7:50 Dar Isus a zis femeii: Credinta ta te-a mantuit; du-te in pace.
Credinta ta te-a mantuit. Credinta omului trebuie totdeauna sa se ridice pana la cererea binecuvantarilor iertarii, deoarece ,,fara credinta este cu neputinta sa fim placuti lui Dumnezeu” (Evrei 11,6). Un simt al nevoii si al dependentei de Hristos trebuie sa insoteasca credinta (vezi la Matei 5,3; Luca 5,8).
NOTA ADITIONALA LA CAPITOLUL 7
Cei mai multi comentatori sunt de parere ca incidentul relatat aici de Luca n-ar trebui sa fie identificat cu ospatul mentionat de alti scriitori ai Evangheliei. Unele din motivele lor mai importante pentru concluzia acesta sunt:
1) Indoiala ca Maria din Betania ar fi putut fi de caracterul femeii descrise de Luca, intrucat ceea ce a relatat in alta parte a Evangheliei cu privire la Maria din Betania pare ca inlatura identificarea ei cu femeia aceasta; 2) indoiala ca un Fariseu, mai ales unul care locuia la numai 2 mile de Ierusalim, ar fi ospatat pe Isus in public, la mai putin de o saptamana inaintea crucificarii, mai ales cand era evident ca avea o indoiala in mintea lui cu privire la mesianitatea lui Isus; 3) diferente aparent ireconciliabile intre relatarea lui Luca si aceea a altor trei Evanghelii care, dupa parerea lor, tind sa intreaca in greutate multele puncte de asemanare.
Trebuie sa se admita ca dificultatile acestea nu trebuie sa fie date la o parte cu usuratate. Dar nici concluzia trasa pe temeiul lor nu este atat de obligatorie cum ar parea la o prima vedere. Lucrul acesta poate fi vazut din urmatoarele consideratii:
1. Ioan o identifica pe Maria, sora Martei si a lui Lazar, ca fiind aceea care a uns picioarele lui Isus, iar relatarea din partea lui a incidentului este evident paralela cu aceea a lui Matei si a lui Marcu, care impreuna cu Luca, nu-i pomenesc numele. Lucrul acesta se poate sa se fi datorat faptului ca femeia, o crestina evlavioasa, inca mai traia cand au fost scrise Evangheliile sinoptice. Cei trei evanghelisti sinoptici, incredintati deci ca naratiunea trebuia sa fie inclusa in relatarea Evangheliei, se poate sa se fi hotarat sa nu-i mentioneze numele din bunatatea crestina. Ioan, insa, se poate sa nu fi fost legat de consideratia acesta, intrucat Evanghelia sa a fost scrisa cateva decade mai tarziu (vezi p. 181) si astfel poate la multi ani dupa moartea femeii. Este demn de observat ca Ioan, care doar el o mentioneaza pe Maria, este singurul scriitor de Evanghelie care omite numele lui Simon.
Luca (cap. 10,39.42) si Ioan (cap.11,1.2.19.20.28.31.32.45; 12.3) mentioneaza si identifica amandoi o Marie din Betania, cunoscuta ca Maria Magdalena (probabil din ,,Magdala” un oras pe tarmul apusean al Lacului Galileea [vezi Matei 15,39; DA 405]), iar ea este amintita intre femeile care au insotit pe Isus in a doua calatorie galileana (vezi Luca 8,1-3) si este mentionata de toate cele patru Evanghelii in legatura cu moartea, ingroparea si invierea lui Isus (Matei 27,56.61; 28,1; Marcu 15,40.47; 16,1.9; Luca 24,10; Ioan 19,25; 20,1.11.16.18). Candva, inainte de a doua calatorie galileana, Isus a izgonit sapte demoni din ea (Luca 8,2; cf. Marcu 16,9).
Daca, sa zicem, Maria din Betania si-ar fi parasit caminul ca rezultat al vietii ei rusinoase, se poate sa fi gasit un adapost in Magdala, poate la prieteni sau la rudele care locuiau acolo. Majoritatea din intamplarile relatate ale lucrarii galileene a lui Isus au avut loc in vecinatatea Campiei Ghenezaret, unde era asezata Magdala si se prea poate ca la ocazia unei vizite mai timpurii a lui Isus la Magdala El sa o fi eliberat de posesiunea demonica. Dupa ce L-a insotit pe Isus in a doua calatorie galileana, se prea poate ca ea sa se fi inapoiat la Betania ca o persoana schimbata si sa-si fi refacut locuinta acolo. Aceasta posibilitate, natural, nu dovedeste ca Maria din Betania si Maria din Magdala trebuie sa fi fost identificate ca una si aceeasi persoana, dar arata cum ar fi putut sa fie cazul in mod rezonabil. Toate informatiile asupra subiectului date in raportul Evangheliei poate sa fie usor intelese in armonie cu o astfel de explicatie.
