), care de asemenea ar fi acceptabil. Altii favorizeaza anul 1755, care este acceptat in general ca anul primului semn specific al sfarsitului, prezis in Apocalipsa 6,12 (vezi comentariul de acolo), considerand ca aceasta alegere se potriveste cu caracterul bisericii Filadelfia, ca biserica a redesteptarii adventiste. Comentatorii adventisti de ziua a saptea sunt in general de general ca anul 1844 ar trebui sa fie considerat sfarsitul perioadei Filadelfia si inceputul perioadei Laodicea (vezi comentariul de la Daniel 8,14). 4. 7. Laodicea. Cu privire la anul 1844 ca inceput al acestei perioade, vezi cele mentionate mai sus, la ,,Filadelfia”. Fiind ultima din cele sapte perioade, Laodicea continua pana la sfarsitul timpului. COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE 1 AA 586; 5T 435; 6T 413, 418; 8T 23 1, 2 5T 435 1–56T 422; 8T 98 2, 3 AA 578; 5T 538; WM 155 4 MM 37; 2T 293; 8T 26; WM 79 4, 5 AA 587; DA 280; LS 320; PP 165; TM 168, 275, 352, 461; 6T 368, 421; 8T 299 5 TM 450; 2T 296; 4T 286, 403; 5T 191, 612; 6T 426; 8T 80, 248 7 AA 589; Ed 302; EW 21, 77; LS 91; MH 449; PP 62; 6T 76; 8T 289 9 Ev 603; TM 16; 6T 475 10 AA 588; Ev 353; EW 288; GC 41; PK 84; 4T 300; 5T 71 17 GC 646; MH 516; ML 516; MYP 95; PP 297 26, 28 MH 516 |
Seek to any passage:
Search the text:
Special note for ANDROID SmartPhones
I recommend to download PhoneMe emulator for Android from here.
Especially I recommend phoneME Advanced - Foundation Profile + MIDP High Resolution b168 rev20547 from here, or from here.
Then you have to build your application, to transfer the .jar and .jad files on your mobile phone and run using this nice emulator.
1. Install a Zip Utility from Android Market.
2. Install a File Manager from Android Market.
3. Download and install PhoneMe, as mentioned above.
4. Build your application by using Download Multilingual Service or Dynamic Download (zip).
5. Copy the zip file into your Android Phone and unzip the content in a folder, and then write down the path to the unzipped files and the name of the .jad file.
6. Launch PhoneMe from your smartphone.
7. Inside PhoneMe, write to the main window the path and the name to the .jad file, above mentioned. Will look something like: file:///mnt/sd/download/BiblePhone.jad and then press enter.
8. The application will be installed, and next a hyperlink will be available below the above mentioned textbox. On this way you can install as many of MIDP application you like on your Android Phone.
How to install the application in Java Mobile enabled phones
It is possible now to have the Holy Scriptures on your mobile phone and to read
it wherever you are due to the Mobile Information Device Profile (MIDP)
technology in 1.0 and 2.0 versions, developed for Java applications.
A good advice is to try in the beginning the MIDP 1.0 / 128 Kbytes version, and
progressively to advance to MIDP 2.0 and larger volumes (512 Kbytes or more).
The application is available for MIDP 2.0, MIDP 1.0. You have only to select one
table on the field MIDP2.0 or MIDP1.0, according to the desired Bible version.
Then, you shall make a click on the JAR (Java Archive) file in order to obtain
the software to be installed on your mobile phone.
I recommend you to start with STARTER(MIDP1.0old) edition, then to continue with
INTERMEDIATE(MIDP1.0), and in the end, if the mobile phone supports this thing,
to try to install the ADVANCED (MIDP2.0) edition. Also, start with 128 kbytes
volumes, continue with 512 kbytes, and at the end try the version in one file.
There are cases where the mobile phone requires so called JAD (Java Descriptor)
files. These JAD files has to be
uploaded, on this case, together with the desired JAR files(s).
There are different methods to download the applications in your mobile phone as
follows:
1. Directly from Internet by using a WAP or GPRS connection
2. By using the infrared port of the mobile phone
3. By wireless Bluetooth access to the mobile phone
4. By cable link between PC ad mobile phone
5. If none from the above cases are valid
Next, we shall examine each case in order to have a successfully installation of
the software.
1. Directly from Internet by using a WAP or GPRS connection
If your have Internet access on your mobile phone (e.g. WAP or GPRS), it is
enough to access
https://biblephone.intercer.net/wap/ from the browser of the mobile phone,
and to access the desired Bible version, and then to make an option about
MIDP1.0 or MIDP2.0, and finally to select the desired module (e.g. one or more).
After the last selection, the desired version will be downloaded on your mobile
phone.
Many phones have only this option for installing JAVA appplications.
2. By using the infrared port of the mobile phone
Sometimes there is a need for a special uploader software for specific mobile
phones.
If you don't have access to Internet directly from your mobile phone, then you
shall have to pass to this step requiring to have infrared ports on your mobile
phone and on the computer.
a. On this case, you will download the application by using the computer from
the Internet (i.e. JAR files).
b. Once the application is downloaded (preferable on the desktop) you will have
to activate the infrared port on the mobile phone and align it with the infrared
port of the computer (preferable laptop).
c. Then a window will appear asking what file you want to send to the mobile
phone. Next, you will select the downloaded JAR file, and after OK, the mobile
phone will ask you if you want to load that file. You say YES and the
application will be downloaded on your mobile phone.
d. Probably, you will be asked by the mobile phone where you want to save it (e.g.
on the games or applications directories). After you made this selection, the
file will be ready to be loaded for run.
The displaying preference can be set inside the application in order to have
larger fonts, full screen display etc.
3. By wireless Bluetooth access to the mobile phone
Sometimes there is a need for a special uploader software for specific mobile
phones.
This situation is similar with the infrared case. You have only to activate
Bluetooth access on your mobile phone (check if exists) and on the computer (check
if exists).
4. By cable link between PC ad mobile phone
Sometimes there is a need for a special uploader software for specific
mobile phones.
On this case the steps are as follows:
a. On this case, you will download the application by using the computer from
the Internet (i.e. JAR files).
b. Once the application is downloaded (preferable on the desktop) you will have
to set up the wired connection between the mobile phone and the computer. Next,
you will start the synchronization / data transfer application and download the
JAR file in your mobile phone. Surely, you will have to consult the CD of your
mobile phone.
c. By this application you shall transfer into your mobile phone the JAR file in
the games or applications directories. Next, you will have to select for run the
JAR desired file.
5. If none from the above cases are valid
On this unhappy case, I recommend you to find a friend with a laptop having
infrared / Bluetooth capabilities, or to buy a data link cable, or to change
your current model of mobile phone.
Unfortunately, some models of mobile phones require only WAP/GPRS in order to
download and run Java applications.
Sometimes there is a need for a special uploader software for specific mobile
phones. Therefore check the documentation of them and also the page for specific
models.
Why so many versions? Simple, because not all the mobile phones support the
Bible in one file with MIDP 2.0 (the most advanced for the time being).
Multilingual Online Ebooks
It is possible now to have the inspirational ebooks on your browser and to read it allowing you to make comparisons between different translations or versions for a specific language. This occasion is unique, and you have only to browse to the desired author and book.
Select another version:
If you have any questions, remarks, suggestions, please contact me here.
May God bless you in studying the Holy Scriptures.
Sitemap: Please select the BiblePhone modules in your language: