2:1 Cand va aduce cineva Domnului un dar ca jertfa de mancare, darul lui sa fie din floarea fainii: sa toarne untdelemn peste ea, si sa adauge si tamaie.
Un dar ca jertfa de mancare. Mai exact, a aduce ,,dar de cereale (minchah) ca jertfa (karban, vezi comentariul pentru cap. 1,2), R.S.V. Cuvantul minchah, la inceput fara vreo insemnatate religioasa specifica, insemna un dar facut unui superior. Darul pe care i l-a dat Iacov lui Esau a fost un minchah (Geneza 32,13). Tot asa a fost si ,,darul” dat lui Iosif de fratii lui dupa sosirea lor in Egipt (Geneza 43,11). El se mai folosea si pentru tributul platit de popoarele cucerite (2 Samuel 8,2.6). Darurile acestea exprimau supunere si dependenta. Pe timpul de la Sinai minchah a devenit denumirea oficiala pentru un dar pentru Dumnezeu, un dar de omagiu, de recunoastere a superioritatii Aceluia caruia ii era dat darul. El insemna dependenta omului fata de Dumnezeu pentru toate bunurile vietii, recunoscandu-L pe El ca datator si stapan. Aducand un astfel de dar, omul recunostea ca este doar un ispravnic al lucrurilor incredintate lui.
Cand a fost facuta traducerea K.J.V. cuvantul ,,mancare” (meat) insemna hrana de orice fel. Totusi, expresia ,,meat offering” din minchah, acum exprima ideea de mancare de carne, care nu era folosita in ,,meat offering” din Levitic 2. Aceasta era mai degraba un dar de mancare sau din cereale, constand din faina sau cereale pregatite in diferite feluri, dar niciodata din mancare de carne. Cu toate acestea, minchah-ul lui Abel a fost un miel (Geneza 4,4). Cele mai recente traduceri redau minchah ca fiind ,,mancare” sau dar din ,,cereale”.
Dupa cum arderile de tot erau atat publice, cat si particulare, tot asa erau si darurile de mancare. Darurile de mancare particulare erau de buna voie si puteau fi aduse dupa dorinta si in orice timp. Darurile de mancare publice erau prescrise si obligatorii.
Cel mai de important dintre darurile de mancare publice era painea punerii inainte sau ,,painea prezentei”, pusa in fiecare Sabat pe masa din prima incapere a sanctuarului. Mai intai era prezenta Domnului, lasata pe masa o saptamana, si apoi mancata de preoti. Ea era numita ,,painea prezentei” literal, ,,painea fetei”, intrucat era continuu pe masa in prezenta, sau inaintea fetei lui Dumnezeu. Masa punerii inainte era de asemenea numita ,,masa cea curata” (Levitic 24,6).
Darul painii punerii inainte consta din 12 paini, fiecare aproximativ din 2,4 kg de faina, si prin urmare de o marime considerabila. Painile erau asezate in doua siruri pe masa, a cate sase fiecare. Preotii care au slujit saptamana precedenta isi incheiau slujba cu jertfa de dimineata din Sabat, iar preotii care aveau sa slujeasca saptamana ce venea isi incepeau serviciul cu slujba de la apusul soarelui din Sabat. Preotii care plecau luau painea cea veche, dupa cum preotii care veneau
o puneau pe cea noua pe masa. Ei erau foarte atenti, ca sa nu o indeparteze pe cea veche pana cand cea noua nu era gata sa fie pusa pe masa, pentru ca pe masa trebuia sa fie intotdeauna paine, dupa cum intotdeauna trebuia sa fie o jertfa pentru arderea de tot pe altar. De aceea, arderea de tot a fost numita ,,arderea de tot necurmata”, si painea ,,painea necurmata pentru punerea inainte” (Exod 29,42; 2 Cronici 2,4). Painea punerii inainte era adusa lui Dumnezeu sub un ,,legamant vesnic” (Levitic 24,8). Ea era o marturie mereu prezenta despre dependenta lui Israel de Dumnezeu cat priveste intretinerea si viata, iar din partea lui Dumnezeu constituia o fagaduinta necurmata ca Dumnezeu va sustine pe poporul Sau. Nevoia lui Israel era mereu inaintea Domnului si fagaduinta lui Dumnezeu era mereu inaintea poporului.
Jertfa de dimineata si de seara era insotita de o jertfa de bautura (Exod 29,40; Numeri 15,5). Din aceasta cauza, masa pentru painea punerii inainte mai avea farfurii, linguri, capace si cesti, sau dupa cum redau alte traduceri, farfurii, linguri si ,,potire cu care sa toarne” (Exod 25,29; traducerea lui Young). Jertfele acestea de bautura erau varsate intr-un loc sfant ,,pentru Domnul”.
Nu este un pas prea mare de la masa painii punerii inainte din Vechiul Testament pana la masa Domnului din Noul Testament (vezi Luca 22,30; 1 Corinteni 10,21). Painea este trupul lui Hristos, frant pentru noi. Potirul este noul legamant in sangele Sau (1 Corinteni 11,24.25). Painea prezentei este simbolul Lui, care ,,traieste pururea ca sa mijloceasca” pentru noi, si a painii celei vii ,,care s-a pogorat din cer” (Evrei 7,25; Ioan 6,51).
Darul lui sa fie. Aceasta jertfa putea sa fie adusa de oricine dorea sa prezinte Domnului un dar. El consta din floarea fainii, untdelemn si tamaie. Uneori ea era adusa ca o jertfa separata, dar de obicei era combinata cu o ardere de tot. Floarea fainii este produsul conlucrarii dintre Dumnezeu si om. Dumnezeu pune in samanta principiul vietii, da lumina soarelui si ploaia, si o face sa creasca. Omul seamana samanta, o ingrijeste, o secera, o macina si o face floarea fainii, si apoi o prezinta lui Dumnezeu, fie in starea ei materiala ca faina, fie ca turte coapte in cuptor. Ea este darul de la inceput al lui Dumnezeu. Ea simbolizeaza lucrarea vietii omului, a talantilor dati la schimbator.
Dumnezeu ii da fiecarui om talanti dupa capacitatea lui spre a-i folosi. Unii au mai mult decat un talant, nimeni nu are insa mai putin. Lui Dumnezeu nu-I place cand oamenii Ii dau inapoi numai ce le-a dat El si Ii returneaza numai cantitatea de samanta incredintata lor. Dumnezeu ar dori ca omul sa insamanteze samanta, s-o ingrijeasca si s-o recolteze, sa indeparteze toate corpurile straine si tot ce este de calitate slaba, sa o macine intre cele doua pietre de moara, zdrobind orice viata din ea, si apoi sa o prezinte Lui ca ,,floarea fainii”. El asteapta ca orice talent sa fie imbunatatit, curatit, innobilat.