3:18 Caci daca mostenirea ar veni din Lege, nu mai vine din fagaduinta; si Dumnezeu printr-o fagaduinta a dat-o lui Avraam.
Mostenirea. Adica, fagaduintele legamantului (vezi vers. 16). Intr-un mod material aceasta se refera la Tara Canaan; intr-un sens etnic la rolul lui Israel ca popor ales al lui Dumnezeu; si intrun sens spiritual, la binecuvantarile mantuirii prin Mesia. Desi este adevarat cu privire la primele doua ca temeiul lor era fagaduinta legamantului si nu legea, Pavel este aici preocupat mai ales de ,,mostenirea” mantuirii prin credinta in Hristos. In alte cuvinte, Dumnezeu a dat si ei au primit ,,mostenirea” in temeiul credintei lor in fagaduinta legamantului lui Dumnezeu, si nu in temeiul fagaduintei lor de a implini cererile sistemului ceremonial (vezi Exo 19:5.8).
Lege. Vezi Rom 2:12; Gal 2:14.
Nu mai vine din fagaduinta. Adica, pe temeiul fagaduintelor cuprinse in legamantul facut cu Avraam (vezi vers. 16.17).
Prin fagaduinta. Raportul e clar. Mostenirea a venit prin fagaduinta, nu prin lege. Avraam nu a avut decat fagaduinta lui Dumnezeu. Descendentilor lui literali li s-a acordat statutul de a fi poporul ales al lui Dumnezeu si li s-a dat posesiunea Canaanului in temeiul acelei fagaduinte. E adevarat ca ei urmau sa-si pastreze statul de popor ales si posesiune Canaanului numai daca se conformau legii, dar ei nu-si dobandeau prin merite personale dreptul la mostenirea. Dreptul il capatau numai in virtutea credintei in fagaduinta; vrednicia lor de a pastra dreptul acela urma sa fie masurata prin conformarea lor fata voia lui Dumnezeu asa cum era exprimata in ,,lege” (vezi vol. III, p. 24). Asa si cu mostenirea vesnica a sfintilor in Canaanul ceresc.