20:8 Adu-ti aminte de ziua de odihna, ca s-o sfintesti.
Adu-ti aminte. Cuvantul acesta nu face ca porunca a patra sa fie mai importanta decat celelalte noua. Toate sunt deopotriva de egale. A calca una inseamna a le calca pe toate (Iacov 2,8-11). Dar porunca Sabatului ne aminteste ca Sabatul zilei a saptea, ca odihna lasata de Dumnezeu pentru om, isi are originea tocmai la inceputul istoriei umane si este o parte inseparabila a saptamanii creatiunii (Geneza 2,1-3; PP 336). Argumentul ca Sabatul a fost dat pentru prima data la Sinai este intru totul fara temei (Marcu 2,27; PP 80, 258). Intr-un sens personal, Sabatul apare ca un aducator aminte al faptului ca, in mijlocul grijilor presante ale vietii, nu trebuie sa-L uitam pe Dumnezeu. A intra cu totul in spiritul Sabatului inseamna a gasi un ajutor pretios in ascultarea de restul Decalogului. Atentia si consacrarea deosebita data in aceasta zi de odihna lui Dumnezeu si lucrurilor de valoare vesnica produc rezerve de putere pentru biruinta asupra relelor fata de care suntem avertizati in celelalte porunci. Sabatul a fost bine comparat cu un pod aruncat peste apele tulburi ale vietii, pe care putem trece spre a ajunge pe tarmul celalalt, o veriga de legatura intre pamant si cer, un simbol al zilei eterne, cand cei care sunt credinciosi fata de Dumnezeu vor imbraca pentru totdeauna haina sfinteniei si bucuriei nepieritoare.
A ne ,,aducem aminte” si faptul ca simpla odihna de munca fizica nu constituie o respectare a Sabatului. Niciodata nu s-a intentionat ca Sabatul sa fie o zi a leneviei si inactivitatii. Respectarea Sabatului nu este atat o chestiune de abtinere de la anumite forme de activitate, cat este aceea de a intra in mod intentionat in altele. Noi incetam ciclul saptamanal de munca numai ca un mijloc in vederea consacrarii zilei altor scopuri. Spiritul adevaratei respectari a Sabatului il va conduce pe om sa imbunatateasca sfintele lui ceasuri, cautand sa inteleaga mai bine caracterul si voia lui Dumnezeu, sa aprecieze mai iubirea si indurarea Sa si sa conlucreze mai efectiv impreuna cu El in slujirea nevoilor spirituale ale semenilor sai. Tot ce contribuie la aceste obiective principale este potrivit cu spiritul si scopul Sabatului. Tot ce contribuie in principal la satisfacerea dorintelor personale ale cuiva. sau la urmarirea intereselor cuiva nu mai este o parte din adevarata pazire a Sabatului, intocmai ca munca obisnuita. Principiul acesta se aplica atat la cugete si cuvinte, cat si la fapte.
Sabatul indica in urma spre o lume perfecta in vremurile de demult (Geneza 1,31; 2,1-3) si ne aminteste de timpul cand Creatorul ,,va face toate lucrurile noi” (Apocalipsa 21,5). El mai aduce aminte si de faptul ca Dumnezeu este gata sa refaca in inimile si vietile noastre chipul Sau asa cum a fost la inceput (Geneza 1,26, 27). Acela care intra in adevaratul spirit al pazirii Sabatului se va califica pentru primirea sigiliului lui Dumnezeu, care este recunoasterea divina ca in viata caracterul Sau este perfect reflectat (Ezechiel 20,20). Este fericitul nostru privilegiu ca o data pe saptamana sa uitam orice ne aminteste de aceasta lume a pacatului si sa ,,ne aducem aminte” de acele bucurii care ne atrag tot mai aproape de Dumnezeu. Sabatul poate sa devina pentru noi un mic sanctuar in pustia acestei lumi, unde putem fi pentru un timp liberi de grijile ei si sa intram in bucuriile cerului. Daca odihna Sabatului a fost de dorit pentru fiintele fara pacat din Paradis (Geneza 2,1-3), cu cat mai important este el pentru muritorii pacatosi, care se pregatesc sa reintre in acea binecuvantata locuinta!