1. 2. Argumentul ca aproape de sfarsitul lucrarii Lui Isus nu avea prieteni printre conducatorii lui Israel nu este valabil. Nicodim, ,,un fruntas al iudeilor” (Ioan 3,1) a luat cu indrazneala partea lui Isus intr-un sfat al preotilor celor mai de seama si al Fariseilor (vezi Ioan7,45-53). Influenta lui cu ocazia acesta – la sarbatoarea corturilor din anul 30 d.Hr., cam cu sase luni inainte de crucificare – reiese din faptul ca sfatul a biruit si grupul s-a imprastiat fara sa-si realizeze scopul (vezi Ioan 7,53; DA 460). La rastignire, cand mai mult ca oricand oamenii s-ar fi temut sa fie cunoscuti ca urmasi ai lui Isus, cand ,,toti ucenicii L-au parasit si au fugit” (Matei 26,56) si cand Petru, cel mai inflacarat aparator al Lui, s-a lepadat de El de repetate ori (Matei 26,69-75), Iosif din Arimatea, un alt ,,sfetnic de vaza” (vezi la Marcu 15,43) a oferit public un loc de ingropare pentru Isus si, impreuna cu Nicodim, a supravegheat ingroparea Lui (vezi Matei 27,57-60; Ioan 19,38-40). Multi din ,,conducatorii de seama” credeau in Isus la data aceea (vezi DA 539, 699), dar nu-L ,,marturiseau” de teama excomunicarii (Ioan 12,42), desi dupa inviere multi dintre ei au devenit, fara indoiala, crestini (vezi Fapte 6,7).
2. 3. Presupusele puncte de diferenta dintre diferitele relatari nu sunt asa de mari dupa cum sar parea si in nici un caz nu fac relatarile mutual exclusive. Numai Luca vorbeste de gazda lui Isus din ocazia acesta ca fiind un Fariseu, dar lucrul acesta nu este curios, pentru ca erau multi Farisei si era pur si simplu o chestiune de alegere din partea unui scriitor daca identifica pe un om ca Fariseu. Numai Luca dintre scriitorii Evangheliei se refera la alte doua ocazii cand Hristos a pranzit in casa unui Fariseu (cap. 11,37; 14,1). Se pare ca Luca considera asocierea lui Hristos cu un Fariseu pe baza amicala si sociala vrednica de notat si aceasta ar explica relatarea din partea sa aici a faptului ca gazda sa era Fariseu.
Faptul ca staruie asupra reactiei lui Simon la incident, in timp ce ceilalti scriitori nu au nimic de zis cu privire la acest aspect, accentuand numai reactia lui Iuda, nu este un fapt neobisnuit. Daca Luca avea un motiv sa introduca naratiunea la acest punct al povestirii sale si nu la sfarsitul lucrarii lui Hristos, cum fac alti scriitori, nu ar fi relatat atitudinea lui Iuda si lectia pe care Hristos a cautat sa i-o dea; a face asa ceva ar fi insemnat un lucru nepotrivit la acest punct al naratiunii Evangheliei. Ar fi insemnat sa prezinte pe Iuda intr-un rol in care inca nu ajunsese pe fata si raportul, asa cum este dat de ceilalti scriitori ai Evangheliilor la un alt punct din naratiunile lor, ar fi tins numai sa puna in incurcatura pe cititorul lui Luca la momentul in care el insereaza istorisirea. Vezi p. 191, 192.
Sunt multe puncte in naratiunea lui Luca mentionate de unul sau mai multi din ceilalti trei evanghelisti: 1) Toti sunt de acord ca ocazia era un ospat. 2) Toti sunt de acord ca persoana care La uns pe Isus a fost o femeie. 3) Cei trei sinoptici sunt de acord ca ,,mirul” era intr-un vas de alabastru; Ioan nu vorbeste despre vas. 4) Nici Luca, nici Matei nu mentioneaza felul ,,mirului”, dar Marcu si Ioan spun ca era ,,nard”. 5) Atat Luca, cat si Ioan mentioneaza ungerea picioarelor lui Isus. 6) Atat Luca, cat si Ioan mentioneaza faptul ca Maria a folosit parul ca stergar pentru a sterge picioarele lui Isus. 7) Cei trei scriitori sinoptici dau numele gazdei ca fiind Simon. Aceste puncte de asemanare nu dovedesc in mod necesar ca incidentul din Luca trebuie sa fie identificat cu acela relatat de catre ceilalti trei evanghelisti, dar tind sa sporeasca gradul de probabilitate in directia aceea.
Admitand faptul ca ospatul din casa Fariseului pe care-l relateaza Luca este identic cu acela din casa lui Simon din Betania, doua intrebari cer un raspuns: 1) Pentru ce a inserat Luca istorisirea atat de timpuriu in naratiunea Evangheliei, atat de departe de cadrul ei cronologic? 2) Pentru ce relatarea lui este atat de diferita de aceea a celorlalte trei Evanghelii in atatea puncte importante?
