2:1 Cand va aduce cineva Domnului un dar ca jertfa de mancare, darul lui sa fie din floarea fainii: sa toarne untdelemn peste ea, si sa adauge si tamaie.
Un dar ca jertfa de mancare. Mai exact, a aduce ,,dar de cereale (minchah) ca jertfa (karban, vezi comentariul pentru cap. 1,2), R.S.V. Cuvantul minchah, la inceput fara vreo insemnatate religioasa specifica, insemna un dar facut unui superior. Darul pe care i l-a dat Iacov lui Esau a fost un minchah (Geneza 32,13). Tot asa a fost si ,,darul” dat lui Iosif de fratii lui dupa sosirea lor in Egipt (Geneza 43,11). El se mai folosea si pentru tributul platit de popoarele cucerite (2 Samuel 8,2.6). Darurile acestea exprimau supunere si dependenta. Pe timpul de la Sinai minchah a devenit denumirea oficiala pentru un dar pentru Dumnezeu, un dar de omagiu, de recunoastere a superioritatii Aceluia caruia ii era dat darul. El insemna dependenta omului fata de Dumnezeu pentru toate bunurile vietii, recunoscandu-L pe El ca datator si stapan. Aducand un astfel de dar, omul recunostea ca este doar un ispravnic al lucrurilor incredintate lui.
Cand a fost facuta traducerea K.J.V. cuvantul ,,mancare” (meat) insemna hrana de orice fel. Totusi, expresia ,,meat offering” din minchah, acum exprima ideea de mancare de carne, care nu era folosita in ,,meat offering” din Levitic 2. Aceasta era mai degraba un dar de mancare sau din cereale, constand din faina sau cereale pregatite in diferite feluri, dar niciodata din mancare de carne. Cu toate acestea, minchah-ul lui Abel a fost un miel (Geneza 4,4). Cele mai recente traduceri redau minchah ca fiind ,,mancare” sau dar din ,,cereale”.
Dupa cum arderile de tot erau atat publice, cat si particulare, tot asa erau si darurile de mancare. Darurile de mancare particulare erau de buna voie si puteau fi aduse dupa dorinta si in orice timp. Darurile de mancare publice erau prescrise si obligatorii.
Cel mai de important dintre darurile de mancare publice era painea punerii inainte sau ,,painea prezentei”, pusa in fiecare Sabat pe masa din prima incapere a sanctuarului. Mai intai era prezenta Domnului, lasata pe masa o saptamana, si apoi mancata de preoti. Ea era numita ,,painea prezentei” literal, ,,painea fetei”, intrucat era continuu pe masa in prezenta, sau inaintea fetei lui Dumnezeu. Masa punerii inainte era de asemenea numita ,,masa cea curata” (Levitic 24,6).
Darul painii punerii inainte consta din 12 paini, fiecare aproximativ din 2,4 kg de faina, si prin urmare de o marime considerabila. Painile erau asezate in doua siruri pe masa, a cate sase fiecare. Preotii care au slujit saptamana precedenta isi incheiau slujba cu jertfa de dimineata din Sabat, iar preotii care aveau sa slujeasca saptamana ce venea isi incepeau serviciul cu slujba de la apusul soarelui din Sabat. Preotii care plecau luau painea cea veche, dupa cum preotii care veneau
o puneau pe cea noua pe masa. Ei erau foarte atenti, ca sa nu o indeparteze pe cea veche pana cand cea noua nu era gata sa fie pusa pe masa, pentru ca pe masa trebuia sa fie intotdeauna paine, dupa cum intotdeauna trebuia sa fie o jertfa pentru arderea de tot pe altar. De aceea, arderea de tot a fost numita ,,arderea de tot necurmata”, si painea ,,painea necurmata pentru punerea inainte” (Exod 29,42; 2 Cronici 2,4). Painea punerii inainte era adusa lui Dumnezeu sub un ,,legamant vesnic” (Levitic 24,8). Ea era o marturie mereu prezenta despre dependenta lui Israel de Dumnezeu cat priveste intretinerea si viata, iar din partea lui Dumnezeu constituia o fagaduinta necurmata ca Dumnezeu va sustine pe poporul Sau. Nevoia lui Israel era mereu inaintea Domnului si fagaduinta lui Dumnezeu era mereu inaintea poporului.
Jertfa de dimineata si de seara era insotita de o jertfa de bautura (Exod 29,40; Numeri 15,5). Din aceasta cauza, masa pentru painea punerii inainte mai avea farfurii, linguri, capace si cesti, sau dupa cum redau alte traduceri, farfurii, linguri si ,,potire cu care sa toarne” (Exod 25,29; traducerea lui Young). Jertfele acestea de bautura erau varsate intr-un loc sfant ,,pentru Domnul”.
