3:6 Femeia a vazut ca pomul era bun de mancat si placut de privit, si ca pomul era de dorit ca sa deschida cuiva mintea. A luat deci din rodul lui, si a mancat; a dat si barbatului ei, care era langa ea, si barbatul a mancat si el.
Femeia a vazut. Dupa ce in mintea femeii au fost starnite indoiala si necredinta in Cuvantul lui Dumnezeu, pomul i s-a parut mult prea deosebit. De trei ori se face mentiunea cat de incantator era pomul. El facea apel la gustul ei, la ochii ei si la dorinta ei infocata dupa intelepciunea sporita. Privind in felul acesta la pom, cu dorinta de a se impartasi din fructul lui, era o concesie facuta ispitei lui Satana. Eva era deja vinovata de calcare in inima ei a poruncii lui Dumnezeu, ,,Sa nu poftesti” (Exod 20,17). Fapta de a lua fructul si de a-l manca a fost, astfel, numai rezultatul firesc de intrare pe calea calcarii poruncii.
A luat din rodul lui. Dupa ce a poftit la ceva ce nu avea nici un drept, femeia a continuat sa calce o porunca dupa alta. Eva a furat apoi din proprietatea lui Dumnezeu, calcand porunca a opta (Exod 20,15). Mancand din fructul oprit si dandu-l si sotului ei, ea a calcat porunca a sasea (Exod 20,13). Apoi ea a mai calcat si porunca intai (Exod 20,3), pentru ca l-a pus pe Satana inaintea lui Dumnezeu si a ascultat de el mai degraba decat de Creatorul ei.
Si a dat si barbatului ei. Vazand ca ea nu a murit imediat, fapt care parea sa confirme afirmatia hotarata a inselatorului, ,,Hotarat ca nu veti muri”, Eva a experimentat un amagitor simt de exaltare. Ea a dorit ca sotul ei sa impartaseasca simtamantul cu ea. Este pentru prima data cand raportul sacru il numeste pe Adam ,,sotul ei”. Dar, in loc sa fie un ,,ajutor potrivit” pentru el, ea deveni un mijloc de nimicire a lui. Declaratia ca ,,a dat si barbatului ei care era langa ea” nu inseamna ca el fusese tot timpul langa ea, asistand mut la scena ispitirii. Dimpotriva, ea i-a dat din fruct dupa ce l-a reintalnit, ca sa poata manca din el ,,cu ea”, impartasindu-se astfel cu presupusele lui binefaceri.
Barbatul a mancat si el. Inainte ca el sa manance, intre Adam si sotia lui trebuie sa fi avut loc o discutie. Sa o urmeze oare pe sotia lui pe calea ei de pacat si neascultare, sau sa renunte la ea, increzandu-se ca Dumnezeu ii va reface cumva fericirea nimicita? Pe Adam nu l-a inselat faptul ca ea nu murise ca rezultat al mancarii fructului si ca nici o paguba aparenta nu venise asupra ei.
,,Nu Adam a fost amagit, ci femeia” (1 Timotei 2,14). Insa puterea de convingere a sotiei sale unita cu propria lui iubire pentru ea l-a induplecat sa impartaseasca urmarile caderii ei, oricare ar putea sa fie acestea. Fatala hotarare! In loc sa astepte pana ce ar fi avut ocazia sa discute intreaga chestiune strategica cu Dumnezeu, el si-a luat soarta in propriile maini. Caderea lui Adam este cea mai tragica, pentru ca el nu s-a indoit de Dumnezeu, nici nu a fost amagit ca Eva, ci a lucrat in asteptarea sigura ca teribila amenintare a lui Dumnezeu se va adeveri.
Oricat de deplorabila era pacatuirea Evei si oricat de plina de potentiala suferinta pentru familia omeneasca, alegerea ei nu implica in mod necesar rasa umana in pedeapsa neascultarii ei. Alegerea deliberata a lui Adam, in deplina intelegere a unei porunci explicite a lui Dumnezeu – mai degraba decat alegerea Evei – a fost ceea ce a facut ca pacatul si moartea sa fie soarta inevitabila a neamului omenesc. Eva a fost amagita, Adam nu a fost amagit (vezi Romani 5,12.14; 1 Corinteni 15,21; 1 Timotei 2,14; 2 Corinteni 11,3). Daca Adam ar fi ramas credincios fata de Dumnezeu in ciuda necredinciosiei Evei, intelepciunea divina ar fi rezolvat totusi dilema pentru el si ar fi inlaturat dezastrul pentru neamul omenesc (PP 56).