1:3 Daca darul lui va fi o ardere de tot din cireada, sa-l aduca din partea barbateasca fara cusur; si anume sa-l aduca la usa cortului intalnirii, inaintea Domnului, ca sa fie placut Domnului.
Daca darul lui va fi o ardere de tot. Daca garbon-ul lui va fi ?lah”. ?lah, cuvantul ebraic obisnuit pentru ,,jertfa arderii de tot”, sau ,,darul arderii de tot”, inseamna ,,ceea ce merge in sus”, sau ,,ceea ce se inalta”. Alt termen folosit numai de doua ori, este kalil, care inseamna intreg. Cuvintele acestea deriva din faptul ca jertfele arderii de tot erau arse pe altar in intregime, si dupa cum fumul se ridica, tot asa se inalta si jertfa, simbolic, la Dumnezeu. Traducerea Donay foloseste cuvantul olocaust, ceea ce insemna ,,aceea ce este ars in intregime”. Aceste nume descriu corect jertfa arderii de tot. Din ea nu era mancata nici o parte, cum era cazul cu alte jertfe, totul era ars si inaltat la Dumnezeu in flacari, ca ,,un miros bineplacut” (v.9). Nu se retinea nimic. Totul Ii era dat lui Dumnezeu. Aceasta insemna consacrare deplina.
Jertfele pentru arderea de tot sunt primele jertfe amintite dupa potop, cand Noe, ,,a adus arderi de tot pe altar” (Geneza 8,20). Apoi, ele sunt amintite in porunca lui Dumnezeu catre Avraam de a aduce pe fiul sau ca ,,ardere de tot acolo, pe un munte pe care ti-l voi spune” (Geneza 22,2). Cartea lui Iov, poate cea mai veche din Biblie, raporteaza cum Iov ,,se scula dis de dimineata si aducea... o ardere de tot. Caci zicea Iov: ,,Poate ca fii mei au pacatuit si au suparat pe Dumnezeu in inima lor” (Iov 1,5). Dupa cat se pare, Iov credea ca arderea de tot adusa de el putea sa abata mania lui Dumnezeu, chiar daca fiii lui nu adusesera nici o jertfa pentru ei insisi, si nici nu-si dadeau seama ca pacatuisera. Rabinii aveau o zicala: ,,Arderea de tot face ispasire pentru calcarile de lege ale lui Israel”.
Arderile de tot erau cele mai vechi dintre toate jertfele si cele mai caracteristice si cuprinzatoare, ingloband in ele elementele esentiale tuturor jertfelor. Importanta lor se vede din faptul ca timp de secole ele au fost singurele jertfe care au existat. Mai tarziu, cand au fost poruncite si alte jertfe, era prevazut in mod expres ca ele nu trebuiau sa ia locul arderii de tot, ci erau numai un adaos la arderea de tot continua (vezi Numeri 28,10; 29,16; etc.)
Cu toate ca jertfele zilnice de dimineata si de seara, obligatorii chiar si in ziua ispasirii, erau pentru natiune, ele mai serveau si un scop definit pentru israelitul ca individ. In cele din urma, cand serviciul sanctuarului a fost instituit la Ierusalim, Dumnezeu a poruncit ca toate jertfele sa fie aduse acolo, si numai preotii sa slujeasca la altar. Desi aceasta centraliza inchinarea si tindea spre uniformizare, fiind astfel folositoare, ea crea greutati pentru cei care locuiau la o oarecare departare de sanctuar. O calatorie din Galilea pana la Ierusalim avea sa dureze multe zile, poate chiar saptamani, daca se aducea si un animal de jertfa. In calatoria lui spre casa, omul putea sa pacatuiasca iarasi si ar fi trebuit sa faca o noua calatorie. Fara indoiala ca acest fapt ar fi dat nastere la o situatie imposibila. Pentru el, jertfa zilnica de dimineata si de seara constituia o solutie fericita.
Animalele permise pentru serviciile zilnice erau obtinute cu bani rezultati din contributia intregului popor. In fiecare dimineata, pe altarul arderii de tot era jertfit un miel pentru natiunea intreaga, iar seara slujba era repetata. Jertfa acestei arderi de tot cuprindea o ispasire temporara pentru natiune, pana la vremea cand putea sa vina pacatosul insusi pentru a aduce propria jertfa. Aceste jertfe nationale faceau pentru natiune acelasi lucru pe care Iov il avea in minte, cand zicea: ,,Poate ca fiii mei au pacatuit si au suparat pe Dumnezeu in inima lor” (Iov 1,5). Iov nu stia daca fiii lui au pacatuit. Dar se putea ca ei sa fi pacatuit. Si astfel, pentru a-i ,,acoperi”, pana cand trebuiau sa aduca ei insisi jertfa, Iov a lucrat pentru ei. In acelasi fel, arderea de tot zilnica pentru natiune acoperea pe Israel pana ce fiecare putea sa aduca jertfa individuala. Talmudul invata ca jertfa de dimineata facea ispasire pentru pacatele savarsite in timpul noptii, iar jertfa de seara pentru pacatele savarsite in timpul zilei.