Nu este un pas prea mare de la masa painii punerii inainte din Vechiul Testament pana la masa Domnului din Noul Testament (vezi Luca 22,30; 1 Corinteni 10,21). Painea este trupul lui Hristos, frant pentru noi. Potirul este noul legamant in sangele Sau (1 Corinteni 11,24.25). Painea prezentei este simbolul Lui, care ,,traieste pururea ca sa mijloceasca” pentru noi, si a painii celei vii ,,care s-a pogorat din cer” (Evrei 7,25; Ioan 6,51).
Darul lui sa fie. Aceasta jertfa putea sa fie adusa de oricine dorea sa prezinte Domnului un dar. El consta din floarea fainii, untdelemn si tamaie. Uneori ea era adusa ca o jertfa separata, dar de obicei era combinata cu o ardere de tot. Floarea fainii este produsul conlucrarii dintre Dumnezeu si om. Dumnezeu pune in samanta principiul vietii, da lumina soarelui si ploaia, si o face sa creasca. Omul seamana samanta, o ingrijeste, o secera, o macina si o face floarea fainii, si apoi o prezinta lui Dumnezeu, fie in starea ei materiala ca faina, fie ca turte coapte in cuptor. Ea este darul de la inceput al lui Dumnezeu. Ea simbolizeaza lucrarea vietii omului, a talantilor dati la schimbator.
Dumnezeu ii da fiecarui om talanti dupa capacitatea lui spre a-i folosi. Unii au mai mult decat un talant, nimeni nu are insa mai putin. Lui Dumnezeu nu-I place cand oamenii Ii dau inapoi numai ce le-a dat El si Ii returneaza numai cantitatea de samanta incredintata lor. Dumnezeu ar dori ca omul sa insamanteze samanta, s-o ingrijeasca si s-o recolteze, sa indeparteze toate corpurile straine si tot ce este de calitate slaba, sa o macine intre cele doua pietre de moara, zdrobind orice viata din ea, si apoi sa o prezinte Lui ca ,,floarea fainii”. El asteapta ca orice talent sa fie imbunatatit, curatit, innobilat.
2:2 S-o aduca preotilor, fiilor lui Aaron; preotul sa ia un pumn din aceasta floare a fainii, stropita cu untdelemn, impreuna cu toata tamaia, si s-o arda pe altar ca jertfa de aducere aminte. Acesta este un dar de mancare de un miros placut Domnului.
S-o aduca ... fiilor lui Aaron. Nu sunt date instructiuni cu privire la cantitatea care trebuia sa fie adusa. Aceasta era lasata la alegere persoanei. Din fiecare jertfa, preotul lua un pumn de faina, ceva din untdelemn si toata tamaia, si le ardea pe altar. Aceasta era partea numita ,,de aducere aminte”, si era ,,de un miros placut Domnului”. La aceasta, ca la toate celelalte jertfe, mai trebuia sa fie adaugata sare (v.13; DA 439).
2:3 Ce va ramane din darul acesta de mancare, sa fie al lui Aaron si al fiilor lui; acesta este un lucru prea sfant intre jertfele de mancare, mistuite de foc inaintea Domnului.
Ce va ramane. Jertfele din cereale erau in realitate un dar pentru preoti, pentru ca ei primeau totul, afara de partea ,,de aducere aminte”. Ei trebuiau sa imparta partea lor si fiecare sa primeasca parte egala (cap. 7,10).
2:4 Daca vei aduce ca jertfa de mancare un dar din ceea ce se coace in cuptor, sa aduci niste turte nedospite, facute din floare de faina, framantate cu untdelemn, si niste placinte nedospite, stropite cu untdelemn.
Ce se coace in cuptor. Jertfa de mancare primita de preoti consta din faina si untdelemn. Ei puteau sa le ia si sa le coaca asa cum le placea. Dar de asemenea era ingaduit ca aducatorul insusi sa le coaca si sa aduca jertfa coapta preotilor. Daca facea asa, trebuia sa faca turte nedospite din floare de faina si untdelemn, sa franga turtele in bucati si sa verse untdelemn peste ele. Ele puteau fi coapte intr-un cuptor sau tigaie.
2:5 Daca darul tau, adus ca jertfa de mancare, va fi o turta coapta in tigaie, sa fie facuta din floarea fainii, nedospita si framantata cu untdelemn.
Verset ce nu a fost comentat.
2:6 S-o frangi in bucati, si sa torni untdelemn pe ea; acesta este un dar adus ca jertfa de mancare.
