1:9 Sa spele cu apa maruntaiele si picioarele; si preotul sa le arda toate pe altar. Aceasta este o ardere de tot, o jertfa mistuita de foc, de un miros placut Domnului.
Sa spele cu apa. In armonie cu regula ca nimic necurat nu trebuie sa ajunga pe altar, sau sa fie folosit in slujba lui Dumnezeu, maruntaiele si picioarele erau spalate in apa, inainte ca jertfa sa fie asezata pe altar. S-ar putea argumenta usor ca acest act nu era necesar, intrucat focul avea sa consume in curand jertfa si orice necuratie avea sa fie distrusa. Atunci, de ce sa se piarda timp cu spalarea bucatilor animalului?
Acest act, de asemenea, trebuie sa-i fi impresionat adanc pe toti cu sfintenia lui Dumnezeu si ura Lui fata de dezordine si orice lucru care manjeste. De fapt, orice fapta, fiecare ceremonie aducea invatatura sfinteniei lucrarii lui Dumnezeu, sfintenia caracterului Lui.
Preotul sa le arda toate. Aceasta avea o singura exceptie: pielea nu era arsa, ci data preotului (cap.7,8). Nu ni se spune de ce s-a facut aceasta exceptie.
De un miros placut. Arderile de tot din capitolul 1 nu erau jertfe obligatorii, ci de buna voie, pe care aducatorul le aducea pentru ca simtea nevoia dupa Dumnezeu si dorea sa-si arate aprecierea pentru bunatatea Domnului. Prin aducerea jertfei, el isi exprima iubirea fata de Dumnezeu si consacrarea in slujba Lui.
Arderile de tot erau aduse in multe ocazii si reprezentau consacrare si recunostinta fata de Dumnezeu. Ele nu cereau o favoare deosebita, ci exprimau gratitudine pentru indurarile din trecut. Ele erau aduse pentru curatirea de lepra (cap. 14,19.20), pentru curatirea unei femei la nasterea copilului (cap. 12,6-8), precum si pentru necuratie in general (cap. 15,15.30). In multe cazuri, jertfa pentru pacat era insotita de arderea de tot, dar nu intotdeauna. Cand jertfa pentru pacat si arderea de tot erau aduse de aceeasi persoana, in primul rand venea jertfa pentru pacat si era pentru un pacat sau pacate specifice; arderea de tot era pentru pacatosenie in general fara referire la un pacat anumit.
Arderile de tot au un loc insemnat in consacrarea lui Aaron si a fiilor lui (Exod 29,15-25; Levitic 8,18), ca si in instalarea lor in preotie (Levitic 9,12-14). Ele mai erau folosite la juruintele Nazireului (Numeri 6,13-16). In aceste cazuri, ele constituiau o deplina consacrare a individului fata de Dumnezeu. In ele, aducatorul se aseza in mod simbolic pe altar, consacrandu-si intreaga viata in slujba lui Dumnezeu.
Jertfele erau rugaciuni intrupate. Considerate astfel, ele aveau o semnificatie adanca. Daca un crestin cade in ispita si comite un pacat, el isi marturiseste smerit pacatul si cere iertare. Adevaratul israelit facea acelasi lucru, dar ca adaos mai aducea pentru pacatul special o jertfa pentru pacat. Daca aducea si o jertfa a arderii de tot, prin aceasta spunea: ,,Doamne, poate ca eu am facut si alte lucruri neplacute Tie. Nu-mi dau seama ca le-am facut, dar iarta-ma cu indurare acolo unde poate ca am pacatuit”. Cand inaltam astazi rugaciunea aceasta, noi facem ce facea israelitul cand aducea jertfa arderii de tot a lui.
Expresia lui Pavel din Romani 12,1: ,,aduceti trupurile voastre ca o jertfa vie” este o referire la vechile arderi de tot. Noi trebuie sa fim consacrati pe deplin lui Dumnezeu. Trebuie sa fim curatiti pe deplin. Numai dupa ce arderea de tot era spalata si curata, putea sa fie adusa pe altar ,,o jertfa mistuita de foc, de un miros placut Domnului”. Asa este si cu noi. Toate pacatele, toata murdaria carnii si a spiritului trebuie sa fie indepartata inainte de a fi potrivite pentru altar (2 Corinteni 7,1).
