6:13 Atunci Dumnezeu a zis lui Noe: Sfarsitul oricarei fapturi este hotarat inaintea Mea, fiindca au umplut pamantul de silnicie; iata, am sa-i nimicesc impreuna cu pamantul.
Sfarsitul oricarei fapturi. Dupa ce a concluzionat ca pacatul nu putea fi oprit prin nici un alt mijloc decat prin nimicirea rasei (cu exceptia unei familii), Dumnezeu i-a facut cunoscut lui Noe planul Sau. Instiintarile precedente despre intentia divina de a nimici acest pamant (v.3.7) se presupune ca sunt raportarea cuvintelor pe care Dumnezeu le-a rostit in sfatul ceresc, mai degraba decat catre vreo ureche omeneasca. Cu toate acestea, aici a fost facuta o comunicare direct catre Noe. Probabil ca aceasta a avut loc cu o suta douazeci de ani inainte de potop, dupa cum s-a sugerat in versetul 3. Dumnezeu a dorit sa le ofere oamenilor ocazia de a indrepta caile lor rele, daca ei ar fi dorit asa ceva si, in consecinta, l-a insarcinat pe Noe, un ,,propovaduitor al neprihanirii” (2 Petru 2,5) sa vesteasca aceasta solie de avertizare. Aceasta a constituit in sine o manifestare a indurarii, intemeiata pe principiul divin de a nu actiona inainte ca oamenii sa fi fost avertizati despre ce-i asteapta in caz ca vor continua sa pacatuiasca (Amos 3,7).
A umplut pamantul cu silnicie. Cuvintele preliminare ale lui Dumnezeu trebuie sa-l fi zguduit pe Noe, dar urmeaza si motivul pentru hotararea lui decisiva. In loc sa umple pamantul cu oameni care sa caute sa traiasca in conformitate cu vointa lui Dumnezeu, omul ,,umpluse pamantul cu silnicie”.
Am sa-i nimicesc impreuna cu pamantul. Observati ca Dumnezeu nu a facut cunoscuta intentia Sa de a nimici pe om ,,de pe” pamant, ci ,,impreuna” cu el. Desi pamantul ca atare nu poate suferi nici o nimicire penala, el trebuie sa impartaseasca nimicirea omului, pentru ca, in calitate de loc de locuit al omului si loc al faptelor sale criminale, pamantul este una cu el. Acest fapt nu inseamna, desigur, nimicirea planetei noastre, ci mai degraba completa pustiire a suprafetei sale.