2:7 Daca darul tau adus ca jertfa de mancare va fi o turta coapta pe gratar, sa fie facuta din floarea fainii, framantata cu untdelemn.
Coapte pe gratar. Ingredientele erau aceleasi, floare de faina si untdelemn. Turtele erau aduse ,,Domnului si prezentate preotilor, care trebuiau sa ia parte ,,de aducere aminte” (v.9) si s-o arda pe altar. Partea care ramanea apartinea lui Aaron si fiilor lui si era ,,un lucru prea sfant” (vezi v.10).
Floarea fainii. Floarea fainii folosita la jertfele de mancare nu era deosebita de alta floare a fainii si nu avea o insusire speciala in plus. Totusi, dupa ce era data preotului ea devenea ,,prea sfanta”. Acelasi principiu este aplicat si in cazul lui Anania si Safira (vezi Fapte 5). Aceasta ar trebui sa-i intereseze pe toti cei care administreaza lucruri sfinte si primesc daruri consacrate spre a dovedi grija in folosirea si umblarea cu aceste lucruri ,,prea sfinte”.
Dupa cum s-a notat mai sus, floarea fainii reprezinta lucrarea vietii omului, talentele sale consacrate si imbunatatite.
Faina nu este decat samanta zdrobita. Inainte de a fi zdrobita ea era in masura sa se perpetueze, sa transmita viata. Acum, fiind zdrobita, se pare ca n-ar mai fi de folos. Ea nu mai poate fi niciodata semanata. Viata a fost zdrobita in ea. Dar este ea fara folos? Nu. Ea si-a dat viata, a murit, ca sa se poate mentine o alta viata. Zdrobirea vietii ei devine mijlocul prin care este perpetuata o viata superioara. Ea a fost viata semintei si acum ajuta la sustinerea vietii unei fiinte vii, creata dupa chipul lui Dumnezeu. Moartea a imbogatit-o, a slavit-o, a facut-o ca sa poate fi servita omului.
Sunt putine vieti de valoare reala inainte de a fi strivite si zdrobite. Oamenii se gasesc pe ei insisi si pe Dumnezeu in experientele adanci si intunecate ale vietii. Cand trece apa pe deasupra sufletului, atunci este cladit caracterul. Necazul, dezamagirea si suferinta sunt servi destoinici ai lui Dumnezeu. Zilele intunecate aduc ploi de binecuvantare, facand samanta in stare sa incolteasca, sa-si indeplineasca misiunea si sa aduca rod.
Problema suferintei poate sa fie insondabila in aspectele ei adanci. Dar unele lucruri sunt clarificate. Suferinta slujeste un scop hotarat in planul lui Dumnezeu ca mijloc de pregatire a sufletului pentru cer. Ea indulceste spiritul. Ea pregateste sufletul pentru o mai adanca intelegere a adevaratului sens al vietii. Ea inspira simpatie pentru altii. Ea face ca omul sa umble potolit inaintea lui Dumnezeu si cu oamenii. Ea smereste.
In viata aceasta a trait cu adevarat numai acela care a suferit. Numai acela care a iubit a trait. Cele doua sunt inseparabile. Iubirea contine sacrificiu, si adesea sacrificiul contine suferinta. Totusi, aceasta nu trebuie sa fie in mod necesar suferinte dureroasa; pentru ca cel mai inalt fel de suferinta este sfanta, inaltatoare, plina de bucurie. O mama se poate sacrifica pentru copilul ei, ea poate sa sufere fizic, dar o face cu bucurie, de buna voie. Iubirea considera suferinta un privilegiu.
Invatatura deplina a suferintei n-a fost inteleasa pana nu ne bucuram in ea. Si noi putem si vrem sa ne bucuram, atunci cand facem experienta pe care a facut-o Pavel cand a zis: ,,Caci, dupa cum avem parte din belsug de suferintele lui Hristos, tot asa, prin Hristos avem parte din belsug si de mangaiere” (2 Corinteni 1,5). Aceasta este adevarat si despre suferinta inlocuitoare. Hristos ,,pentru bucuria care-i era pusa inainte a suferit crucea si a dispretuit rusinea” (Evrei 12,2).
Faina din jertfa de mancare nu trebuia sa fie adusa singura, ci trebuia sa fie framantata cu untdelemn. Untdelemnul este simbolul Duhului lui Dumnezeu. Numai cand o viata este sfintita prin Duhul, amestecata cu El, unsa cu El, numai atunci Ii poate placea lui Dumnezeu. Suferinta in sine si prin sine nu este o dovada de binecuvantare. La unii pune stapanire pe suflet, cand spiritul duios al Domnului patrunde viata, aroma unei vieti consacrate devine evidenta.