Verset ce nu a fost comentat.
2:7 Daca darul tau adus ca jertfa de mancare va fi o turta coapta pe gratar, sa fie facuta din floarea fainii, framantata cu untdelemn.
Coapte pe gratar. Ingredientele erau aceleasi, floare de faina si untdelemn. Turtele erau aduse ,,Domnului si prezentate preotilor, care trebuiau sa ia parte ,,de aducere aminte” (v.9) si s-o arda pe altar. Partea care ramanea apartinea lui Aaron si fiilor lui si era ,,un lucru prea sfant” (vezi v.10).
Floarea fainii. Floarea fainii folosita la jertfele de mancare nu era deosebita de alta floare a fainii si nu avea o insusire speciala in plus. Totusi, dupa ce era data preotului ea devenea ,,prea sfanta”. Acelasi principiu este aplicat si in cazul lui Anania si Safira (vezi Fapte 5). Aceasta ar trebui sa-i intereseze pe toti cei care administreaza lucruri sfinte si primesc daruri consacrate spre a dovedi grija in folosirea si umblarea cu aceste lucruri ,,prea sfinte”.
Dupa cum s-a notat mai sus, floarea fainii reprezinta lucrarea vietii omului, talentele sale consacrate si imbunatatite.
Faina nu este decat samanta zdrobita. Inainte de a fi zdrobita ea era in masura sa se perpetueze, sa transmita viata. Acum, fiind zdrobita, se pare ca n-ar mai fi de folos. Ea nu mai poate fi niciodata semanata. Viata a fost zdrobita in ea. Dar este ea fara folos? Nu. Ea si-a dat viata, a murit, ca sa se poate mentine o alta viata. Zdrobirea vietii ei devine mijlocul prin care este perpetuata o viata superioara. Ea a fost viata semintei si acum ajuta la sustinerea vietii unei fiinte vii, creata dupa chipul lui Dumnezeu. Moartea a imbogatit-o, a slavit-o, a facut-o ca sa poate fi servita omului.
Sunt putine vieti de valoare reala inainte de a fi strivite si zdrobite. Oamenii se gasesc pe ei insisi si pe Dumnezeu in experientele adanci si intunecate ale vietii. Cand trece apa pe deasupra sufletului, atunci este cladit caracterul. Necazul, dezamagirea si suferinta sunt servi destoinici ai lui Dumnezeu. Zilele intunecate aduc ploi de binecuvantare, facand samanta in stare sa incolteasca, sa-si indeplineasca misiunea si sa aduca rod.
Problema suferintei poate sa fie insondabila in aspectele ei adanci. Dar unele lucruri sunt clarificate. Suferinta slujeste un scop hotarat in planul lui Dumnezeu ca mijloc de pregatire a sufletului pentru cer. Ea indulceste spiritul. Ea pregateste sufletul pentru o mai adanca intelegere a adevaratului sens al vietii. Ea inspira simpatie pentru altii. Ea face ca omul sa umble potolit inaintea lui Dumnezeu si cu oamenii. Ea smereste.
In viata aceasta a trait cu adevarat numai acela care a suferit. Numai acela care a iubit a trait. Cele doua sunt inseparabile. Iubirea contine sacrificiu, si adesea sacrificiul contine suferinta. Totusi, aceasta nu trebuie sa fie in mod necesar suferinte dureroasa; pentru ca cel mai inalt fel de suferinta este sfanta, inaltatoare, plina de bucurie. O mama se poate sacrifica pentru copilul ei, ea poate sa sufere fizic, dar o face cu bucurie, de buna voie. Iubirea considera suferinta un privilegiu.
Invatatura deplina a suferintei n-a fost inteleasa pana nu ne bucuram in ea. Si noi putem si vrem sa ne bucuram, atunci cand facem experienta pe care a facut-o Pavel cand a zis: ,,Caci, dupa cum avem parte din belsug de suferintele lui Hristos, tot asa, prin Hristos avem parte din belsug si de mangaiere” (2 Corinteni 1,5). Aceasta este adevarat si despre suferinta inlocuitoare. Hristos ,,pentru bucuria care-i era pusa inainte a suferit crucea si a dispretuit rusinea” (Evrei 12,2).
Faina din jertfa de mancare nu trebuia sa fie adusa singura, ci trebuia sa fie framantata cu untdelemn. Untdelemnul este simbolul Duhului lui Dumnezeu. Numai cand o viata este sfintita prin Duhul, amestecata cu El, unsa cu El, numai atunci Ii poate placea lui Dumnezeu. Suferinta in sine si prin sine nu este o dovada de binecuvantare. La unii pune stapanire pe suflet, cand spiritul duios al Domnului patrunde viata, aroma unei vieti consacrate devine evidenta.
