2:11 Dar cand a venit Chifa in Antiohia, i-am stat impotriva in fata, caci era de osandit.
Cand a venit Chifa. [,,Cand a venit Petru,” KJV]. Desi puterea lui Petru (vers. 11-14) ni se pare curioasa dupa experienta lui cu Corneliu (Fapte 10:19 la 11:18( si mai ales dupa decizia Conciliului de la Ierusalim (Fapte 15:9.22.29), este evidenta ca Pavel relateaza aici incidentul in ordinea cronologica proprie. Ar trebui sa se retina ca decizia Conciliului de la Ierusalim, se ocupa numai de credinciosii dintre neamuri. Ea nu elibera pe crestinii iudei in mod specific de cererile legii rituale. Pierzand procesul cu privire la convertitii dintre neamuri, iudaizantii in mod natural refuzau de a vedea mai mult in decizie decat era faptic spus. Dar Pavel si altii judecau in mod drept ca daca neamurile puteau fi mantuite fara legea rituala, tot asa se putea sa fie si cu iudeii. Cand era la Ierusalim Pavel nu a avut obiectiuni serioase fata de participarea lui insusi la ceremoniile rituale (cf. Fapte 21:29-27), ca iudeu. In ce priveste consumarea de alimente oferite idolilor (2Cor 10:27-29), nu era amestecat nici un principiu moral (cap. 8:8). Preocuparea lui Pavel cu ocazia aceasta era de membrii bisericii (cf. 1Cor 10:29-33), si biserica din Antiohia era alcatuita mai ales din persoane dintre neamuri (Fapte 11:19-21). De aceea Petru ar fi trebuit sa stea ferm pe pozitia pe care o luase la inceput, intrand in partasie cu credinciosii dintre neamuri pe baza de deplina reciprocitate.
Vizita lui Petru in Antiohia a fost facuta pe cat se pare la scurt timp dupa incheierea Conciliului din Ierusalim. Din Fapte 15:1.2 este evident ca discutia de la Antiohia cu privire la chestiunea circumciziunii procurase ocazia imediata pentru convocarea acestui conciliu. Acum cand dilema fusese rezolvata intr-un fel aparent satisfacator pentru toti cei in cauza, ar fi fost natural ca cel putin unii din conducatori sa viziteze Antiohia. Din raportul participarii lui Petru la conciliu (vezi Fapte 15:6-11), indeosebi experienta lui in casa lui Corneliu, s-ar fi asteptat ca el sa faca tot ce ar fi putut la Antiohia pentru a calma diferentele de opinie si de a ajuta sa se puna in aplicare decizia conciliului.
I-am stat impotriva. Incidentul acesta dovedeste clar egalitatea lui Pavel, ca apostol si indreptateste argumentul sau contra cererii ca neamurile sa se conformeze practicilor legale iudaice (vezi vers. 14). Pavel, Barnaba si alti doi fusesera alesi pentru a transmite decizia conciliului inapoi la Antiohia (vezi Fapte 15:22.23). Din cauza ca Petru fusese favorabil deciziei, si fara indoiala contribuise cu toata inima la ea, nu se poate spune ca a fost o controversa intre el si Pavel. Ei erau in acord cel putin asupra principiilor generale, si in fel acesta asupra deciziei luate de conciliului cu privire la statutul neamurilor in cuprinsul bisericii crestine. Decizia aceasta clara si lipsita de echivoc fara indoiala a procurat baza mustrarii adresate de Pavel lui Petru pe fata, si a indreptatit-o.
Ar trebui sa fie cu putinta pentru conducatorii bisericii sa discute diferite opinii fara sa creeze resentimente. E logic de a admite ca tacerea lui Petru a reflectat admiterea din partea lui ca gresise in modul sau de gandire. Acesta a fost un lucru nobil. Unitatea de efort e necesara pentru succes in orice intreprindere. Biserica nu poate sa-si implineasca insarcinarea pana cand nu e acelasi fel de onestitate si sinceritate care se da pe fata la conducatorii de la centru.
Era de osindit. [,,Era de mustrat,” KJV]. Unii scriitori bisericesti timpurii staruiau ca Petru cel pomenit aici nu era apostolul Petru, ci unul din cei saptezeci. Altii pretindeau ca cei doi apostoli aranjasera scena mai inainte ca o lectie pentru iudaizanti ca ei sa fie tot atat de dispusi sa se supuna cum a fost Petru la argumentele convingatoare. Incercarile acestea cum si altele de a inlatura faptele simple erau nasute din credinta preconceputa in primatul lui Petru si o indispozitie de a admite ca el ar fi putut sa greseasca, ca sa nu mai vorbim de faptul de a fi fost mustrat pe fata de un coleg apostol. Pare ca Petru si-a dat seama de propria greseala si n-a facut incercarea de a se justifica sau a se scuza. O astfel de reactiune e in acord cu ceea ce s-ar fi putut astepta de la Petru dupa marea lui marturisire (vezi Ioan 21:15-17). Ea l-a distins ca un barbat cu o statura spirituala nobila.