34:7 care Isi tine dragostea pana in mii de neamuri de oameni, iarta faradelegea, razvratirea si pacatul, dar nu socoteste pe cel vinovat drept nevinovat, si pedepseste faradelegea parintilor in copii si in copiii copiilor lor pana la al treilea si al patrulea neam!
Iarta faradelegea. Dumnezeu este plin de bunatate fata de pacatosul pocait, dar nu Isi poate permite sa slabeasca propria guvernare, prin injosirea neprihanirii si a dreptatii (Psalmi 85,10; 89,14). Dreptatea lui Dumnezeu este o parte esentiala a naturii Sale, nu mai putin importanta decat mila Sa, deoarece fara ea Dumnezeu nu poate fi Dumnezeu. Dreptatea este, asa cum s-a sustinut,
o consecinta necesara a adevaratei Lui iubiri, deoarece ,,un Dumnezeu care este doar milos este un Dumnezeu nedrept”. Fara dreptate nu poate fi mila. Desi in Biblie citim ca Dumnezeu simte placere in mila (Mica 7,18), nu vom gasi niciodata in Scripturi ca Dumnezeu simte placere sa aduca judecatile Sale asupra oamenilor. Dimpotriva, despre judecatile Sale se spune ca sunt ,,o lucrare ciudata” (Isaia 28,21). Bunatatea Sa iubitoare este abundenta (Isaia 55,7; Romani 5,20). Mila lui Dumnezeu este cea care modereaza judecatile si Il face sa fie ,,indelung rabdator” (Plangeri 3,22; Romani 2,4).
Faptul ca iubirea divina determina atitudinea lui Dumnezeu fata de copiii Sai este aratat cu claritate si de spatiul mai mare alocat in descrierea caracterului Sau, precum si de faptul ca atributele milei le preced pe cele ale dreptatii. Dumnezeu nu numai ca este iubitor, ci ,,Dumnezeu este iubire” (1 Ioan 4,16). Atributul iubirii este o parte veritabila a naturii Sale esentiale, fara ea, El nu ar fi ,,Dumnezeu”. Cand trebuie sa ne pedepseasca, Dumnezeu o face in iubire, pentru binele nostru – nu ca o expresie a furiei. Asemenea chirurgului, Dumnezeu poate sa foloseasca bistriul intristarii pentru a aduce vindecarea bolii sufletului, sau a prejudiciilor rezultate din pacat (Evrei 12,5-11; Apocalipsa 3,19).