2:8 Darul de mancare facut din aceste lucruri sa-l aduci Domnului; si anume, sa fie dat preotului, care-l va aduce pe altar.
Verset ce nu a fost comentat.
2:9 Preotul va lua din darul de mancare partea care trebuie adusa ca aducere aminte, si o va arde pe altar. Acesta este un dar adus ca jertfa de mancare, de un miros placut Domnului.
Aducere aminte. Dupa cum Dumnezeu Si-a rezervat o ,,parte de aducere aminte” din fiecare jertfa de mancare, tot asa Isi rezerva o parte de aducere aminte din venitul si din timpul nostru. O zecime din venitul nostru Ii apartine lui Dumnezeu. ,,Toata zecimea... este a Domnului” (cap. 27,30). In acelasi fel a pastrat El si ziua a saptea ca apartinand Lui (Exod 20,10).
In privinta aceasta, biserica crestina se afla intr-o stare deplorabila. Putini recunosc pretentiile lui Dumnezeu asupra lor. Ei procedeaza ca si cum tot ce au le apartine, in timp ce ei nu sunt decat niste ispravnici. Ei se considera generosi cand dau pentru cauza lui Dumnezeu, cand poate ca suma generozitatii lor nu este egala cu partea care apartine de drept lui Dumnezeu, si in primul rand nici nu este a lor. In acelasi fel, multi gresesc in pazirea zilei Sabatului. Ceasurile Sabatului sunt sfinte, in care trebuie sa facem lucrarea lui Dumnezeu, iar nu a noastra.
Ar fi bine sa ne amintim ca partea de aducerea aminte din tot ce Ii avem apartine lui Dumnezeu.
2:10 Ce va ramane din darul acesta de mancare, sa fie al lui Aaron si al fiilor lui; acesta este un lucru prea sfant intre darurile mistuite de foc inaintea Domnului.
Verset ce nu a fost comentat.
2:11 Nici unul din darurile, pe care le veti aduce ca jertfa de mancare inaintea Domnului, sa nu fie facut cu aluat; caci nu trebuie sa ardeti nimic cu aluat sau cu miere, ca jertfa de mancare mistuita de foc inaintea Domnului.
Nimic cu aluat sau cu miere. Aluatul era interzis in oricare jertfa de mancare adusa lui Dumnezeu sa fie arsa pe altar. Aceeasi interdictie se aplica si la miere. Fermentarea este un simbol al stricaciunii. Hristos a zis: ,,paziti-va de aluatul Fariseilor care este fatarnicia” (Luca 12,1). Pavel vorbeste despre ,,un aluat de rautate si viclenie” (1 Corinteni 5,8). Mierea, intocmai ca aluatul, era folosita sa produca fermentare, mai ales la facerea otetului. Comentatorii, in general, pun mierea in legatura cu placerile carnii, care pot fi intr-adevar placute, dar contin elementele stricaciunii si sunt nimicitoare de viata spirituala. Cu toate acestea, desi aluatul si mierea nu pot fi aduse pe altar, aluatul era in mod hotarat poruncit sa fie adus asemenea celor dintai roade (Levitic 23,17), iar mierea a fost printre cele dintai roade aduse de Ezechia (2 Cronici 31,5).
2:12 Ca jertfa de mancare din cele dintai roade, veti putea sa le aduceti Domnului; dar ca dar de mancare de un miros placut, sa nu fie aduse pe altar.
Verset ce nu a fost comentat.
2:13 Toate darurile tale de mancare sa le sarezi cu sare; sa nu lasi sa lipseasca niciodata de pe darurile tale de mancare sarea, care este semnul legamantului Dumnezeului tau; la toate darurile tale de mancare sa aduci sare.
Sarea legamantului. Un legamant de sare este un legamant vesnic (Numeri 18,19; 2 Cronici 13,5). In insusirea sa de a pastra, sarea este opusul aluatului si al mierii. Insemnatatea ei simbolica este clarificata: principiile purificatoare si conservatoare ale sfinteniei si adevarului nu trebuie sa lipseasca niciodata din legamantul legaturilor noastre cu Dumnezeu. ,,Pentru ca fiecare om va fi sarat cu foc, si orice jertfa va fi sarata cu sare” (Marcu 9,49). Focul curata, sarea conserva. A fi sarat cu foc inseamna nu numai curatire, ci si conservare. Dumnezeu doreste un popor pur, un popor curat, un popor sfant, un popor ale carui pacate sunt iertate. Puterea pastratoare a lui Dumnezeu este a lor daca o cer. Ei nu numai ca urmeaza sa ajunga curati si sfinti, ci sa fie si pastrati in aceasta stare. Focul cu care urmeaza sa fie ,,sarati”, nu distruge, ci curata. Mai intai trebuie sa fim curatiti, iar apoi pastrati. ,,Sarati cu foc!” ,,Sarati cu sare!” ,,Curatiti si pastrati curati! Ce prevedere minunata!