Contextul din Luca procura un raspuns cu totul satisfacator si convingator la aceste intrebari.
Luca scrie in primul rand pentru crestini dintre Neamuri (vezi p. 664). Intrucat mentionase de repetate ori opozitia conducatorilor iudei fata de Hristos (cap. 5,17.21.30.33; 6,2.7.11; etc), Luca se temea fara indoiala ca cititorii sai culti dintre Neamuri ar intreba cum s-ar fi putut astepta ca ei sa creada in Hristos, daca toti oamenii de frunte ai propriei Lui natiuni (si deci, presupus, oamenii cei mai calificati de a aprecia pretentiile Sale) L-au respins. Acesta probabil explica faptul ca Luca, singur printre cei patru scriitori ai Evangheliilor mentioneaza trei cazuri specifice cand Isus a pranzit in casa unui Fariseu (vezi 7,36; 11,37; 14,1) ca si alte cazuri de prietenie aparenta intre Isus si anumiti conducatori iudei (vezi la cap. 7,3).
Contextul imediat al relatarii lui Luca a ospatului din casa lui Simon arata si mai clar motivul pentru care Luca a inserat istorisirea la acest punct al naratiunii. El tocmai relatase faptul ca conducatorii respinsesera atat solia lui Ioan Botezatorul, cat si a lui Isus (vezi v. 30-35) – de fapt, nu toti conducatorii, ci evident marea majoritate. De aceea, la punctul acesta al istorisirii sale despre Hristos, Luca ar fi putut foarte probabil sa simta nevoia sa arate ca unii din conducatorii ii erau favorabili. In plus, tocmai in acest capitol Luca relateaza mijlocirea amicala a unor anumiti ,,batrani ai iudeilor” (v. 3). Imediat dupa acest incident, Luca da imprejurarile care conduceau la propria admitere a lui Hristos ca conducatorii lui Israel l-au respins si pe Ioan si pe El (v. 11-35). Prietenia anumitor conducatori mentionata imediat inainte, cat si dupa v. 11-35, poate sa fi fost intentionata de Luca pentru a potoli orice banuiala din partea cititorilor sai ca Hristos s-ar fi putut sa nu fie Mesia pentru ca propria Lui natiune Il respinsese.
Pe temeiul admiterii ca acesta este motivul pentru care Luca a inserat relatarea ospatului lui Simon la acest punct mai timpuriu decat in cadrul lui cronologic adevarat, motivul pentru deosebirea majora dintre raportul lui Luca si acela al celorlalti trei evanghelisti devine clar. In acord cu aceasta, nu exista nici un motiv ca Luca sa relateze reactia lui Iuda si nici referirile la iminenta moarte a lui Hristos. Punctul principal era atitudinea lui Simon ca unul din conducatorii lui Israel. Pentru ceilalti trei evanghelisti, atitudinea lui Iuda are rost in contextul unde apare povestirea din partea lor a evenimentului. Relatarea reactiei lui Iuda si aceea a lui Simon nu sunt mutual exclusive, ci complementare, si in nici un caz nu s-ar contrazice una pe alta chiar daca amandoua erau date de unul sau mai multi scriitori ai Evangheliei.
Naratiunea lui Luca a ospatului din casa lui Simon este clar identificata in Hristos Lumina lumii cu aceea a ospatului din casa lui Simon din Betania, asa cum este data in celelalte Evanghelii (DA 557-563). Simon din Betania este identificat, de asemenea, cu Simon din naratiunea lui Luca (DA 557, 558, 566). In plus, femeia nenumita din relatarea lui Luca este identificata cu Maria din Betania (DA 558-560, 566) si cu Maria Magdalena, din care Hristos scosese sapte demoni (DA 568). De asemenea, Simon insusi este declarat a fi cel care o dusese pe Maria la pacat la o oarecare data anterioara (DA 566). Simon deja marturisise credinta in Isus ca profet, il recunoscuse ca invatator trimis de Dumnezeu si nadajduia ca El ar fi putut sa fie Mesia (DA 557; cf. Ioan 3,1.2). Dar inca nu-L acceptase ca Mantuitor si intamplarea aceasta a devenit punctul critic pentru mantuire in viata lui (DA 567, 568).
COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHTIE
1–17 DA 315–320 4, 5 MH 65
4–7 MH 63
4–9 DA 316
5, 6 DA 317
11–15 DA 318
14 DA 320
16, 17 DA 319
19–28 DA 214–225
21–23 DA 217
23 DA 218
30 DA 595
36–50 DA 557–568
38 DA 559
39–43 DA 566
43 SC 36; 2T 75
44, 45 DA 567
47 COL 211; DA 567; FE 275; MH 182
48 PP 754