4:23 Dar vine ceasul, si acum a si venit, cand inchinatorii adevarati se vor inchina Tatalui in duh si in adevar; fiindca astfel de inchinatori doreste si Tatal.
Acum a si venit. ,,Ceasul” din v. 21, cand locul de rugaciune inceteaza sa mai fie o chestiune de importanta, sosise acum. Nu este necesar sa se straduiasca mai departe pe fagasul trecutului. Nu este necesar sa adopte vreun timp viitor pentru a intra in adevarata inchinare pentru a primi ,,apa vie”. Ierusalimul a fost locul randuit pentru inchinare (vezi v. 21) si urma sa mai ramana asa pentru inca un scurt timp, dar adevarata inchinare poate incepe ,,acum”. In realitate conteaza nu unde, ci cum se inchina cineva.
Inchinatorii adevarati. Adica, aceia a caror inchinare este din inima si nu o inchinare care consta mai ales din forme rituale savarsite intr-un anumit loc.
In duh si adevar. Adica, cu toata sinceritatea, cu cele mai inalte facultati ale mintii si emotiilor, aplicand principiile adevarului la inima (vezi la Matei 5,3.48; 7,21-27; Marcu 7,6-9). Aceasta este inchinarea adevarata, zice Isus; orice altceva este fals. Aceeasi deosebire facuta aici intre inchinarea adevarata si formele inchinarii este enuntata lamurit de prorocul Mica (cap. 6,7.8).
Doreste si Tatal. [,,Tatal cauta”, KJV]. Tatal nu este o divinitate indepartata, nepreocupata de copiii ei, ci este interesat de fiecare in parte (vezi Isaia 57,15). El nu numai ca primeste pe ,,inchinatorii adevarati”, dar ,,cauta” cu ravna pe aceia care sunt doritori sa se inchine Lui ,,in duh si adevar”, si-i imbarbateaza sa vina la El (vezi Ezechiel 18,31.32; Ioan 3,16; Fapte 17,24-31; 2 Petru 3,9). Mantuirea nu este rezultatul slabelor stradanii ale omului de a cauta un Dumnezeu indiferent, ci al straduintelor neobosite ale Parintelui ceresc care, cu compasiune atenta, cauta pe copiii Sai pierduti (vezi la Matei 18,12-14; Ioan 10,1-21), in repetate randuri Ioan scoate in evidenta aceste adevar (vezi Ioan 3,16; 6,44; 15,16; 1 Ioan 4,10). Comparati parabolele cu oaia pierduta, banul pierdut si fiul pierdut (Luca 15,1-32).