Arderea de tot este un simbol al lui Hristos, care S-a consacrat intru totul lui Dumnezeu, lasand pentru noi un exemplu de urmat. Ea invata sfintirea deplina, dedicarea completa. Este bine plasata ca prima in lista jertfelor din Levitic. Ea ne spune, fara indoiala, ca pentru a fi de un miros placut lui Dumnezeu, o jertfa trebuie sa fie intru totul supusa. Totul trebuie sa fie pus pe altar, totul trebuie sa fie consacrat lui Dumnezeu.
Dupa cum jertfa trebuia sa fie fara cusur, tot asa si Hristos este ,,Mielul fara cusur si fara prihana”. Cel intru totul plin de iubire, Cel Sfant, care ,,ne-a iubit si S-a dat pe Sine pentru noi”, ,,ca un prinos si ca o jertfa de bun miros lui Dumnezeu” (1 Petru 1,19; Efeseni 5,2).
Arderea de tot era placuta lui Dumnezeu pentru ca descoperea o dorinta in inima aducatorului de a se consacra lui Dumnezeu. Aducand jertfa el spunea de fapt, ,,Doamne, doresc sa-Ti slujesc Tie. M-am asezat pe altar nepastrand nimic pentru mine. Primeste-ma prin Inlocuitor si de dragul Lui”. O astfel de atitudine este placuta lui Dumnezeu.
Arderile de tot din cap.1 au fost ,,de un miros placut” Domnului, pentru ca erau cu totul de bunavoie. Crestinii sunt in pericol sa faca o lucrare care in ea insasi este buna si dreapta, dar nu din cauza unui indemn launtric sau din iubire, ci pentru ca asa este obiceiul sau pentru ca asa se asteapta sa faca. Datoria este un cuvant mare si trebuie sa fie accentuat, dar nu trebuie sa uitam ca iubirea este si mai mare si, daca este aplicata asa cum trebuie, ea implineste datoria deoarece include datoria. Iubirea este de buna voie, spontana, libera, datoria este exigenta, obligatorie. In viata crestina este nevoie de amandoua, si nici una nu trebuie sa fie subliniata spre excluderea celeilalte. Datoria implineste Lege. Si iubirea implineste Legea, dar ea merge mai departe. Ea mai merge si mila a doua. Ea da si haina.
,,Pe cine da cu bucurie il iubeste Dumnezeu” (2 Corinteni 9,7). Unii ar inlocui pe ,,cu bucurie” cu ,,generos”, ceea ce probabil ca ar fi adevarat si asa. Dar textul spune ”cu bucurie”. El se refera la cineva care da de buna voie, care nu trebuie sa fie indemnat, ci isi face cu bucurie partea sa. Acest lucru Ii este placut Domnului. Spiritul acesta este simbolizat in arderea de tot. Ar fi placut pentru Dumnezeu daca spiritul de slujire cu bucurie si fericire ar fi mai obisnuit decat este. Adesea facem cu resemnare, poate chiar cu murmurare, ce ar trebui sa facem cu nerabdare si intr-un spirit de fericire. Dumnezeu iubeste datatorul voios, nu numai de bani, ci si de slujire. Exista sarcini de indeplinit, dar El ar avea o si mai mare placere, daca le-am face de bunavoie si fara murmur. Sunt unii care trebuie sa fie incurajati, mustrati, indemnati si aproape recompensati, ca sa faca ceva ce ar trebui sa faca plini de bucurie si bunavointa (vezi Isaia 64,7; Maleahi 1,10). O atitudine nepasatoare si dorinta de rasplata nemultumeste atat pe oameni, cat si pe Dumnezeu. Este descurajator pentru conducatori sa mustre serios si repetat si sa primeasca doar un raspuns slab.