2:14 Daca vei aduce Domnului un dar ca jertfa de mancare din cele dintai roade, sa aduci ca dar de mancare din cele dintai roade ale tale, spice coapte de curand, prajite la foc si boabe noi pisate.
Spice coapte de curand. ,,Boabe noi din spice proaspete” (RSV). Boabele puteau fi de orice fel de cereale, precum: grau, orz, secara sau ovaz. Firele de grau cu spice, adunate inainte de a fi pe deplin coapte si apoi prajite la cuptor, sunt inca hrana favorita in Orient. Astfel puteau sa fie folosite pentru jertfa de mancare. Untdelemnul era varsat peste spicele de cereale impreuna cu tamaia; partea de ,,aducere aminte” era arsa pe altar, iar restul dat preotului. Poate ca cerealele zdrobite de aici il simbolizeaza pe Acela care a fost zdrobit pentru noi si prin ale carui rani noi suntem tamaduiti (Isaia 53,5).
Diferitele jertfe de mancare il infatiseaza pe Hristos ca Datatorul si Sustinatorul vietii, Singurul prin si in care ,,avem viata, miscarea si fiinta” (Fapte 17,28).
Dupa cum jertfele pentru arderile de tot insemnau consacrarea vietii, tot asa jertfele de mancare cereau consacrarea bunurilor omului. Consacrarea bunurilor cuiva trebuia sa fie precedata de consacrarea vietii. Consacrarea vietii fara consacrarea bunurilor sale nu este prevazuta in Evanghelie, nu exista nici consacrare a bunurilor fara o consacrare a vietii. Cele doua trebuie sa mearga impreuna. Combinate, ele alcatuiesc o jertfa completa, placuta lui Dumnezeu, ,,de un miros placut inaintea Domnului” (Levitic 1,9).
Ideea de ispravnicie trebuie sa fie scoasa in evidenta. Unii poarta numele lui Hristos si marturisesc cu glas tare sfintenie si consacrare fata de Dumnezeu, dar faptele lor nu corespund cu marturisirea lor. Legaturile pungii sunt tinute strans, apelurile sunt neluate in seama si cauza lui Dumnezeu ramane in urma. Acestia au nevoie sa inteleaga ca deplina consacrare a vietii cuprinde si consacrarea bunurilor.
Ar fi insa nedrept a se trage concluzia ca tot ce cere Dumnezeu este consacrarea bunurilor cuiva si ca daruirea de buna voie ar netezi calea spre ceruri. Trebuie sa ne consacram Lui pe noi insine. Suntem raspunzatori fata de Dumnezeu pentru fiecare talent pe care ni l-a incredintat, atat ca bunuri, timp, sau daruri naturale. Noi suntem administratorii tuturor acestora, iar Dumnezeu este adevaratul Stapan. Talente precum, cantatul, vorbirea si insusirea de a conduce, toate Ii apartin lui Dumnezeu. Ele trebuie sa-I fie consacrate; ele trebuie sa fie puse pe altar.
Jertfele de ,,mancare” sunt pline de invataturi spirituale pentru sufletul devotat. Tot ce suntem sa fie consacrat Lui; tot ce avem sa fie pus pe altar. ,,Maturati aluatul cel vechi ca sa fiti o plamadeala noua, cum si sunteti fara aluat” (1 Corinteni 5,7). ,,Vorbirea voastra sa fie intotdeauna cu har, dreasa cu sare, ca sa stiti cum trebuie sa raspundeti fiecaruia” (Coloseni 4,6). ,,Sa aveti sare in voi insiva, si sa traiti in pace unii cu altii” (Marcu 9,50). In sfarsit, in slujirea fata de Dumnezeu noi nu putem inlocui planurile lui Dumnezeu cu propriile nascociri si metode chiar daca, dupa gustul nostru, ar fi dulci ca mierea.
2:15 Sa torni untdelemn pe ele, si sa adaugi si tamaie; acesta este un dar de mancare.
Verset ce nu a fost comentat.
2:16 Preotul sa arda ca aducere aminte o parte din boabele pisate si din untdelemn, cu toata tamaia. Acesta este un dar adus ca jertfa de mancare, mistuita de foc inaintea Domnului.
Verset ce nu a fost comentat.