Arderea de tot zilnica era arsa pe altar, dar la un foc slab, in asa fel ca o jertfa sa dureze pana de avea sa fie pusa pe altar urmatoarea (Levitic 6,9). Jertfa de seara dura pana dimineata, si jertfa de dimineata pana seara. In felul acesta, pe altar era intotdeauna o jertfa care oferea ispasirea provizorie pentru Israel. Cand un om pacatuia, desi nu era in masura sa vina imediat la sanctuar, sau chiar timp de saptamani ori luni, el stia ca pe altar era o jertfa pentru el si ca era ,,acoperit”, pana cand putea sa aduca propria jertfa spre a confirma pocainta.
Aceasta prevedere plina de indurare pentru pacatosii din vechime constituie o puternica speranta pentru pacatosul de astazi. Sunt vremuri cand pacatuim, dar nu ne dam seama de aceasta pana mai tarziu si nu le marturisim imediat. Ce mangaiere este sa stim ca Hristos este intotdeauna gata sa ne ,,acopere” cu haina dreptatii Sale, pana ajungem sa intelegem situatia noastra, ca El niciodata nu ne paraseste, sau nu ne respinge si ca, inainte ca sa venim la El, a luat o masura necesara pentru mantuirea noastra. Dar fie ca nimeni sa nu profite de acest lucru spre a intarzia marturisirea.
Cu toate ca arderile de tot despre care este vorba in Levitic 1 sunt de buna voie, totusi cand sunt aduse, dupa cum s-a observat deja, ritualul care trebuia sa fie urmat era precis si strict. In felul acesta, izraelitii invatau ce inseamna ascultarea implicita. Dumnezeu putea sa ierte, Dumnezeu vrea sa ierte, dar trebuia sa aiba loc o supunere absoluta fata de instructiunile divine. Acela care dorea sa se apropie de Dumnezeu trebuia sa o faca in felul aratat de Dumnezeu. El primea numai acea inchinare care era in concordanta cu voia Sa – nu aceea care ni se pare noua ca fiind cea mai buna si mai eficienta, nu aceea despre care am putea crede ca se adapteaza cel mai bine la ocazie, nu aceea care pare sa aduca cele mai grabnice venituri sau cei mai multi bani, ci numai aceea pe care o aproba Dumnezeu si asupra careia El poate sa lase binecuvantarea Sa.
Pentru arderile de tot erau folosite patru feluri de vietuitoare: vitei, oi, tapi, pasari. Aducatorul putea sa o aleaga pe care o dorea. Desigur, bogatul isi putea permite sa aduca un vitel. Saracul care isi putea ingadui numai un porumbel sau o turturea avea sa aduca una din aceste pasari. In mod semnificativ, Maria, mama lui Isus, a adus doua turturele la Templu ca dar dupa nasterea de copil (vezi Levitic 12,8; Luca 2,22-24). Iosif si Maria erau oameni saraci: Leul si vulturul, regi printre animale si pasari, fiind necurate, nu se foloseau la jertfe, ci mai degraba mielul si porumbelul. Dumnezeu nu Se uita la spiritul inaltat si mandru, ci va primi pe cel bland si smerit.
Arderea de tot de bunavoie era un dar din iubire, de dedicare, de consacrare. Ea era adusa intr-un spirit de bucurie lui Dumnezeu. Ea era mai mult decat un dar, era daruirea de sine, o jertfa vie. Astazi nu mai aducem arderi de tot, dar ar fi bine sa aplicam spiritul care insufla jertfele arderii de tot la trairea zilnica a vietii de crestin. Lui Dumnezeu inca Ii place o slujire adusa de buna voie si cu bucurie (2 Corinteni 9,7).
Parte barbateasca fara cusur. ,,Vita pentru jertfa sa fie fara cusur, ca sa fie primita; sa n-aiba nici un cusur in ea” (Levitic 22,21). Aceasta scoate in evidenta faptul ca Dumnezeu cere de la noi tot ce-i mai bun. Este posibil sa nu fim bogati sau in stare sa-I aducem lui Dumnezeu daruri mari, dar ce dam trebuie sa fie desavarsit. Trebuie sa aducem doar ce avem mai bun. Nu trebuie sa-I aducem lui Dumnezeu ceva de mica valoare – un ban defectuos, o proprietate insalubra, resturi de timp neocupat. Noi trebuie sa-I slujim lui Dumnezeu cu tot ce avem mai bun.
Sa fie placut Domnului. Mai degraba, ,,ca sa poata fi primit inaintea Domnului” (RSV). Daruitorul trebuia ,,sa-l (darul) aduca la usa Cortului Intalnirii”, dar ea avea sa fie primita inaintea Domnului”. Acelasi cuvant ebraic tradus aici ,,de bunavoie” este redat ,,primit” in versetul 4.